October 8

Unde dă părintele crește… doar ura!

Mai mult de jumătate din părinții români, adică 63%, își bat copiii. Fiindcă, vorba aia, ”bătaia e ruptă din rai”. Și chiar dacă n-am copii, pot să pricep că uneori îți pierzi răbdarea, iar dacă ăla mic nu pricepe de vorbă bună sau pedeapsă, altfel decât fizică, îl dai naibii de parenting și-i aplici o corecție fizică. Dar cu ce preț?
Continue reading

March 6

Tata n-a plâns la mine în braţe

Eu l-am văzut pe tata plângând de două ori, şi niciodată în braţele mele. Prima dată a fost când şi-a pierdut mama, pe bunică-mea, după ce o îngrijise, prin rotaţie cu fraţii şi surorile lui, zi de zi, vreme de patru ani. A doua oară când l-am văzut pe tata cu lacrimi în ochi a fost pe holul secţiei Chirurgie a Spitalului de Urgenţă, când au scos-o pe mama din operaţie, încă intubată şi inconştientă. Ştiam amândoi că o să fie bine, dar imaginea aia…

Sunt sigură că a mai plâns şi când şi-a pierdut fratele şi două surori, dar s-a ferit s-o facă în faţa mea. Şi, cu atât mai puţin, în braţele mele! Pentru mine tata a fost mereu un reper de curaj, uneori inconştient, poate, dar curaj, oricum ar fi.
Continue reading

February 16

Cazul Iulia Ionescu: nimeni nu pleacă de acasă de preafericit ce e

Cazul Iuliei Ionescu a aprins spiritele:  unii dau vina pe părinţi, alţii pe duhovnic, sunt analizate tot felul de detalii care apar în presă  – apropo, în afară de o declaraţie de la PR-ul CFR (e o coincidenţă de nume, apropo) şi una de la BOR,  eu nu am văzut alte declaraţii oficiale pe tema asta, cam totul e “o sursă”.

Ce ştim, totuşi, este că o copilă de 15 ani a plecat de-acasă cu gândul de a se călugări şi că gândul ăsta, al călugăririi, nu era nou. Prima dată îl mărturisise duvovnicului ei când avea doar 12 ani.

Continue reading

December 29

Părinţi cu conexiune la internet!

Buna mea prietenă, L., are un frate plecat de-acasă de ceva vreme până hăăăăt peste Ocean, fix la New York! Părinţii lor, pe care toată gaşca noastră îi iubeşte tare, fiindcă sunt foarte faini şi fiindcă ne găzduiesc, claie peste grămadă, la ei acasă de vreo câteva ori pe an, nu-l văd prea des, fireşte, dar de când L. a aranjat de un laptop şi de internet, fratele ei se vede chiar frecvent cu părinţii, online. Într-una dintre aceste convorbiri, pe final, când i-a spus fiului, aşa, de la distanţă, duios, “Ai grijă de tine”, mama prietenei mele a mângâiat uşor marginea ecranului. Mi-e greu, dacă nu chiar imposibil să vă spun cât drag şi dor erau strânse în mângâierea aia!

Continue reading

December 19

Bune maniere pentru copii şi părinţi

Îmi plac copiii, fiindcă sunt nişte mini variante ale noastre, doar că proaspete, nealterate de chestiile urâte pe care – vrei, nu vrei! – viaţa ţi le pune pe tavă şi nu-ţi dă de ales! Sunt simpatici, au umor, chiar şi involuntar, şi râd mult mai mult şi mai des decât noi! Cel mai adesea reuşesc să mă pun la mintea lor şi să mă joc de-a coloratul, coafatul sau ce mai au ei chef, că eu colaborez. Daaaaaaaaar…

Acum două săptămâni, la Braşov, dimineaţă. Mai devreme şi mai frig decât mi-a fi plăcut, dar cu o privelişte superbă de sus spre oraşul încă amorţit. Am coborât la primul etaj al pensiunii – am uitat cum îi zice, sincer, ceva cu K, a fost destul de în regulă totul pe acolo – pentru a servi micul dejun, un soi de alint, că eu şi micul dejun ne întâlnim apoape exclusiv doar în deplasări, din păcate.  Mă durea nu foarte discret capul după un pahar de vin necâştigător c-o seară înainte (suspectez  zahăr. mult!), aşa că visam la o trezire blândă, cu cafeaua şi cu sucul de portocale sub nas şi priveliştea cea frumoasă pe retină.

Continue reading

December 19

Idei de cadou pentru părinţi şi bunici (I)

Când am căutat apartamentul în care locuiesc, am fost precisă până la scări de bloc în brief-ul pentru agenţii, tocmai ca să nu spun Gară şi să mă trimită în Crângaşi, de exemplu, că e doar o staţie de metrou! Nu! Strada aia, până acolo, strada ailaltă până dincolo, încă două blocui şi atât. L-am găsit în trei săptămâni. Dar nu discutăm de imobiliare ci de faptul că am vrut să rămân în cartier, ca să fiu aproape de ai mei. Asta cu toate că abia aşteptam să stau singură!

Continue reading

December 17

Grijile şi dorul, parte din ADN-ul părinţilor

Nu am fost un copil foarte zvăpăiat, dar mi-am luat revanşa mai târziu, în liceu. Aveam, desigur, oră de venit acasă, şi, normal, nu o respectam aproape niciodată! Uneori mă certau, alteori reuşeam să mă strecor în camera mea fără discuţii suplimentare! Mă enerva foarte tare chestia asta! Uneori, când veneam spre casă, vedeam silueta mamei la geam. “De ce stai, mama, la geam? Crezi că vin mai repede?”, îi spuneam, parcă uşor vinovată, şi încercam, o vreme, să fiu punctuală. Nu dura prea mult, însă, fiindcă jocurile de baschet sau plimbările sau poveştile până seara târziu, îmi păreau mai captivante decât îngrijorarea mamei.
Continue reading