Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.
Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.
Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.
Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.
(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)
Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.
Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.
În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.
După WoW, concluzionând că trebuie să faci ce-ţi place, am fugit la mare, în Vama Veche, cu o mică gaşcă de pierzanie care, desigur, nu bea decât apă plată cu lamâie. Ca să nu spun că am mai şi răpit pe cineva care n-avea planuri de weekend!
Am prins răsăritul în prima dimineaţă, cu Bolero şi cu Lost Song cu tot, după ce am cântat, am dansat şi am făcut poze. Multe poze!
Încă nu sunt foarte mulţi oameni în Vamă, aşa că a fost decent şi noaptea dar şi ziua, pe plajă. Am găsit locuri la umbră unde am stat toaaaată ziulica precum foca pe banchiză! Apa era ok, dar mi-a ajuns vecinătatea mării, aşa că n-am făcut baie. Bun mâncat la cherhana, rapane şi midii, am găsit şi hamsii prin Vamă, clatităria e şi ea deschisă şi am descoperit o îngheţată cu rom şi stafide de la Betty Blue! Foarte bună şi aia! În plus, ca de obicei, Angela de la La John iar s-a dat peste cap şi am primit aceeaşi cameră în care stau de ani de zile când merg în Vamă!
A reînceput conferinţa după un pranz gustos şi sănătos. Vorbeşte Vlad Stan.
„Nu mi-a plăcut şcoala, dar îmi place educaţia???. Vlad propune o academie de business pentru oameni brilliant şi foloseşte metode inovative pentru asta, inspirate şi din experienţa lui Vlad la San Francisco.
(If you’re gooooin’ tooo Saaan Fraaaanciscoooo)
720.000 suma pe care o poţi câştiga într-o viaţă cu un salariu mediu de 1500 de euro, muncind 40 de ani, 12 luni pe an… Dacă îţi iei casă şi maşină, mai ales dacă le iei în rate, gata, s-au dus banii! Şi, din motivele astea, cei mai mulţi oameni decid, practic, doar să supravieţuiască.
(pfuai, ce bine că am rezolvat deja partea cu casa, şi nici nu plătesc rate!)
Unii oameni, care nu vor să trăiască aşa, ies din corporaţii şi încep consultanţă. Faci acelaşi lucru ca şi atunci când eşti angajat: îţi vinzi timpul pentru o sumă de bani.
(nu doar timpul ci şi expertiza)
Ce-şi propune Academia? Să te însoţească pe drumul între 0 lei şi un milion. Oricât de bou eşti ca antreprenor nu poţi să nu faci un milion într-o viaţă – Vlad Stan.
(am dubii în sensul ăsta!)
Femeile sunt responsabile de chestia asta, de safety, şi uneori pun foarte multă presiune. Siguranţa e iluzorie şi nu vă recomand să vă gândiţi la aşa ceva. Te angajezi la o companie, eşti ok, ai job, dar viaţa companiilor e limitată. Siguranţa asta e iluzorie.
(îmi place ce zice, nu-mi place că zice „pă??? nu „pe???. Mda, ştiu, sunt cârcotaşă!)
Lecţie pentru copilul lui de şapte ani: Îţi dau 200 de lei dacă mergi şi stai cu mine două ore la lecţia mea de tango. Copilul a mers, a stat. La final, Vlad i-a explicat că, în cele două ore, el, Vlad, s-a distrat făcând ce-i place, iar copilul a pierdut două ore pe care nu le mai regăseşte, pe nişte bani care pentru Vlad nu valorează mai nimic. Şi apoi a taxat copilul 200 de lei pentru lecţia cu timpul preţios pe care tocmai i-o predase. Chapeau!
(l-am întrebat dacă şi ce legături există între business şi tango. A zis că multe, dar nimic concret)
Acum, pe scenă, Adina Vasilescu, publisherul online de la Sanoma. Când a ajuns la Sanoma ceea ce i s-a cerut a fost dezvoltarea şi creşterea unui business.
(pe fundal, în spate, se aude zgomot de veselă)
A stabilit publicul, contentul: generalizat sau specializat, oferta: conţinut sau servicii. Bref, online pentru femei.
Acum vorbeşte despre miresici.ro şi câteva cifre, audienţă, unici şamd. Problema mea e că eu am alergie la diminutive. Deci miresici… nu. Sorry. Zău!
eCuisine este un alt proiect din portofoliul Sanoma, un proiect intraprenorial (concept ce vizează antreprenoriatul din interiorul companiilor)
Alex Negrea o întreabă câţi useri vin din FB şi care e cel mai important rol al FB în proiectele lor. Adina răspunde că FB i-a ajutat să lanseze proiectul (iniţial, proiectul a apărut pe FB, înainte de lansare)
Vorbeşte Andressa. Adică Andreea Retea: „Eu muncesc de luni până duminică, aproximativ fără oprire, adică nu am un program regulat fiindcă feedback-ul online nu ţine cont de orar???.
Începutul: „Aveam multe de spus şi căutam o manieră de a mă face remarcată???.
După o încercare (ratată) de a colabora cu Cosmopolitan a început să scrie pe blog. „Am trăit mult timp cu impresia că nu se ştie că Andressa e Andreea Retea şi am avut un şoc atunci când am constatat că toată lumea ştia???.
Internetul e o lume mică şi toată lumea află mai devreme sau mai târziu ce ai făcut şi ce ai scris, aşa că e bine să te gândeşti la asta.
(are prezentarea punctată cu citate celebre din filme, f drăguţ)
“Când am început să lucrez la Happy Hour (ca scenarist), am văzut că munca în TV e diferită de ce faci pe blog. Aici trebuie să ai inspiraţie în fiecare zi”
A girl should be two things: classy & fabulous – Coco Channel, iar Andressa vorbeşte despre colaborarea ei cu perfecte.ro. Show me the money introduce povestea despre berry.ro, unde Andreea e partener.
„Un job e ca un căţel. Nu poţi să-i dai un sac mare cu mâncare şi să-i spui să-şi ia el câte puţin în fiecare zi. Aşa sunt şi proiectele pe care le am. Trebuie să te ocupi de ele zilnic???.
Spune că face şi consultanţă pentru Social Media, dar „din umbră??? şi până acum i-a ieşit. Şi cu undercoverul şi cu proiectele.
“Când am început acest blog de modă, eram patru astfel de bloguri care făceau asta. Acum sunt 50, dar tot cele patru contează”
“Am locuit trei ani în Turcia până în 2010 şi din acest motiv nu-mi dădeam seama ce impact are blogul în România. Acum blogul are o întreagă echipă în România”
(Andreea are o fusta foaaarte faina!)
„E foarte important să avem o identitate vizuală să să lucrăm la brandingul personal. Spre exemplu, chiar dacă eşti prieten cu un designer, trebuie să ramâi obiectiv pentru cititorii tăi. Asta primează???
„Punem accent pe design-ul românesc???
“Comunitatea e importantă pentru noi, de asemenea, conţinutul. Nu suntem un blog de modă care traduce ştiri, n-am făcut niciodată asta!”
Advice: Să fii prezent, să ai blog, să ai cărţi de vizită, să faci un proiect de suflet, să-ţi placă ce faci!
Încă două vorbitoare: Cristina Mazilu şi Ruxandra Meclea. Prima e Cristina care prezintă chezMazilique: ???Where butter melts like lemon drops and trouble fades like muffin tops???.
A început să scrie din plictiseală. Avea un job cool, jurnalist pe cultură, dar orice job cool îşi pierde coolness-ul cu timpul. La început a fost… o cină pentru prieteni. Gătea rar, a fost ca un eveniment, i-a plăcut mult să gătescă, apoi, când prietenii s-au săturat să asculte poveştile ei culinare, a început blogul. La două luni de la primul post începuse deja să fie abordată de diverse reviste pentru a apărea în ele cu pasiunea ei pentru gătit.
„Ş-a întâmplat să refuz propuneri de campanii din motive de etică gourmet, adică propunerile pur şi simplu nu mi se păreau ok??? – mi-a plăcut tare cum a sunat asta.
(încă n-a lăcrimat Manafu, încep să fiu îngrijorată :p)
Ultima vorbitoare, Ruxandra Meclea de la breslo.ro. Foarte drăguţă, şi are şi o prezentare ok. Ideea a apărut în 2008, a durat nouă luni până la debutul site-ului.
(Ruxandra e foarte emoţionată. Încep să cred că e o regulă la speakeriţele ruxandre)
În trei ani, pe breslo.ro s-a vândut a ajuns să vândă hand-made în valoare de 500.000 de lei (noi!) pe lună, iar cheia succesului a fost poziţionare + marketing.
Se cam termină WoW. Concluzii, de mâine încolo, când vin şi fotografiile. Ca să ştiţi, pentru conexiune la net trebuia doar să întrebaţi persoana potrivită. Politicos, cu zâmbet. Parola şi userul le-am primit rugand-o acest lucru pe domnişoara care se ocupa de masa cu cafele.
Duminică, în ultima zi de FITS, am văzut spectacolul lui Claire Cunningham. Îl aşteptam cu emoţie aşa cum rareori mi-a fost dat să aştept întâlnirea cu vreun artist nemijlocită de gaşcă, amintiri sau vreo călătorie ataşată de eveniment. Şi, da, pentru mine, a fost Warum Warum-ul acestei ediţii a Festivalului.
A venit sâmbătă dimineaţă la conferinţa de presă şi a aşteptat cuminte pe un scaun, în public, să-i vină rândul să meargă în prezidiu. E aşa de măruntă încăt ar fi putut trece neobservată şi nu exista în atitudinea ei nici cea mai mică urmă de vedetism deşi, la câte premii are, şi la ce reuşeşe să facă, uman şi artistic vorbind, e superlativ.
Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi a mers în faţă, alături de moderatorul conferinţelor de presă. A vorbit cu multă modestie, dar nu fără pasiune, despre dansul şi munca ei. Claire are osteoporoză şi încă o boală congenitală legată de articulaţii. A descoperit acest lucru la 14 ani, când a căzut de pe bicicletă şi şi-a fracturat picioarele. Până la 18 ani, a suferit încă vreo câteva fracturi. A trebuit atunci să poarte cârje, şase luni, un an… şi le va purta mereu. I-a luat cam 15 ani să se obişnuiască cu acest gând, dar când a făcut-o, schimbarea felului în care se raportează la cârje a fost atât de dramatică încât s-a lăsat de cântat şi s-a apucat de balet, de dans.
Mă tem că e ultima postare din seria Jurnal de Festival. Ştiu că au fost zece zile în total, dar oricum n-am relatat “la zi” şi, cel mai important, dacă scriu Jurnalul cu numărul 10, s-a terminat, chiar s-a terminat. Şi parcă nu-mi doresc asta încă. Deşi acum, fie vorba, m-aş cam teleporta acasă la mine, la prietenii mei, la domnul sony şi la familiaritatea şi căldura apartamentului ruxăndresc. Da’-i ok, o să plec mâine, azi încă mai am ceva treabă, mailuri de scris, poze de trimis, concluzii de tras, mulţumiri de scris şi evaluări de făcut.
Ieri am văzut Claire Cunningham şi încă nu-mi găsesc vorbele pentru a scrie despre asta, îmi e infinit mai uşor să scriu despre focurile de artificii şi despre petrecerea de închidere a Festivalului care, în mod absolut excepţional, a ţinut până pe la şase dimineaţa. Excepţional zic, pentru că de obicei la trei a trebuit să închidem muzica – poliţia comunitară s-a asigurat de acest lucru cu precizia unui ceas elveţian.
Motiv pentru care ieri, la trei noaptea, DJ-ul (altul decât în zilele obişnuite, fiindcă muzica a fost foarte mişto aseară) a pus, tare, Please Don’t Stop the Music, cu dedicaţie pentru băieţii cu chipiu iar băieţii au fost draguţi şi ne-au lăsat să ne destrăbălăm decibelic cât am vrut :)
Cei din echipa de organizare am primit – nu ştiu cine e autorul gestului – o sticlă uriaşă de şampanie pe care colegul Silviu a desfăcut-o în aplauzele tuturor atunci când ni s-a alăturat şi Constantin Chiriac. S-a cântat Am doar 18 ani, apropo de vârsta Festivalului, s-a cântat şi La mulţi ani şi, în ciuda faptului că, per total, sunt la Sibiu pentru Festival ceva mai puţin de o lună (în rest muncesc remote), m-am simţit cu adevărat parte din minunata echipă festivalieră – şi sunt recunoscătoare şi le mulţumesc mult colegilor mei pentru asta!
Fetele din echipa mea de voluntare, prezente şi ele la petrecere, au vrut să facem poze împreună, am dansat şi am râs, făcând “naveta” între masa bloggerilor, cea a staff-ului şi alte mese, că aşa-i viaţa de PR chiar şi la petreceri: tre’ să fie peste tot! :)
Când am plecat spre vastele mele apartamente sibiene, începea să se lumineze. Pe pietonala Bălcescu, m-am întâlnit cu două japoneze şi, deşi nu aveau badge-uri şi nu le cunoşteam, ne-am salutat zâmbind: Mornin’
De undeva, nu ştiu de unde, pe strada pustie se auzea molcom Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, şi toată strada mirosea a tei înflorit. Am mers cât am putut de încet, pas de plimbare. Aş fi prelungit noaptea trecută la nesfârşit.
Desigur, că nu e cum se pregăteşte de acasă. Adică azi, până acum, cel puţin, nu am vreme de poveşti. Am fugit, însă, în Piata Mare, când a fost parada de costume populare ale etniilor din Sibiu. A fost primul eveniment de stradă din Festival şi mărturisesc cinstit că mi-au dat lacrimile. Patetic! vor exclama unii, şi poate în alt context aş fi de acord!
Dar lucrez pentru FITS 2011 de câteva luni bune deja, şi abia aşteptam să înceapă toată nebunia asta frumoasă! De’acum, a început! :)
Parada sibienilor a fost deschisă de cinci voluntari care purtau un banner pe care scria Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2011. Printre ei, şi un japonez. Cum ziceam, chiar a fost impreisonat momentul :)
Dacă mai e cineva care nu ştie, sunt la Sibiu, de trei zile deja, pentru cea de a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru – FITS. Apropo, de ieri e sus şi ceea ce vom încerca să facem sub numele generic de blogul Festivalului!
Oricât m-aş strădui, cel mai probabil e că volumul uriaş de muncă festivalieră nu-mi va permite să abordez alte subiecte în afară de asta. Şi, pentru că prioritatea mea în Festival e să livrez informaţii cât mai variate pentru… alţii, încerc să (de)scriu printre rânduri cum sunt zilele şi nopţile aici din perspectiva cuiva care e implicat în organizare-comunicare. Despre evenimente citiţi pe multe bloguri, sper!, printre care şi la Daniela, Bogdana, Alex, Adrian, Andrei, Oltea a.k.a. Nebuloasa, Auraş, Arhi, Pietricel, Chinezu – care nu vine personal la FITS dar are doi ambasadori: Cristi şi Diana, vin şi Cristina, Roxana, Dragoş … sper că n-am ratat pe nimeni dintre cei acreditaţi din afara Sibiului. Şi, desigur, pe conturile noastre de Youtube, Twitter şi Facebook.
Deocamdată, programul nu e foarte strâns. Adică e, dar nu e. Ştiu că în Festival, de mâine, adică, o să fie şi mai şi! Dimineaţa breakfast, pe care mi-l pregătesc singură, că nu stau la hotel ci am un mic studio (un soi de garsonieră dublă) închiriat, apoi, pe la 9.30, şedinţă cu cele şapte voluntare pe care le am ca ajutoare în acest festival şi cu Cristina, asistenta mea de aici. Adică fata cea drăguţă care e în preajma mea tot timpul :)
Fetele din echipa mea se ocupă cu adunatul de informaţii, fac interviuri, fotografii, în aşa fel încât eu să pot oferi tuturor celor care solicită acest lucru, informaţii personalizate, nu doar simple comunicate de presă sau chestii de PR de genul „să bifăm la sponsor???. Cristina, are viaţă mai grea: misiunea ei principală e să-mi facă mie viaţa mai uşoară, de la constant reminder pentru diverse, până la comisioane sau chiar întâlniri, când mie îmi apar alte urgenţe. Nu ştiu cum m-aş descurca fără ea. Am şi o voluntară japoneză, pe Aya, care la ea acasă, în Japonia, face radio într-un orăşel mic, de 10.000 de locuitori. Şi e foarte simpatică şi interesată să înveţe cât mai multe. O să vă mai povestesc despre ea.
La şedinţă, împart taskuri şi repartizez subiecte. La o medie de 20-30 de evenimente pe zi, vă daţi seama cam ce volum de informaţii se strâng. Pe lângă asta, mai sunt şi reacţiile spectatorilor pe care încercăm să ne concentrăm şi pe care ne dorim să le cunoaştem. Şi cum altfel să le cunoaştem dacă nu-i întrebăm. Se fac, zilnic, zeci de interviuri, aşadar. Pe unii dintre spectatori îi şi „premiem???, simbolic, cu diplome de „spectator onorific??? al acestei ediţii, iar altora le oferim prietenia noastră sub forma unor cărţi de vizită pe care scrie, simplu, Mulţumim! E şi asta o parte a muncii de Community Managementului. Chit că, în fapt, jobul ăsta e mai degrabă de Community Friend decât de manager :)
După şedinţă, fetele se împrăştie care pe unde au treabă (unele se mai duc si la şcoală sau la job), iar eu îmi văd de ale mele. Mâine se schimbă un pic programul, că începe Festivalului, dar azi încă rămân, toată ziua, în „biroul??? meu de la terasă. Aici am toate întâlnirile, dar ţin sub observaţie şi tot ce se întâmplă în Piaţa Mare. Lucruri despre care, de altfel, o să vă tot povestesc în zilele ce urmează!
Nu e niciodată uşor să faci un interviu, iar cel mai puţin uşor e să faci un interviu cu cineva pe care-l admiri şi care îţi e – vorbă mare! – prieten. Pentru că ştii multe lucruri din casă, îi cunoşti părerile despre diverse şi mai ales pentru că e greu să-i „încolţeşti??? pe oamenii care-ţi plac. Apropo, întrebarea aia grea e la final, dar eu zic să citiţi şi până acolo!
Dar 100 de numere de Tabu e ceva, mai ales în peisajul din ce în ce mai arid al presei autohtone, la fel cum nu e puţin lucru că numărul 100 a fost şi ultimul pe care Cristina Bazavan l-a realizat. Şi pentru că în ultimii ani Tabu a reprezentat pentru mine o oază de desfătare, am luat-o un pic la întrebări pe Cristina Bazavan – www.bazavan.ro| S!MPA
Nu vă aşteptaţi să aflaţi din acest interviu care sunt cele mai recente trenduri în fashion sau care îi sunt planurile de viitor. Înainte ca măcar să fi rostit asemenea întrebări, cred că ne-ar fi apucat pe amândouă râsul şi se ducea naibii interviul!
Aflaţi în schimb ce înseamnă rigoarea de jurnalist, o posibilă variantă de răspuns la cine e de vină pentru „calitatea??? presei de la noi şi cât de mult se dă Cristina în vânt după mondenităţi!
La final, după ce citiţi, o să vă rog să răspundeţi şi la sondaj. Nu de alta, dar cred că e un lucru de care Cristina nu e foarte conştientă, şi anume cât e de admirată şi respectată! Enjoy!
Ce era Tabu acum şapte ani şi ce este acum Tabu? (în general, în România, şi mai ales în presă)
Era una dintre cele mai citite reviste cu un grad mare de simpatie, cu un public fidel. Acum e si mai iubita, e brandul romanesc cu cea mai mare simpatie.Diferentele tin de valorile pe care le-am adaugat brandului – am taiat din feminism si am adus feminitate, am crescut partea de cultura urbana cool. Cred ca e mai cosmopolit si daca e sa ma gindesc la un cuvint care sa-l descrie, acela e “surprinzator???.
Tabu te surprinde la fiecare editie cu ceva. Editorial sau din fotografii.
În ce măsură crezi că Tabu a influenţat aceste schimbări – dacă ele există.
Cred ca a fost o oaza de bun simt jurnalistic. Nu cred ca a influentat pe cineva din presa, dar cred ca si-a gasit niste sustinatori tocmai pentru ca a fost o revista cu bun simt jurnalistic.
Dar ţie? Cum ţi-a influenţat ţieTabu… tabu-urile?
Mi-a impins limitele. In sensul ca a fost o provocare pentru mine si daca am invatat ceva, la nivel personal in acesti sase ani – dincolo de foarte multele lucruri pe care le-am invatat si perfectionat la nivel profesional – e cum sa administrezi inteligenta si creativitatea oamenilor. N-am stiut sa fac asta pina in ultimii doi ani. Cred ca mai e loc de invatat, dar simt ca am capatat un pic de intelepciune in directia asta.
Revista Tabu a făcut o sumă de lucruri năstruşnice: de la a scrie un roman colectiv, la un duş cu public în PiaţaUniversităţii, a fost prezentă la Oscar, la festivalul de la Cannes şi la alte evenimente de aceeaşi importanţă, a publicat în editorial opiniile unui gay, a făcut dosare şi pictoriale celebre, incendiare. Care dintre aceste proiecte îţi este cel mai preţios, şi de ce? (lista de proiecte e deschisă)
Acum o sa raspund cu ceva care pare PRistic: toate. Am muncit atit de mult pentru fiecare dintre ele incit toate sunt ca si copiii mei. Orgoliul meu tresalta insa la o idee in care n-a crezut nimeni la momentul respectiv, dar am facut-o in purul meu stil kamikaze cind cred in ceva: am scos brokeback mountain – nuvela – intr-o brosura cu tabu, plus un interviu cu Annie Proulx (n.a. autoarea nuvelei). A fost prima carte care s-a distribuit cu o publicatie in Romania si-mi aduc aminte ca toti spuneau “asta nu va fi impuls la vinzare, e prea intelectual???. La cinci ani distanta, daca ne uitam la chioscuri, ziarele sunt anexe la carti si da, e un impuls la vinzare.
Cum ai reuşit să îmbini atât de armonios – si cu succes! -, de-a lungul timpului, în revistă, modă, machiaj şi coafuri trendy cu articole despre autism, ştiinţă, performanţă, subiecte de care alte reviste glossy se cam feresc? Un pariu? Nebunie asumată?
Deviza mea pentru orice fac e: da-i beneficiarului cel mai bun produs pe care poti sa-l faci la momentul respectiv.
Cred ca daca omului ii dai un produs bun, chiar daca nu stia ca are nevoie de el, o sa recunoasca calitatea. Si o sa se bucure de ea.
Si articolele si pictorialele aveau, dincolo de ideea de baza, subiectul lor, un fir comun in executie: transmiteau emotii.
Apropo de asta, cum crezi că se poate rupe cercul vicios „presa oferă ce vor cititorii, cititorii consumă ceea ce li se dă????
Cititorul o sa primeasca cu mare bucurie chiar si o poveste despre creioane daca e scrisa bine, cu suspence si deznodamint, daca autorul stie sa-si faca treaba. Nu e un cerc vicios, e o scuza pentru manageri ca sa reduca costurile fara sa-si dea seama ca, de fapt, pe termen lung,ei sunt cei care duc la distrugerea presei. Daca scadem calitatea contentului, cititorul nu va mai da bani. Daca nu va mai da bani, nu ne vom mai putea dezvolta business-urile.
In Romania presa moare din cauza managerilor care, in cele mai multe cazuri, n-au nici o legatura cu presa, n-au scris in viata lor nimic, nu stiu care e parcursul unui articol in interiorul unei redactii. Si reduc costurile aberant.
Cum ai reuşit să ai în revistă interviuri cu personalităţi atât de celebre în toată lumea, interviuri acordate Tabu şi nu din cele traduse, luate de pe agenţii? Pe care dintre aceste interviuri l-ai obţinut cel mai greu – îmi povesteşti?
M-am imprietenit cu oamenii care trebuie, agenti si publicisti. Si ne-am facut bine treaba. N-am exemple de cel mai greu sau cel mai usor obtinut, am lucruri care mi-au ramas in minte de la interviuri si care au mai degraba legatura cu senzatiile pe care mi le-au adus intilnirile cu oamenii aceia. Dar, din prima zi la Tabu, asta a fost gindul meu: sa avem interviuri cu straini facute de noi. Si pe oricine cunosteam imi puneam problema daca ar fi putut fi o treapta de urcat catre obiectivul meu cu interviurile straine.
Aniversăm – autori şi cititori – 100 de numere Tabu.Ce regreţi că nu a apărut în revistă?
N-am regrete. Mai am o lista lunga de articole care erau in lucru sau in pregatire/prospectie. Dar le voi face, pentru ca nu-mi place sa nu-mi duc visele pina la capat, mai ales cind ele depind doar de mine J
Viaţa de jurnalist la o revistă glossy pare de vis pentru orice fată. Invitaţii, petreceri, celebrităţi, mondenităţi, poate şi niscaiva mostre gratuite de cosmeticale, pe care tu le licitezi în scopuri caritabile, în fiecare an. Dar înseamnă şi un volum de lucru imens. Care sunt rigorile pe care ţi le-a impus munca la revistă – asta şi ca să spunem fetelor că, de multe ori, tu pleci de la petreceri pentru că ai deadline a doua zi…
Eu, in general, nu merg la petreceri. Stiu ca aceste petreceri sunt o cale buna de socializare, dar pentru mine e mai ok sa ies sa socializez la o cafea. In sase ani de Tabu nu cred ca am fost la 10 petreceri mondene.
Rigorile ti le faci tu, in functie de cit de mult iti respecti munca si te re spectisi pe tine. Eu ma trezesc la 6- 6.30 in fiecare dimineata, citesc ce mai e nou in presa noastra, apoi citesc site-urile de specialitate, apoi imi pregatesc lucrurile pentru ziua respectiva de munca. Cind esti manager sunt o multime de alti oameni care depind cumva de tine si ca ei sa inceapa ziua muncind, nu asteptind raspunsuri de la tine, tu trebuie sa muncesti inaintea lor :)
Editam texte dimineata si apoi pregateam raspunsuri pentru cei din departamentul de vinzari, care voiau idei de proiecte speciale.
Nu stiu sa spun daca toata lumea are programul pe care l-am avut eu, dar in medie eu am dormit 4-5 ore pe noapte. Restul timpului l-am folosit si pentru munca si pentru mine.
În fine, dacă ar fi s-o ai, acum, pe Cristina Bazavan pe coperta revistei Tabu, care ar fi conceptul pictorialului şi care ar fi „rama??? interviului?
Stii ca n-as fi facut niciodata o coperta cu mine. (n.a. Ştiu. De-aici şi întrebarea! :p) Cind am citit prima data intrebarea asta, am zimbit si am zis, “ok, o sar. nu raspund la ea. Nu am ce sa caut pe coperta unei reviste???.
Dupa ce am inchis mailul si m-am apucat de alte treburi, mi-a venit raspunsul in minte. In ce pictorial m-as pune. Si-asa mi-am dat seama ca mintea mea lucra la asta, ii placuse provocarea.
Marile sperante ar fi tema si “rama??? interviului (rama, adica pregatirea de la idee pina la print a unui articol, cu toata documentarea, reportingul, interviurile, scrierea si rescrierea). Cred ca ar fi surprinzator pentru public sa inteleaga cam cita munca e pentru un articol, daca vrei si poti sa-l faci la cote foarte inalte ale jurnalismului.
Asta e rama articolului pe care as face-o pentru oricare jurnalist care isi face treaba onest; pentru ca e nevoie sa se stie ca mai sunt si oameni in presa care isi fac treaba bine si au un deosebit respect pentru munca lor ♦♦♦
Eram aproape sigură că am postat cântecul ăsta aici, fiindcă mă încarcă cu energie foarte pozitivă, nu doar datorită muzicii şi versurilor, dar şi graţie felului în care îl interpretează Sara Ramirez! I se văd emoţiile şi i se vede bucuria de a cânta! Ceea ce vă doresc şi vouă! Mă rog, cei mai fără voce aşa, mai pe ascuns, după perdeaua de duş! Enjoy!
Bunică-mea iubea mult poezia lui Minulescu, aşa că acum, când pleacă în ultima călătorie, mi-am zis că i-ar plăcea să aibă cu ea o carte a autorului preferat. Am mers, aşadar, la librăria din cartier, am căutat pe rafturi, în ciuda faptului că vânzătoarea îmi spusese ca nema Minulescu (ce librărie respectabilă e aia, fără aşa un autor?!), şi am găsit un volum intitulat, ce potrivire!, Romanţe pentru mai târziu.
Presupun că tanti şi-a imaginat că sunt cel mai mare fan al poetului, de vreme ce vederea cărţii şi a titlului au fost suficiente pentru a-mi da lacrimile. Supracoperta era bagată între pagini, aşa că volumul s-a deschis la o poezie anume. Citiţi şi voi, mai ales ultimul vers, si sigur o să înţelegeţi de ce cred, cu sfinţenie, că nimic nu e întâmplător!
La poarta celor care dorm
Hei, cântăreţ!… Opreşte-ţi truditul pas… Nu ştii Că-aici-i sfârşitul celor ce-au inceput, cei vii?… Şi nu Ştii că-n gradina din dosu-acestei porţi Începe, noua, lumea sfărşită de cei morţi?… ………………………………………………………………………….. Esti obosit – se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetator prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite?
Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.
Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea… De vrei să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute parerile de rau, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pămantul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori… ………………………………………………………………………………….. Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!… Şi ce miros de viaţă!… Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împraştie pe-alee –
Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară – Cei morţi sunt înăuntru, iar viii sunt pe-afară!…
Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!… Priveşte-i aleile de-aproape – Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi strofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi… Priveşte-i… Nu sunt şi ochii Ei?… ……………………………………………………………………………………… Si-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetator De frumuseţi bizare şi armonii smintite – Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!…
Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde: – Nu… Rămân!…
La poarta lui Darly străjuieşte unui dintre cei mai bătrâni tei din oraş.
Somn lin!…
