November 1

Scrisoare de la Cristina Bazavan: interviu cu Milla Jovovich

Îmi plac scrisorile, îndeosebi cele scrise pe hârtie. Păstrez acest obicei şi îl exersez, din când în când, cu prietenii mei, fiindcă mi se pare foarte plăcut să deschizi cutia poştală şi să găseşti acolo altceva decât facturi şi reclame, să găseşti gânduri bune trimise de o persoană reală, cineva drag care s-a gândit la tine când a scris, a cumpărat plic şi timbru şi a pus scrisoarea la poştă. E o preocupare demnă de “Obiceiuri sănătoase”.

Într-o măsură sau alta, Internetul şi reţelele sociale ne-au alienat, de prea puţine ori mai scriem scrisori, chiar şi electronice, doar aşa, ca să ne povestim ce mai facem. Stabilim întâlniri, trimitem informaţii, scurt, fără emoţii, şi e păcat. Emoţiile sunt bune, lăsaţi-le în viaţa voastră şi faceţi-le să se întâmple fiindcă ne îmbogăţesc.

Aşa stând lucrurile, când am fost la Comedy Cluj, pentru că ştiam că trebuia să fie şi ea acolo şi, din motive independente de voinţa ei, acest lucru nu a fost posibil, i-am trimis Cristinei Bazavan o scrisoare. I-a plăcut, a publicat-o pe blog. Acum, de la reîntâlnirea cu haita Redescoperă, i-am trimis o alta, si la fel a făcut şi ea de la Mil(l)ano – scriu aşa pentru că ştiu că a fost acolo să facă interviu cu Milla Jovovich. Şi în interviul ăsta am avut ocazia (mulţumeeeesc!) să adresez şi eu două întrebări. Scrisoarea Cristinei şi răspunsurile Millei pentru mine, mai jos:

Draga Ruxa,

Sunt la Milano, unde stiu sigur ca ti-ar placea sa ajungi si sper sa ti se si intimple asta. Stii de ce sunt aici pentru ca mi-ai dat deja in grija doua intrebari pentru Milla Jovovich, care anul asta e imaginea calendarului Campari.
Am cunoscut-o. A stat la o jumatate de metru de mine, dincolo de o masa rotunda:) E simpatica (in sensul uman, nu al frumusetii fizice care e…. waaau), are un zimbet strengaresc si … e foarte desteapta.
Stiu ca oamenii nu au imaginea asta despre ea, pentru ca noi o stim din filme foarte foarte comerciale ( Al cincilea element sau Resident Evil) , dar ea joaca si in alte filme, mai putin comerciale, independente, tocmai pentru ca vrea sa experimenteze tot felul de roluri.

Aici vine si raspunsul la prima ta intrebare “In care dintre personajele jucate de tine te regasesti cel mai bine”

“Eu sunt fetiscana, imi plac comediile romantice, dar imi place mult si miscarea fizica. Sunt bucuroasa ca Hollywood-ul ma place tragind cu pistolul, Resident Evil a ajuns o franciza foarte mare, cu jocuri pe computer si lucram deja la seria 3, iar asta e un lucru important pentru mine. Dar imi place, cum iti spuneam, sa fac si filme care chiar daca nu ajung in cinematografe si sunt lansate doar pe dvd, imi dau voie mie sa fiu si altcineva, o femeiusca. Sa cauti Dirty Girl care e povestea a doua adolescente

si Faces in the Crowd, unde e un rol de compozitie.

Ambele se lanseaza pe DVD in toamna asta”

Cind am intrebat-o “Ce ar alege intre credinta si iubire pentru salvarea lumii” ( a doua ta intrebare), a inceput sa rida putin incurcata si, uitindu-se la calendarul Campari pe care scria “It’s the end of the world, baby” a spus:” Amindoua inseamna dragoste. Amindoua, plus bucuria. Daca tot vine sfirsitul lumii, let’s have some fun till the end!”

NB am întrebat-o asta pentru o paralelă între personajele jucate de ea, Ioana D’arc şi Leeloo.
Pentru ca stiu ca intelegi cum sunt lucrurile astea si te bucuri de detaliile legate de business-ul de PR, hai sa-ti povestesc citeva lucruri din culise.
La interviul acesta am avut embargou pentru momentul la care aveam voie sa fac public ce imi povestise: 27 oct ora 13.00. Am semnat un contract pe care directorii de comunicare de la Campari mi l-au trimis pe mail si n-as fi putut intra in intilnirea cu ea daca nu aceptam embargoul.
Spre deosebire de interviul cu Ziggy Marley (il dau exemplu ca e mai recent), aici nu a fost nevoie sa trimit un guidlines (directiile intrebarilor) si nu am avut embargou la niciun posibil subiect de conversatie. Dar da, se intimpla des asta si, de fiecare data cind aud un jurnalist roman suparat ca are embargou de la vreun roman pe care-l intervieveaza, mi-as dori sa stie ca pentru interviurile internationale mai mereu ai restrictii.
Am fost 6 bloggeri din toata lumea care i-au adresat intrebari Millei la acest eveniment, plus 3 reviste din trei tari, Franta si Cehia… dar nu mai stiu a treia. S-au trimis credentials pentru fiecare dintre posibilii intervievatori si managementul ei, impreuna cu managementul de comunicare Campari, au stabilit lista scurta de bloggeri si jurnalisti.
Am primit pe mail instructiuni cu toti pasii pe care trebuia sa-i fac la intilnire, de la ora la care trebuia sa fiu, ordinea celor care imi prezentau informatiile, suporturile pe care puteam vedea fotografiile din calendar, durata intilnirii si care dintre informatiile pe care le primesc am voie sa le dau mai departe.
Altfel, la Milano e frumos, cald, cu lumina galbena de toamna,  si pentru ca evenimentul de lansare Campari era pozitionat pe fashion, organizatorii puneau la dispozitie un fashion tour cu ghid care te ducea pe la marile magazine si-ti povestea istoria designerilor lor celebri (Armani, Prada etc). Shopping-ul inclus.
Recunosc, am sarit turul pentru ca am mai fost la Milano, m-am oprit pe o terasa linga Dom si-am stat la soare…
Uite fotografia mea preferata din calendar:
Cu drag, Cristina
PS Stii ca eu dau chip uman tuturor oraselor in care merg. Pentru mine Milano e un domn la 40 si ceva de ani, stilat, grizonat, un fel de Clooney ceva mai volubil… Vezi de ce cred ca ti-ar placea?
Răspunsul meu: Dragă Cristina, îţi mulţumesc mult pentru ocazia de a-i fi adresat cele două întrebări Millei şi pentru că mi-ai trimis răspunsurile ei. Cât despre Milano, Clooney mi se pare un motiv suficient pentru a programa acolo următoarea fugă din oraş :D
September 23

Webstock 2011, un fel de live blogging

09.20 – începe Webstock 2011, Cristi Manafu face introducerea, prezintă partenerii şi echipa. Cercuri, NFC şi Image Recognition. Mişto ideea capturi.io de care spune Cristi – check it out!

9. 35 Cabral aşteaptă destul de mult un “Bună dimineaţa!” ca lumea, dar nu toate cafelele şi-au făcut efectul. Şi nici Cabral o prezentare. Asta nu-l opreşte să fie cursiv şi chiar amuzant pe scenă.Vorbeşte despre personalizarea publicului – “atunci când reuşeşti să defineşti foarte bine caracteristicile publicului, ai comunicare“, apropo şi de ce zicea Manafu despre Circles.

(n-o să mă ţină bateria de laptop tot evenimentul, of)

Cabral: “Eu am multe articole pe care acum le-aş scrie altfel în urma feedback-ului primit, pentru că-i ascult şi ţin cont de reacţiile celorlalţi”, “Ne-am obişnuit să ne certăm: Eşti prost, fraiere nu e constructiv”.

9.55 Urmează Andrei Oltei şi Dragos Chivu de la Vodafone. Andrei se ocupă de terminale la operatorul mobil şi ne povesteşte despre primul smart phone, IBM Simon, şi despre evoluţia terminalelor smart.

Unul din patru terminale vândute de VDF în 2011 este smart phone iar Nokia e încă nr 1 în termeni de market share în România la categoria asta. Ha!

Ce drăguţ! Vodafone lansează“Oare se poate?”, invitând utilizatorii să se gândească la cele mai trăznite aplicaţii pentru telefon mobil. Deja mă gândesc la câteva! Şunt şi premii în joc, şi pentru mobile şi pentru tablete, există şi premiile “Orice se poate!” şi există şi Marele Premiu de 10.000 de euro. Go, go, go!

Apropo, foaarte draguţ felul în care a înţeles Vodafone să fie alături de Webstock, cu toate chestiile personalizate. Mult plăcut!

10.20 – Christien Krogh

Opera a început în 1995 cu ideea “Internet 4 everyone”. Internet: a conecta oameni, a comunica, a fi social, e vorba despre provocări. Ne schimbă vieţile în mai bine (acces la info) şi ne face să râdem împreună.

Cu toate astea, doar o treime din populaţia lumii are acces la internet. În 1999, cei de la Opera şi-au propus să pună internet pe orice platformă sau device. Anunţă lansarea unei experienţe mai bune Opera pentru utilizatorii Vodafone via Opera mini care, apropo, se poate folosi pe vreo 3000 de modele de terminale mobile. Şi eu am Opera mini!

11.30 Începe sesiunea a doua, dedicată inspiraţiei. Pe scenă, Mr. Frolu de la DC şi Ivan Paţaichin, abonat la medalii în numele României.

Ivan Paţaichin

“Povestea mea este simplă: sunt născut într-un sat uitat de lume, Mila 23 din mijlocul Deltei. Nu aveam altă scăpare, după opt clase, decât să devin pescar, dar chestia asta m-a frămâtat încă din anii copilăriei, fiindcă aş fi vrut să fac (şi) altceva. Vedeam avioane zburând deasupra Deltei şi mi-am dorit mult să devin aviator. Apoi am avut un profesor special şi mi-am dorit să ajung profesor de fizică.

Când am descoperit că trei consăteni de-ai mei au devenit campioni mondiali în Germania, mi-a trecut prin cap că aş putea să fac şi eu asta. Că ştiam să înot, că ştiam să vâslesc, aşa că m-am înscris şi eu la un club. Contactul meu cu canoea n-a fost aşa de fericit, fiindcă nu era o barcă ci o coajă de nuncă în care nu  prea reuşeam să stau. La început mă răsturnam de 7-8 ori pe zi în apa rece din Snagov (era martie) şi eram descurajat. Am învăţat şi am prorsat apoi şi am rămas în continuare la club, participând la primul Campionat naţional de juniori unde, deşi la club eram cel mai bun, am fost descalificat. Nici la prima participare la o olimpiadă nu m-am descurcat prea bine, locul 7, deci nu prea am început cu dreptul. Dar toate astea m-au ambiţionat. La Munchen mi s-a rupt pagaia când am concurat la simplu, era să ratez recalificările, dar am câştigat cursa până la urmă!”

N-am mai scris toate poveştile pe care ni le-a spus, dar sunt minunate, şi la fel este şi povestitorul!

(Zdeto tocmai a făcut un screen shoot. La propriu!)

Sala l-a aplaudat în picioare pe domnul Paţaichin şi nu-mi imaginez cine din online ar fi putut să vină şi ce să ne spună ca să se aleagă cu standing ovations!

12.15 – începe Cristina Bazavan care vorbeşte despre două din campaniile în care a fost implicată: Master Card şi Anonimul pentru Vodafone.

Bloggerii sunt precum cămilele din fotografia de pe fundal: umbra (influenţa) lor e mai mare decât bloggerul însuşi.

La Vlad Petreanu şi la Mădălina Uceanu mi s-a cam terminat bateria, aşa că o să trebuiască să revin.

Later edit: Vlad a vorbit foarte inspirat şi cu mult umor (amar, pe alocuri) despre moartea presei şi cum Internetul are şanse să devină un canal mai important decât televiziunea. N-a dat sfaturi despre content, despre bani şi altele asemenea (deşi ar putea!), a vorbit despre un bine mai mare şi mai comun. Chapeau bas, Petreanu!

Mădălina a vorbit despre Social Media Work Survey – detalii aici.

Continuăm acum cu partea a doua a evenimentului. Eu sunt la sesiunea Pro Blogging.

Bobby Voicu – înainte să deveniţi pro bloggeri, trebuie să vă faceţi un blog (în sensul că trei, cinci, zece postări nu înseamnă că ai un blog) şi trebuie să aveţi răbdare. Cu cât eşti mai vechi în blogging, cu atât şansele şi oportunităţile cresc. Aveţi răbdare, construiţi înainte să aveţi pretenţii. Apropo, tre’ să scriu ceva şi despre Blogoree!

Dan Dragomir – Conţinutul diferenţiază. Scrie despre măsuţa de cafea dacă ai văzut 20 şi faci o clasificare. Dar cum ţi-ai luat tu o măsuţă de cafea nu e neapărat interesant! (eu am scris despre un pantofaaar!)

Cristi Drombach aka Piticu (aka Pisicu :D) spune despre sine că nu e jurnalist, e blogger, şi cam aşa, ca el, adică, ar trebui să arate/fie un blogger: cu ghiozdan în spate, cu camera foto de gât, pasionat de scris. Blogul se promovează via reţele sociale, via socializare offline, concursuri şi discuţii.

Zoso aka Vali Petcu – “No bullshit policy”. Unelte: google reader, windows live writer, smartphone, camera foto, fotostock, internet mobil, surse. Greşelile începătorilor şi greşelile avansaţilor sunt şi ele trecute în revistă. Foarte bună şi la obiect prezentarea lui.

View more presentations from Vali Petcu
Se pun întrebări din sală, prea multe legate de “Cum să fac (mai) mulţi bani” şi prea puţine legate de “Cum să fac un blog mai bun” ceea ce mi se pare oarecât trist. Tot Vali zice că sunt max. 400 de bloguri ce merită citite.
Urmează ultimul panel din conferinţă, am rămas la problogging (mă interesează, în principiu, o singură prezentare, dar aştept să fiu plăcut surprinsă)

Ştefan Stroe vorbeşte despre brandul de blogger şi despre diferite tipuri de bloguri: anonime (jurnale, defulări, atacuri), comerciale (generaliste, money makers), non-comerciale (nişe, tip-CV, sociale).

Ştefan zice că i-ar plăcea să vadă rezultatele unui studiu ref brandingul, imaginea bloggerilor de la noi şi percepţia publicului despre ei (nu despre bloggeri în general ci cu nume/domenii). Sincer, şi mie mi-ar plăcea! :)

Urmează Andrei Roşca de la Spada: Cum lucrăm cu brandurile. Printre altele: Nu înjuraţi branduri pe blog dacă vreţi să mai intraţi în campanii, nu faceţi copy-paste din mailurile de brief dacă vreţi să fiţi plătiţi pentru blogging, nu e ok să fie depăşite dead-line-urile de publicare la un post plătit. Dar e ok să se semneze contractele repede! :)

Costin Cocioabă aka ecostin – de ce vedem aceleasi bloguri în campanii? Pentru că cei care scriu acele bloguri au înţeles că trebuie să pună accent mai mult pe conţinut şi nu pe trafic.

Cum poţi căştiga bani din blogging? Endorsment (display, editorial, proiecte speciale) sau volum (AdSense, marketing afiliat), prima variantă e aparent de 15-20 de ori mai valoroasă din punctul ăsta de vedere.

Concluzii Costin: Focus pe conţinut nu pe trafic, urmăriţi unde sunt banii şi nu vă bazaţi doar pe agenţii ci încercaţi şi propriile proiecte.

Alex Cristache, despre designul unui blog. News flash: culoarea ta preferată nu te interesează decât pe tine, la blog se ţine cont de alte lucruri când e vorba de design. Nu sunt happy cu propria temă de blog, dar tot nu am înţeles exact care e ROI în povestea asta (via agenţie, mai ales) dacă ceea ce contează cu adevărat (şi eu cred asta!) e conţinutul.

Dragoş Şchiopu aka haotik prezintă sampler.ro un site noua lansat prin intermediul căruia îţi poţi crea propiul profil în Social Media.

Şi gata, urmează gala, felicitările, berea şi dansul :)

August 29

O poveste foarte frumoasă. Da’ foarte!

La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.

Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.

O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.

Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.

Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!

Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile  :)

May 20

Cristina Bazavan transmite emoţii din Tabu în tabu!

Nu e niciodată uşor să faci un interviu, iar cel mai puţin uşor e să faci un interviu cu cineva pe care-l admiri şi care îţi e – vorbă mare! – prieten. Pentru că ştii multe lucruri din casă, îi cunoşti părerile despre diverse şi mai ales pentru că e greu să-i „încolţeşti” pe oamenii care-ţi plac. Apropo, întrebarea aia grea e la final, dar eu zic să citiţi şi până acolo!

Dar 100 de numere de Tabu e ceva, mai ales în peisajul din ce în ce mai arid al presei autohtone, la fel cum nu e puţin lucru că numărul 100 a fost şi ultimul pe care Cristina Bazavan l-a realizat. Şi pentru că în ultimii ani Tabu a reprezentat pentru mine o oază de desfătare, am luat-o un pic la întrebări pe Cristina Bazavan – www.bazavan.ro | S!MPA

Nu vă aşteptaţi să aflaţi din acest interviu care sunt cele mai recente trenduri în fashion sau care îi sunt planurile de viitor. Înainte ca măcar să fi rostit asemenea întrebări, cred că ne-ar fi apucat pe amândouă râsul şi se ducea naibii interviul!

Aflaţi în schimb ce înseamnă rigoarea de jurnalist, o posibilă variantă de răspuns la cine e de vină pentru „calitatea” presei de la noi şi cât de mult se dă Cristina în vânt după mondenităţi!

La final, după ce citiţi, o să vă rog să răspundeţi şi la sondaj. Nu de alta, dar cred că e un lucru de care Cristina nu e foarte conştientă, şi anume cât e de admirată şi respectată! Enjoy!

Ce era Tabu acum şapte ani şi ce este acum Tabu? (în general, în România, şi mai ales în presă)

Era una dintre cele mai citite reviste cu un grad mare de simpatie, cu un public fidel. Acum e si mai iubita, e brandul romanesc cu cea mai mare simpatie.Diferentele tin de valorile pe care le-am adaugat brandului – am taiat din feminism si am adus feminitate, am crescut partea de cultura urbana cool. Cred ca e mai cosmopolit si daca e sa ma gindesc la un cuvint care sa-l descrie, acela e “surprinzator”.

Tabu te surprinde la fiecare editie cu ceva. Editorial sau din fotografii.

În ce măsură crezi că Tabu a influenţat aceste schimbări – dacă ele există.

Cred ca a fost o oaza de bun simt jurnalistic. Nu cred ca a influentat pe cineva din presa, dar cred ca si-a gasit niste sustinatori tocmai pentru ca a fost o revista cu bun simt jurnalistic.

Dar ţie? Cum ţi-a influenţat ţieTabu… tabu-urile?

Mi-a impins limitele. In sensul ca a fost o provocare pentru mine si daca am invatat ceva, la nivel personal in acesti sase ani – dincolo de foarte multele lucruri pe care le-am invatat si perfectionat la nivel profesional – e cum sa administrezi inteligenta si creativitatea oamenilor. N-am stiut sa fac asta pina in ultimii doi ani. Cred ca mai e loc de invatat, dar simt ca am capatat un pic de intelepciune in directia asta.

Revista Tabu a făcut o sumă de lucruri năstruşnice: de la a scrie un roman colectiv, la un duş cu public în PiaţaUniversităţii, a fost prezentă la Oscar, la festivalul de la Cannes şi la alte evenimente de aceeaşi importanţă, a publicat în editorial opiniile unui gay, a făcut dosare şi pictoriale celebre, incendiare. Care dintre aceste proiecte îţi este cel mai preţios, şi de ce? (lista de proiecte e deschisă)

Acum o sa raspund cu ceva care pare PRistic: toate. Am muncit atit de mult pentru fiecare dintre ele incit toate sunt ca si copiii mei. Orgoliul meu tresalta insa la o idee in care n-a crezut nimeni la momentul respectiv, dar am facut-o in purul meu stil kamikaze cind cred in ceva: am scos brokeback mountain – nuvela – intr-o brosura cu tabu, plus un interviu cu Annie Proulx (n.a. autoarea nuvelei). A fost prima carte care s-a distribuit cu o publicatie in Romania si-mi aduc aminte ca toti spuneau “asta nu va fi impuls la vinzare, e prea intelectual”. La cinci ani distanta, daca ne uitam la chioscuri, ziarele sunt anexe la carti si da, e un impuls la vinzare.

Cum ai reuşit să îmbini atât de armonios – si cu succes! -, de-a lungul timpului, în revistă, modă, machiaj şi coafuri trendy cu articole despre autism, ştiinţă, performanţă, subiecte de care alte reviste glossy se cam feresc? Un pariu? Nebunie asumată?

Deviza mea pentru orice fac e: da-i beneficiarului cel mai bun produs pe care poti sa-l faci la momentul respectiv.

Cred ca daca omului ii dai un produs bun, chiar daca nu stia ca are nevoie de el, o sa recunoasca calitatea. Si o sa se bucure de ea.

Si articolele si pictorialele aveau, dincolo de ideea de baza, subiectul lor, un fir comun in executie: transmiteau emotii.

Apropo de asta, cum crezi că se poate rupe cercul vicios „presa oferă ce vor cititorii, cititorii consumă ceea ce li se dă”?

Cititorul o sa primeasca cu mare bucurie chiar si o poveste despre creioane daca e scrisa bine, cu suspence si deznodamint, daca autorul stie sa-si faca treaba. Nu e un cerc vicios, e o scuza pentru manageri ca sa reduca costurile fara sa-si dea seama ca, de fapt, pe termen lung,ei sunt cei care duc la distrugerea presei. Daca scadem calitatea contentului, cititorul nu va mai da bani. Daca nu va mai da bani, nu ne vom mai putea dezvolta business-urile.

In Romania presa moare din cauza managerilor care, in cele mai multe cazuri, n-au nici o legatura cu presa, n-au scris in viata lor nimic, nu stiu care e parcursul unui articol in interiorul unei redactii. Si reduc costurile aberant.

Cum ai reuşit să ai în revistă interviuri cu personalităţi atât de celebre în toată lumea, interviuri acordate Tabu şi nu din cele traduse, luate de pe agenţii? Pe care dintre aceste interviuri l-ai obţinut cel mai greu – îmi povesteşti?

M-am imprietenit cu oamenii care trebuie, agenti si publicisti. Si ne-am facut bine treaba. N-am exemple de cel mai greu sau cel mai usor obtinut, am lucruri care mi-au ramas in minte de la interviuri si care au mai degraba legatura cu senzatiile pe care mi le-au adus intilnirile cu oamenii aceia. Dar, din prima zi la Tabu, asta a fost gindul meu: sa avem interviuri cu straini facute de noi. Si pe oricine cunosteam imi puneam problema daca ar fi putut fi o treapta de urcat catre obiectivul meu cu interviurile straine.

Aniversăm – autori şi cititori – 100 de numere Tabu.Ce regreţi că nu a apărut în revistă?

N-am regrete. Mai am o lista lunga de articole care erau in lucru sau in pregatire/prospectie. Dar le voi face, pentru ca nu-mi place sa nu-mi duc visele pina la capat, mai ales cind ele depind doar de mine J

Viaţa de jurnalist la o revistă glossy pare de vis pentru orice fată. Invitaţii, petreceri, celebrităţi, mondenităţi, poate şi niscaiva mostre gratuite de cosmeticale, pe care tu le licitezi în scopuri caritabile, în fiecare an. Dar înseamnă şi un volum de lucru imens. Care sunt rigorile pe care ţi le-a impus munca la revistă – asta şi ca să spunem fetelor că, de multe ori, tu pleci de la petreceri pentru că ai deadline a doua zi…

Eu, in general, nu merg la petreceri. Stiu ca aceste petreceri sunt o cale buna de socializare, dar pentru mine e mai ok sa ies sa socializez la o cafea. In sase ani de Tabu nu cred ca am fost la 10 petreceri mondene.

Rigorile ti le faci tu, in functie de cit de mult iti respecti munca si te re spectisi pe tine. Eu ma trezesc la 6- 6.30 in fiecare dimineata, citesc ce mai e nou in presa noastra, apoi citesc site-urile de specialitate, apoi imi pregatesc lucrurile pentru ziua respectiva de munca. Cind esti manager sunt o multime de alti oameni care depind cumva de tine si ca ei sa inceapa ziua muncind, nu asteptind raspunsuri de la tine, tu trebuie sa muncesti inaintea lor :)

Editam texte dimineata si apoi pregateam raspunsuri pentru cei din departamentul de vinzari, care voiau idei de proiecte speciale.

Nu stiu sa spun daca toata lumea are programul pe care l-am avut eu, dar in medie eu am dormit 4-5 ore pe noapte. Restul timpului l-am folosit si pentru munca si pentru mine.

În fine, dacă ar fi s-o ai, acum, pe Cristina Bazavan pe coperta revistei Tabu, care ar fi conceptul pictorialului şi care ar fi „rama” interviului?

Stii ca n-as fi facut niciodata o coperta cu mine. (n.a. Ştiu. De-aici şi întrebarea! :p) Cind am citit prima data intrebarea asta, am zimbit si am zis, “ok, o sar. nu raspund la ea. Nu am ce sa caut pe coperta unei reviste”.

Dupa ce am inchis mailul si m-am apucat de alte treburi, mi-a venit raspunsul in minte. In ce pictorial m-as pune. Si-asa mi-am dat seama ca mintea mea lucra la asta, ii placuse provocarea.

Marile sperante ar fi tema si “rama” interviului (rama, adica pregatirea de la idee pina la print a unui articol, cu toata documentarea, reportingul, interviurile, scrierea si rescrierea). Cred ca ar fi surprinzator pentru public sa inteleaga cam cita munca e pentru un articol, daca vrei si poti sa-l faci la cote foarte inalte ale jurnalismului.

Asta e rama articolului pe care as face-o pentru oricare jurnalist care isi face treaba onest; pentru ca e nevoie sa se stie ca mai sunt si oameni in presa care isi fac treaba bine si au un deosebit respect pentru munca lor ♦♦♦

Şi, în fine, sondajul de care vorbeam mai sus :)

March 10

Cu sufletul pe tastă

Am fost foarte încântată de includerea în cartea S!MPA cu poveşti de iubire fiindcă am avut parte de unele atât de speciale şi de minunate încât am senzaţia că vorbele nu le pot da măsură. Ca şi la povestea de Crăciun, abia aşteptam să scriu. Şi totuşi… a fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris, vreodată, fiindcă am realizat acum că îmi e teribil de greu să dau “din casă” nişte trăiri atât de personale.

Mărturisesc onest că nu ceea ce a apărut a fost prima alegere, ci  o altă poveste, una lipsită de epilog şi, de aceea, cu un posibil “va urma”, scris cu litere mici, ca în contracte. Dar n-am reuşit să pun în cuvinte ceva ce a fost (este, încă) mai presus de ele, şi e ok şi aşa.

Totuşi, cea pe care am scris-o, Parfumul, este o poveste extrem de specială pentru mine, şi pe care o rememorez uneori, zâmbind de fiecare dată, fie pentru că port fusta mov, (re)citesc Ai toată viaţa înainte, simt în preajmă Bulgari sau aud cântecul de mai jos, parte a poveştii:

Citiţi, deci Parfumul, fiindcă, printre rânduri vă spun, dincolo de poveste, acolo e o parte din mine pe care cu greu am smuls-o şi cu greu am reuşit s-o (fac) public (ă). Asta e cumva legat şi de ziua a patra din Redescoperă România, pentru că azi s-a vorbit de iubire la noi în maşină. Iar eu am ieşit la un moment dat să dau un telefon fiindcă mi se făcuse teribil, dar teribil!, de dor să aud pe cineva.

***

Invitaţii speciali care apar în cartea cu Poveşti de dragoste sunt Ioana Blaj, Andreea Vasile, Costin CocioabaDorotheea Petre, Cristi China Birta, Carmen Gheorghita si Bogdan Theodor Olteanu iar poveştile lor sunt mi-nu-na-te, să ştiţi!

Poveşti de dragoste este un proiect realizat in parteneriat cu Prestigio, aparut la Editura Liternet, poate fi descărcată de aici, şi a fost pusă la cale de Cristina Bazavan, ca parte a unei colecţii ce poartă numele de Cărţi S!MPA.

January 31

Tabu: amante, sex, droguri şi modă

Tabu de februarie e incendiar. Interviul exclusiv cu Răzvan Ciobanu, cunoscutul creator de modă care a ajuns de la extaz la agonie, primul pe care creatorul de modă îl dă după numeroasele speculaţii referitoare la situaţia lui, e de manual de jurnalism. Doi ani nimeni nu l-a convins să vorbească. A facut-o Cristina Bazavan acum.

Vrei să “spargi” piaţa, să vorbească toţi de tine şi de articolul tău? E ok, se poate – o să vedeţi zilele astea câte alte articole şi menţionări prin presă – tradiţională sau nu – o să genereze acest interviu, şi bravo!, Cristina, că ai ştiut cum să-l faci pe Răzvan să-ţi vorbească deschis despre banii din modă, banii şi prietenii pierduţi, preferinţe sexuale şi droguri! Ca să nu mai zic de super pictoriale – voila!

Dar Tabu de februarie nu e doar despre Răzvan Ciobanu. Merită să citiţi interviul cu Horia Brenciu, despre perfecţiune şi culise, interviurile cu Juliane Moore sau Godfrey Deeny, tipul al cărui nume este rostit cu respect şi reverenţe de cei mai mari creatori de modă din lume.

Amante, confesiuni, istorii de iubire

Nici Dosarul din această lună nu e unul “cuminte”: Amante – o privire în intimitate. Sunt acolo trei mărturisiri care te fac să te gândeşti dacă această “vină” e, într-adevăr condamnabilă sau numai iubire… Citiţi şi vedeţi de ce.

Şi încă o poveste, o confesiune specială: Istoria nu se repetă, ci noi facem acelaşi greşeli din nou, şi care mi s-a părut SF şi când am auzit, doar o parte din ea, la finele lui decembrie,  şi acum, când am citit-o în întregime. Lucrurile pe care le facem din dragoste… Şi un posibil răspuns la “putem rămâne prieteni după ce ne despărţim?”

PS Am un “deal” cu Cristina. Ei nu-i plac portocalele, mie nu-mi place ciocolata, aşa că fiecare mănâncă porţia celeilalte, ca să păstrăm echilibru consumului mondial :))

Doamnă, luna asta manânc câte portocale vrei tu, ca să poţi să te alinţi cu un tort maaare de ciocolată! Maaaaxim, am zis!

December 20

Poveste de Crăciun

A fost odată un viitor. Şi era trist şi sumbru precum feţele oamenilor care-l populau. Bucuria era doar un zvon menţionat în cărţile vechi de istorie, fiindcă, vezi bine, nimeni nu mai ţinea minte exact ce-i aceea şi cum se fabrică ea. Dar nici nu le păsa.Toate cele erau automatizate, oamenii comunicau din ce în ce mai puţin şi, pentru că nu ştiau ce-i aceea bucurie, nu mai râdeau, nu se mai îndrăgosteau. La naiba, nici măcar nu mai înjurau! Puţinele emoţii rămase erau exprimate în LIKE-uri şi UNLIKE-uri pe reţeaua socială. Da, în viitor era o lume cam sinistră. Sau cel puţin sper că aşa ni s-ar părea nouă, acum.

În iarna când s-a petrecut istoria, Milena Escu avea să împlinească 10 ani, un deceniu chinuitor, fiindcă Milena era o Ciudată. Încă de când îşi putea aminti, zâmbise şi se bucurase de cele mai mici detalii. Prefera puţinele petice de verdeaţă rămase intacte în locul blocurilor înalte de beton şi îi plăceau culorile mai mult decât orice.

La început, părinţii ei, Eştii, speraseră că se va adapta, dar, nu! Milena continua să zâmbească şi nimeni nu avea habar cum s-ar putea îndrepta acest lucru. Îi năruiseră copilăria cu uniforme gri, într-o şcoală cenuşie, însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte că acest copil era pur şi simplu handicapat. O ruşine!

Milena acceptase fără voie acest statut, de ciudată puţină la minte, dar se gândea mereu cum ar putea îndrepta lumea. Ar fi vrut să se întoarcă în timp, dar îi era teamă de ce ar putea descoperi acolo. Totuşi, când găsi o pagină dintr-o carte veche în care scria ceva despre o sărbătoare ciudată numită Crăciun, se decise să încerce.

Teleportarea în timp nu era complicată, dar nimeni nu mai încercase, pentru simplul fapt că pe nimeni nu interesa trecutul. Milena a introdus coordonatele, închise ochii şi apăsă pe buton. 2010, vin!

***

Cu doar câteva decenii mai devreme…

Era seara de Ajun, iar mulţimea ieşise pe străzi pentru ultimele pregătiri de Crăciun. Milena urmărea curioasă tot acest ritual, încercând să descifreze bucuria pe chipurile oamenilor. Se simţea îmbrâncită şi aruncată ici şi colo, în urechi îi bubuiau sunete ciudate ce se tot repetau, becurile colorate şi farurile îi luau ochii. Intră într-un magazin. Un bărbat ciudat îmbrăcat, în haină roşie tivită cu blană artificială, murdară, flutura un instrument necunoscut, zgomotos. Se decise să-l întrebe:

– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Bărbatul răspunse răstit:
– Acum e Crăciun, perioada aceea din an în care mă obligă să mă îmbrac în costumul ăsta ridicol!
Lângă bărbat, văzu o femeie cu multe pungi.
– Doamnă, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
– O mizerie! Trebuie să cheltuim o groază de bani ca să luam lucruri nefolositoare pentru oameni nerecunoscători, zise femeia, înşfăcând încă o vază de pe raft.
Nedumerită, Milena ieşi în stradă, aproape lovindu-se de o arătare care stătea chircită la uşa magazinului.
– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Arătarea rânji.
– E cea mai bună perioadă din an, când toată lumea e deschisă fie la pungă fie la buzunare. Cumperi un portofel? Îl dau ieftin.

Milena nu cumpără nimic. Continuă să meargă pe străzi întrebând oamenii ce-i acela Crăciun, fără ca răspunsurile lor să dezlege misterul bucuriei despre care citise în pagina pierdută de carte. Vedea peste tot oferte de Crăciun, promoţii de Crăciun, cântecele pe care le auzea evocau momente magice, dar bucuria părea să lipsească cu desăvârşire din toată agitaţia. Şi era aproape miezul nopţii.

Poate ar fi trebuit să mă întorc şi mai în urmă, ca să pot înţelege, se gândea Milena. Apoi îl văzu.

Bătrânul zâmbea puţinilor trecători, împărţind cele mai bune fursecuri calde din lume.
– De ce faci asta?, îl întrebă, apropiindu-se.
– Pentru că asta înseamnă Crăciun, să dăruieşti şi să te bucuri de zâmbetele celorlalţi.
– Bine, dar ceilalţi oameni sunt atât de grăbiţi, de preocupaţi… Care e secretul tău?
Nu e nici un secret, micuţo. Totul e să te opreşti preţ de o secundă si să nu uiţi, cu nici un chip, să zâmbeşti!

Milena zâmbi, în timp ce ronţăia un fursec. Parcă se oprise vremea. Ridică privirea. Bătrânul dispăruse dar în locul lui stăruiau arome de scorţişoară, anason şi vanilie…