January 27

La mulţi ani pentru Eva Maria!

Când am împlinit patru ani eu am primit păpuşa Nadia. Toată lumea a fost veselă, a fost tort şi, probabil – nu-mi amintesc – am spus şi vreo poezie, iar bunică-mea, Darly, a făcut clătite. Mai mult ca sigur, neamurile şi prietenii părinţilor au sunat să-mi ureze La mulţi ani şi nimeni, absolut nimeni, nu a plâns. De ce să plângă?!

E, alta e situaţia în cazul unei alte fetiţe, Eva Maria, care azi împlineşte tot patru ani. Sunt sigură că şi ea a primit o păpuşă frumoasă şi multe felicitări. Dar azi, deşi, nu-i aşa?, ce zi fericită!, părinţii Evei au plâns, la fel prietenii lor şi toţi cei care o cunosc. Au plâns când au rostit banalul La mulţi ani!, pentru că Eva Maria are leucemie. Acută. Limfoblastică. Şi, mai mult ca sigur, fără tratament, nu apucă acei mulţi ani din urare.

Tratamentul e scump, costă 60.000 de euro. Dar, dragilor, noi am făcut mai mult decât atât, ştiţi bine! De-aia, vă provoc ca, pentru câteva zile (fiecare cât vre), să ne punem la avatare, pe FB, pe Twitter, fotografia Evei şi să scriem povestea ei şi numerele de telefon, cu suprataxă, prin care o putem ajuta să aibă parte de La mulţi ani!

Hai, online, încă o minune, vă rog!


January 20

Ajutor! Ăştia îmi demolează amintirile!

Unii, mai preţioşi, ridică o sprânceană când aud că stau “la Gară”.. Bine, probabil că nu ajută nici completarea pe care o fac de obicei în astfel de situaţii: “Da, am o cutie de carton pe peronul şase. E chiar confortabil”. Dar mie chiar îmi place cartierul ăsta! Sunt comodă şi am totul ici-colea: metrou, piaţa, magazine, bănci şi, bonus, stau la trei minute de mers pe jos faţă de casa părintească. Perfect, zic!

De-aia mi-s dragi clădirile astea vechi din zona Buzeşti – Popa Tatu – Calea Griviţei – Berzei, aşa vechi şi prăpădite cum par. Au în ele istorie, o demnitate desuetă, dacă vreţi, dovezi mute că oraşul ăsta a fost cândva frumos, aproape elegant. Mai mult, pentru mine reprezintă amintiri. La cinematograful Feroviar am văzut Declaraţie de dragoste şi Liceeni, de la librăria I.L. Caragiale mi-am cumpărat Abecedarul şi, ani la rând, toate manualele şi cărţile. Ah, mirosul ăla de hârtie tipărită!

Deci, da, a fost dureros să văd cum au ars cele două clădiri, să simt zile întregi, în zonă, mirosul acru de troace arse, să văd cum în 20 de ani toţi primarii care mi-au cerut votul au ignorat colţul acela de stradă, rămas ca o măsea stricată la doi paşi de Guvern. Le-au lăsat intenţionat să ajungă ruine, căci o casă ridicată pe un teren n-o să aducă niciodată la fel de mulţi bani ca un bloc! Şi acum le-au făcut una cu pământul, ilegal (mersi, Cristi, pentru link), ignorând faptul că una dintre cele două clădiri era monument istoric cu acte în regulă.

Dom’ primar, nu şpaga te bagă în cărţile de istorie!

Fireşte, nu mai era nimic de făcut acum cu cele două clădiri. Două decenii sapă adânc în orice faţadă, dar într-unele deja încercate de ani, cutremure şi incendii mistuitoare. Da, puteau fi salvate şi recondiţionate acum 15, poate chiar 10 ani. Dar i-a păsat nimănui fiindcă terenurile alea sunt mai scumpe decât amintirile mele şi istoria oraşului.

Nu mă opun progresului şi pricep ce va să însemne fluidizarea traficului în acest oraş mizer. Dar sunt sigură că s-ar fi putut găsi soluţii, dacă cuiva i-ar fi păsat de istorie mai mult decât de bani. Mă rog, o altă utopie în ţara mea de d’oh!

PS Dar avem şi realizări: recordul la cel mai mare cârnat afumat din lume! Muriţi, mă!

Foto

January 18

Leucemia poate fi învinsă

Leucemie. De fiecare dacă când aud cuvântul ăsta mi se zbârleşte pielea, fiindcă pare atât de implacabil. Corecţie: părea implacabil pentru că, de fapt, în multe cazuri, nu mai e. Sunt bolnavi de leucemie care se pot vindeca. Aşa cum a făcut Daniel, aşa cum au fost şi vor mai fi cazuri.

Unul dintre ele e Andrei Cioinigel. Pentru unii, doar un număr de dosar, pentru alţii, ca mine, ca tine, un om tânăr care are toate şansele să trăiască… dacă îl ajutăm. Andrei are 29 de ani, are leucemie şi are nevoie de bani ca să trăiască. Mulţi bani, peste 200.000 de euro. Dar se poate, ştiţi bine că se poate! Andrei, familia şi prietenii lui au reuşit deja să strângă 87.000 de euro, aproape jumătate din suma.

Dacă încă 5000 de oameni – cam cât strânge Sala Palatului la un concert – ar dona 100 de lei, Andrei ar putea pleca la Viena să facă transplantul. Azi, de la 20.30, n-avem Sala Palatului, dar avem două bucăţi artişti foarte mişto, Marius Matache şi Vlad Dulea, un club, Mojo, şi încredere că se poate!

Aşadar, ne vedem la concert?


January 10

Dragoste la prima citire

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.


January 1

Mascara rezistentă la Dunărea Albastră

Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.

Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.

concert

Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.

În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt.  Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)


December 30

Postscriptum la 2010

Mulţumiri speciale Cristinei Bazavan pentru că m-a convins să dau din nou o “şansă” cinematografiei româneşti, după ce 4 3 2 m-a făcut să refuz, by default, orice apropiere ulterioară de producţiile autohtone în domeniu. Convinsă de ea, am văzut Morgen şi Marţi, după Crăciun şi Medalia de onoare şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, lucru pentru care sunt îi foarte recunoscătoare. Şi tot Cristina e “vinovată” că în acest an am un brad onorabil de Crăciun, dar şi de prezenţa mea în primul eBook românesc cu poveşti de Crăciun, realizat de Prestigio. Şi de câteva alte lucruri faine care m-au bucurat nespus. Mulţumesc, doamnă!

PS Cristina, nici să nu te gândeşti să mă pui să sterg postul ăsta! Dacă trebuie, mănânc numa’ portocale până la Revelion! :)


December 25

Cine pleacă în Thailanda?

Aş fi vrut ca toţi participanţii la tombola pentru Brăduţ să poată pleca acolo la el, în Thailanda, cu Air France. Dar în acest Crăciun doar unul dintre participanţi e norocos!

El se numeşte Mihai Iancu, este din Bucureşti, are 33 de ani şi o firmă de suport şi consultanţă IT. E unul dintre admiratorii lui Brăduţ şi a fost evident atras de premiul nostru, dar şi de posibilitatea de a face o faptă bună. Aşa că… s-a înscris şi, iată, a câştigat, chiar dacă acum două minute, când l-am anunţat telefonic, părea destul de sceptic! :))

Felicitări, Mihai! Acum e public, iată! Pleci în Thailanda!

PS Până luni, 27 decembrie, găsiţi video cu extragerea în sidebar :)


December 24

În ajun de Crăciun

Dragilor, am centralizat lista celor care s-au înscris la tombola organizată aici pentru Salvaţi Copiii. După cum orice cititor de printre rânduri ştie, am avut o ofertă cu adevărat specială, pe Brad Florescu – ghid, dimpreună cu un bilet de avion Bucureşti-Bangkok şi retur, oferit cu multă generozitate de către Air France.

Întrucât nu cred că mai poate dona cineva de la această oră încolo iar cei care au donat s-au înscris deja, bilanţul acestei campanii este după cum urmează: 31 de înscrişi şi 3500 de lei donaţi în contul Salvaţi Copiii. Da, unii dintre voi au donat mai mult decât suma minimă pentru participarea la tombolă – şi vă mulţumesc îndoit!

La această sumă se adaugă cea obţinută în urma licitaţiei pomului cu daruri, 450 de lei, ceea ce face ca totalul donaţiilor pentru Salvaţi Copiii să fie de 3950 de lei – doar pentru acest blog. În total, cei 10 bloggeri de nota 10 am adunat peste 11300 de lei pentru Salvaţii Copiii în acest sfârşit de an – aş zice că e un bilanţ chiar bun, nu?

Mulţumesc celorlalţi nouă, Adi Hădean, Daniel Răduţă, Diana Stoleru, Roxana şi Alex Farca, Daniela Petrescu, Mugur Frunzetti, Oltea Zambori, Viorel Copolovici şi Răzvan Marc, fără de care aş fi rămas singură printre rânduri, mulţumesc Brăduţ şi Air France, pentru bunăvoinţa şi ajutorul oferit acestei campanii şi, nu în ultimul rând, celor care au promovat această acţiune.

Dar, cel mai important, vă mulţumesc vouă, tuturor celor care aţi înţeles nevoia acestor copiii şi aţi donat pentru ei. Voi sunteţi Moş Crăciun!

PS Mâine voi anunţa câştigătorul sau câştigătoarea tombolei. Succes!


December 20

Poveste de Crăciun

A fost odată un viitor. Şi era trist şi sumbru precum feţele oamenilor care-l populau. Bucuria era doar un zvon menţionat în cărţile vechi de istorie, fiindcă, vezi bine, nimeni nu mai ţinea minte exact ce-i aceea şi cum se fabrică ea. Dar nici nu le păsa.Toate cele erau automatizate, oamenii comunicau din ce în ce mai puţin şi, pentru că nu ştiau ce-i aceea bucurie, nu mai râdeau, nu se mai îndrăgosteau. La naiba, nici măcar nu mai înjurau! Puţinele emoţii rămase erau exprimate în LIKE-uri şi UNLIKE-uri pe reţeaua socială. Da, în viitor era o lume cam sinistră. Sau cel puţin sper că aşa ni s-ar părea nouă, acum.

În iarna când s-a petrecut istoria, Milena Escu avea să împlinească 10 ani, un deceniu chinuitor, fiindcă Milena era o Ciudată. Încă de când îşi putea aminti, zâmbise şi se bucurase de cele mai mici detalii. Prefera puţinele petice de verdeaţă rămase intacte în locul blocurilor înalte de beton şi îi plăceau culorile mai mult decât orice.

La început, părinţii ei, Eştii, speraseră că se va adapta, dar, nu! Milena continua să zâmbească şi nimeni nu avea habar cum s-ar putea îndrepta acest lucru. Îi năruiseră copilăria cu uniforme gri, într-o şcoală cenuşie, însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte că acest copil era pur şi simplu handicapat. O ruşine!

Milena acceptase fără voie acest statut, de ciudată puţină la minte, dar se gândea mereu cum ar putea îndrepta lumea. Ar fi vrut să se întoarcă în timp, dar îi era teamă de ce ar putea descoperi acolo. Totuşi, când găsi o pagină dintr-o carte veche în care scria ceva despre o sărbătoare ciudată numită Crăciun, se decise să încerce.

Teleportarea în timp nu era complicată, dar nimeni nu mai încercase, pentru simplul fapt că pe nimeni nu interesa trecutul. Milena a introdus coordonatele, închise ochii şi apăsă pe buton. 2010, vin!

***

Cu doar câteva decenii mai devreme…

Era seara de Ajun, iar mulţimea ieşise pe străzi pentru ultimele pregătiri de Crăciun. Milena urmărea curioasă tot acest ritual, încercând să descifreze bucuria pe chipurile oamenilor. Se simţea îmbrâncită şi aruncată ici şi colo, în urechi îi bubuiau sunete ciudate ce se tot repetau, becurile colorate şi farurile îi luau ochii. Intră într-un magazin. Un bărbat ciudat îmbrăcat, în haină roşie tivită cu blană artificială, murdară, flutura un instrument necunoscut, zgomotos. Se decise să-l întrebe:

– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Bărbatul răspunse răstit:
– Acum e Crăciun, perioada aceea din an în care mă obligă să mă îmbrac în costumul ăsta ridicol!
Lângă bărbat, văzu o femeie cu multe pungi.
– Doamnă, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
– O mizerie! Trebuie să cheltuim o groază de bani ca să luam lucruri nefolositoare pentru oameni nerecunoscători, zise femeia, înşfăcând încă o vază de pe raft.
Nedumerită, Milena ieşi în stradă, aproape lovindu-se de o arătare care stătea chircită la uşa magazinului.
– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Arătarea rânji.
– E cea mai bună perioadă din an, când toată lumea e deschisă fie la pungă fie la buzunare. Cumperi un portofel? Îl dau ieftin.

Milena nu cumpără nimic. Continuă să meargă pe străzi întrebând oamenii ce-i acela Crăciun, fără ca răspunsurile lor să dezlege misterul bucuriei despre care citise în pagina pierdută de carte. Vedea peste tot oferte de Crăciun, promoţii de Crăciun, cântecele pe care le auzea evocau momente magice, dar bucuria părea să lipsească cu desăvârşire din toată agitaţia. Şi era aproape miezul nopţii.

Poate ar fi trebuit să mă întorc şi mai în urmă, ca să pot înţelege, se gândea Milena. Apoi îl văzu.

Bătrânul zâmbea puţinilor trecători, împărţind cele mai bune fursecuri calde din lume.
– De ce faci asta?, îl întrebă, apropiindu-se.
– Pentru că asta înseamnă Crăciun, să dăruieşti şi să te bucuri de zâmbetele celorlalţi.
– Bine, dar ceilalţi oameni sunt atât de grăbiţi, de preocupaţi… Care e secretul tău?
Nu e nici un secret, micuţo. Totul e să te opreşti preţ de o secundă si să nu uiţi, cu nici un chip, să zâmbeşti!

Milena zâmbi, în timp ce ronţăia un fursec. Parcă se oprise vremea. Ridică privirea. Bătrânul dispăruse dar în locul lui stăruiau arome de scorţişoară, anason şi vanilie…