January 9

Un vis

În prima sa aparaţie publică, Susan Boyle, o tărancă din fundul Scoţiei, a declarat că ea cântă şi că i-ar plăcea să ajungă faimoasă cam ca Elaine Page. Pfuahahahaha, a fost reacţia publicului, a juriului şi a milioanelor care au văzut clipul pe YouTube. Tanti, vezi de treabă, bagă minţile în capul creţ şi grizonat! Auzi la ea, ce tupeu!

Ultima între cei zece copii ai familiei Boyle, Susan a fost privată de oxigen la naştere, ceea ce a dus la oarece dizabilităţi de învăţare şi, desigur, la multe ironii şi răutăţi din partea celor din jur. Sigur nu i-a fost uşor ca ţintă a miştourilor, dar a continuat să viseze şi să creadă în visul ei, ajungând într-un final pe scena de la Britain’s Got Talent, de unde a plecat spre satul ei cu trei Yes! Demonstrase!

Nu contează că n-a căştigat concursul, ieşind doar pe locul doi. E neesenţial. A fost remarcată iar acum are propriul ei album, The Gift*, care e în topul vânzărilor pe 2010, cu aproape două milioane de copii vândute, chiar dacă a fost lansat abia la finele lunii noiembrie.

Cel mai important lucru, însă, e că a fost pe scenă în duet cu Elaine Page şi acum e măcar la fel de celebră ca aceasta, dacă nu chiar şi mai şi! Vis împlinit!

Ştiu că au curs râuri de pixeli şi cerneală despre Susan Boyle. Dar eu am descoperit-o cu adevărat abia la finele anului trecut, ascultând varianta ei la Memories şi apoi fiecare piesă de pe The Gift.

*Pe care, apropo, urmează să-l primesc. Pentru că, nu-i aşa?, Moş Crăciun există!


January 1

Mascara rezistentă la Dunărea Albastră

Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.

Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.

concert

Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.

În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt.  Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)


December 28

Aripi de zăpadă

Noroc cu ştirile care anunţă venirea iernii, că altfel, doar uitându-mă pe geam, nu m-aş fi prins şi rămâneam, naibii!, cu impresia că trăiesc vreo primăvară continuă… În decembrie!

Rămâne totuşi un mister cum ninsoarea cu fulgi maaaari reuşeşte, de fiecare dată, să mă facă să ţopăi prin parc precum copiii, ba chiar să-ncerc sa prind un fulg pe limbă. Ieri eram doar eu şi copacii în micul parc de lângă casă. Şi muzica din căşti. Absolute love!

Aproape uitasem ce bine e să fii copil! Azi m-am alintat cu clătite, Oblio şi Micul Prinţ. Ca să nu mai uit! De când n-aţi mai ascultat cântecul ăsta?

Nicu Alifantis – Aripi De Zapada

Asculta mai multe audio diverse


December 28

Damblaua Revelionului

Nu pricep neam de ce e aşa de importantă noaptea de Revelion. Nu se schimbă nimic, e doar o noapte, un acord social: TREBUIE să petrecem nebuneşte. Aham. Da’ de ce?!

Primesc tot felul de newslettere cu chestii pe care e musai să le fac de Revelion ca să-mi meargă bine în 2011. La fel de grăbiţi sunt unii să mă informeze ce se poartă cu aceeaşi ocazie. Sigur, nu se pun de acord: unii spun rochii lungi, preţioase, alţii scurte, cu volane. Toată lumea e de acord cu un lucru, însă: tre’ neapărat să port ceva roşu pe sub ţinuta specială, al’fel m-am lins pe bot de noroc tot anul ce vine.

Mă rog, cred că asta o să fie singura concesie făcută acestei nopţi. Nu de alta, dar s-au făcut ceva investiţii în acest sens cu ocazia Crăciunului. Apropo, merge şi roşu burgundy (sic!), se pune, da?!

Altfel, party sau nu, pentru mine, de exemplu, Anul Nou vine cam pe la prânz, aşa, pe 1 ianuarie, odată cu Marşul Radetzky ce încheie Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, concert pe care nu l-am ratat niciodată în 30 de ani şi pe care, când m-or trage organizatorii la sorţi, o să-l văd şi live.

Voi ce tradiţii, superstiţii, damblale aveţi de Anul Nou?


December 15

Wir sind allein?

Probabil că o să “comit” o rubrică specială de muzici pe blog, prea sunt muzico-dependentă. Dar până atunci, pentru că n-am mai ascultat de multă vreme cântecul de mai jos, iar în seara asta mi-am propus să scriu poveşti, şi trebuie să mă bag în starea de scris poveşti, iată:

Şi nu, românescul alean nu vine de la nemţescul allein, singur, adică, ci de la ungurescul ellen, care înseamnă contra. M-am documentat :)


December 11

Ne vedem joi. megaJoy.

Voi observaţi bătrânii? Observat nu în sensul “bird watching”, pitiţi după tufişuri cu un binoclu puternic, ci în sensul de remarcat. Pe stradă, la parterul blocului, piaţă şi pe unde mai mergeţi voi. Mie mi se întâmplă uneori să surprind cu coada ochiului expresii faciale care îmi atrag atenţia. Cum a fost, de exemplu, în cazul acestui bătrân tunisian:

Feţele bătrânilor sunt adesea cele mai expresive, chestie de experienţă de viaţă şi de felul în care se raportează la ceea ce îi înconjoară, nu ştiu exact. Ce ştiu sigur este că azi m-am surprins mult mai atentă la feţele bătrânilor, iar asta i se datorează lui Radu Afrim, regizorul spectacolului joi. MegaJoy*, văzut aseară.

Spectacolul se joacă pe scena de la Odeon, şi tot acolo se regăsesc şi spectatorii, dispuşi în gradene, pe lateralul mesei aflate în centru. De altfel, mai totul se petrece în jurul acestei mese, pe ea şi chiar sub ea, rolul său fiind să aducă împreună, în fiecare joi, o mână de bătrâni care profită de fiecare întâlnire pentru a-şi rememora tinereţea.

Nu e rost, însă, de dantele vechi şi decrepitudini, nici măcar de gesturi desuete. Bătrânii ăştia, deşi atinşi de neajunsurile fizice ale vârstei, abia se apropie de perioada năzbâtiilor copilăreşti: râd, dansează, se lăcomesc, vorbesc porcos, bagă-n ei piftie, caltaboş şi alcool fără cel mai mic stres legat de colesterol şi chiar chicotesc cu gândul la sex.

Deşi spectacolul durează două ore şi jumătate, nici o secundă nu e irosită pentru scene “însăilate”, doar ca să fie, în nici un caz! Joia lui Afrim & Co. e fresh de la un capăt la altul, are ritm, umor, umor de toate felurile, şi nu te lasă nici o secundă să respiri, mai ales că masa e mai lungă decât o poate cuprinde privirea iar personajele au mereu ceva de făcut ori spus, uneori în acelaşi timp.

Am aplaudat de m-au usturat palmele şi, deşi nu era nimic neapărat trist sau măcar duios în joi. megaJoy, mi s-au umezit ochii, iar azi, pe stradă, m-am uitat cu şi mai multă atenţie la bătrâni, comparându-i, în gând, cu personajele din spectacol. De văzut. Neapărat.

Mulţumesc mult, Cristi!

_________

*
joi. megaJoy
Teatrul Odeon, Bucuresti 2006
Regie: Radu Afrim
Distributie: Virgil Andriescu, Alin Teglas, Jeanine Stavarache, Crina Muresan, Tatiana 
Iekel, Constantin Cojocaru, Liana Margineanu, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Irina 
Mazanitis, Dorina Lazar
Scenografie: Vittorio Holtier
Costume: Ilona Varga-Jaro