Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.

Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.

concert

Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.

În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt.  Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)

Share: