Bune maniere pentru copii şi părinţi

Îmi plac copiii, fiindcă sunt nişte mini variante ale noastre, doar că proaspete, nealterate de chestiile urâte pe care – vrei, nu vrei! – viaţa ţi le pune pe tavă şi nu-ţi dă de ales! Sunt simpatici, au umor, chiar şi involuntar, şi râd mult mai mult şi mai des decât noi! Cel mai adesea reuşesc să mă pun la mintea lor şi să mă joc de-a coloratul, coafatul sau ce mai au ei chef, că eu colaborez. Daaaaaaaaar…

Acum două săptămâni, la Braşov, dimineaţă. Mai devreme şi mai frig decât mi-a fi plăcut, dar cu o privelişte superbă de sus spre oraşul încă amorţit. Am coborât la primul etaj al pensiunii – am uitat cum îi zice, sincer, ceva cu K, a fost destul de în regulă totul pe acolo – pentru a servi micul dejun, un soi de alint, că eu şi micul dejun ne întâlnim apoape exclusiv doar în deplasări, din păcate.  Mă durea nu foarte discret capul după un pahar de vin necâştigător c-o seară înainte (suspectez  zahăr. mult!), aşa că visam la o trezire blândă, cu cafeaua şi cu sucul de portocale sub nas şi priveliştea cea frumoasă pe retină.

În restaurantul micuţ şi cochet, doar câteva mese cu totul, două sunt ocupate. N-am dat atenţie, că mă bucuram de muzica drăguţă din boxe, nişte prelucrări dupa Strauss, aşa, în surdină. Perfect! Mi-am cules ce mi s-a părut interesant de pe platouri şi hai la masă.

Până s-a prăjit pâinea şi până mi-a adus omleta am verificat facebook, iar după aia, în foarte scurt timp, starea bună şi frumoasă a început să fie agresată de nişte vorbit tare şi ţipat. Obervasem, în treacăt copii şi adulţi în preajmă, dar eram prea preocupată de zen-ul meu şi de durerea de cap ca să fiu atentă în jur. Numai că zgomotele s-au aplificat şi m-am uitat spre sursă: o masă cu patru adulţi, două cupluri, evident, şi un copilaş mai mic, o fetiţă, toată în roz, toată zulufi, foarte dulce.

La altă masă, trei copii mai mari, 7, 9, 12, aproximativ, care începuseră să vorbească, peste masă, cu copilul mic şi cu adulţii. Tare. Peste Straussul meu! Viermuiala platouri-mese, discuţii şi strigăte peste încăperea nu prea mare, cum spuneam. Într-o limbă străină, cred că era ebraică.

La un moment dat cei trei mari aproape că zbierau între ei, ca să se acopere unul pe altul, iar părinţii mâncau liniştiţi de parcă nimeni şi nimic nu se auzea. M-am uitat urât de câteva ori, recunosc, fiindcă mie mi se pare nepoliticos să-ţi laşi copiii să deanjeze alţi oameni, cu atât mai mult cu cât locul chiar era unul care să te îndemne la linişte şi pace. Dar nu. Copiii urlau, ba până să plec începuseră să se şi joace, cu târât pe jos şi alte d-astea (nu mai zic de ce era pe ei şi pe masa lor – mult gem, în orice caz!), iar părinţii discutau de-ale lor.

Până la urmă am rugat pe cineva de la hotel să-i roage frumos să dea volumul mai încet. În engleză, hotelierul  le-a zis că doamna, adică eu, e deranjată de copii. Nu neg, cam eram, dar aici nu cred că e vorba de ce o deranjează pe doamna, nu? N-ar trebui să fie politica pensiunii ca unii turişti să nu-i deranjeze pe alţii? Ca dacă voiam să mă duc să le declar război nu mai chemam hotelierul să le explice că e cam tare volumul, însă n-am vrut să se simtă ei aiurea şi, cu siguranţă, nici eu!

Dar totuşi cum faci să fie bine în cazuri din astea?!