Indubitabil, ecostin e “un bărbat aşa frumos”. S-a spus asta negru pe alb (pe roz, de fapt), gata! It’s a fact! Piticu e challenger şi pune mustăcioara drept mărturie pentru asta! Şi aşa mi-a venit ideea, respectiv să desemnăm, prin vot democratic, pe #MisterTwitter.

Deci doi candidaţi, da? Dar mai sunt! Fiindcă, din alte surse, am auzit că şi Adi Ciubotaru are nişte fane. Aşa vorbeşte lumea, ce vreţi? Eu, una, mi-am declarat deschis amorul pentru Crivăţ, de exemplu, dar nici Arhi, care are un avatar admirat de-o lume întreagă, nu mi se pare de lăsat de-o parte.

Tot la capitolul super eroi s-ar înscrie şi Chinezu, cu logo-ul lui pelerinat, şi SuperHadean care s-a făcut super hero de Revelion!

Ar mai fi şi artiştii Make şi Dulea. Ştiu, competiţia cu ei nu e cinstită, au fane multe, dar nici nu pot fi ignoraţi, taman din acest motiv! Şi pentru că umorul e o calitate obligatorie la un domn, aş zice să-l trecem pe listă şi pe Auraş.

Ia să vedem… care va să zică… Costin, Piticu, Crivăţ, Adi Ciubotaru, Arhi, Chinezu, Adi Hadean, Make, Vlad Dulea, Auraş. 1, 2, … 10. Da’ mai propuneţi şi voi, doamnelor, la comentarii, fiindcă sigur mai sunt domni bine pe twitter! (sper că nu-mi iau block pe motivul ăsta!) :))

Şi după aia votăm, iar eu promit premiu. Premiu pe bune! :D

PS Înainte de închiderea ediţiei, una dintre consultante – femeie serioasă, altfel! – a insistat să fie trecuţi pe listă şi domnii Alex Tunaru şi Bobby Voicu. Să fie primiţi, zic!

UPDATE 1: au mai fost nominalizaţi domnii: Toma Nicolau, Ionuţ Bunescu (by Cristina Bazavan), Nihasa (by Andreea Pietroşel), Matei Garici – nominalizarea sa nu se ia in calcul până nu pune foto la avatar! (by Mihai Dragomirescu – nominalizat şi el, de altfel!),  Gogu Kaizer – lose the glasses, mister!,  Brylu (by Miruna Molodeţ), Andrei Basoc, Andrei Cismaru, Doru Panaitescu, Adrian Holerga, Ciprian Ailenei, Mircea Meşter, Mihail Petcu şi Cabral – toţi opt, propuşi de Oana Brătilă! Nominalizarea de_ce nu se validează deocamdată, n-are poză.

UPDATE 2: repede, repede, băieţii s-au organizat şi fac şi eu MissTwitter. Bring it on, zic! În defilări să ne batem! :))

UPDATE 3: alţi nominalizaţi Ionuţ Iancu (by Anca), Viorel Copolovici, Ştefan Murgeanu, Sorin Grumăzescu (by Anca Duma), Andi Moisescu şi Alex Ciucă (by Elena Cîrîc), Mihai Mateaş, Claus (nu validez până nu e foto ca lumea, domnul aiurea!) – by Daniela Petrescu, Cristian Sitov şi Andrei Dobra – by Blue Kris

UPDATE 4 – alţi nominalizaţi: Lorand Minyo (by Sigina), Costin Ilie şi Alin Pandaru (by me!), Crocodilu by Oana Olaru, David Pripas (by Pandutzu)

UPDATE 5 – ultima tură de nominalizări: Călin Biriş şi Fulgerică (să se arate cu numele complet, care este!) by Ana_Matei, Dragoş Bucurenci (by Tomitzel), Cosmin Tudoran (by Andra Zaharia)

stray cat is crying so stray cat sings back “All through the night”:

Tabu de februarie e incendiar. Interviul exclusiv cu Răzvan Ciobanu, cunoscutul creator de modă care a ajuns de la extaz la agonie, primul pe care creatorul de modă îl dă după numeroasele speculaţii referitoare la situaţia lui, e de manual de jurnalism. Doi ani nimeni nu l-a convins să vorbească. A facut-o Cristina Bazavan acum.

Vrei să “spargi” piaţa, să vorbească toţi de tine şi de articolul tău? E ok, se poate – o să vedeţi zilele astea câte alte articole şi menţionări prin presă – tradiţională sau nu – o să genereze acest interviu, şi bravo!, Cristina, că ai ştiut cum să-l faci pe Răzvan să-ţi vorbească deschis despre banii din modă, banii şi prietenii pierduţi, preferinţe sexuale şi droguri! Ca să nu mai zic de super pictoriale – voila!

Dar Tabu de februarie nu e doar despre Răzvan Ciobanu. Merită să citiţi interviul cu Horia Brenciu, despre perfecţiune şi culise, interviurile cu Juliane Moore sau Godfrey Deeny, tipul al cărui nume este rostit cu respect şi reverenţe de cei mai mari creatori de modă din lume.

Amante, confesiuni, istorii de iubire

Nici Dosarul din această lună nu e unul “cuminte”: Amante – o privire în intimitate. Sunt acolo trei mărturisiri care te fac să te gândeşti dacă această “vină” e, într-adevăr condamnabilă sau numai iubire… Citiţi şi vedeţi de ce.

Şi încă o poveste, o confesiune specială: Istoria nu se repetă, ci noi facem acelaşi greşeli din nou, şi care mi s-a părut SF şi când am auzit, doar o parte din ea, la finele lui decembrie,  şi acum, când am citit-o în întregime. Lucrurile pe care le facem din dragoste… Şi un posibil răspuns la “putem rămâne prieteni după ce ne despărţim?”

PS Am un “deal” cu Cristina. Ei nu-i plac portocalele, mie nu-mi place ciocolata, aşa că fiecare mănâncă porţia celeilalte, ca să păstrăm echilibru consumului mondial :))

Doamnă, luna asta manânc câte portocale vrei tu, ca să poţi să te alinţi cu un tort maaare de ciocolată! Maaaaxim, am zis!

Costin a avut azi o super idee care m-a scos din casă: fotowalk în Cişmigiu. Şi vin fiert (cam ieftin :D) – nu se vede în poze. Foarte bun, zic. N-a lipsit Bundaru. Au mai participat: Grădi (agăţat pe alee!), Marius, Bogdan, copiii care se bucurau de gheaţă şi soare, dar şi nişte comunitari îmblăniţi pe care, probabil, îi puteţi vedea la Costin, când şi dacă se decide să posteze. Daţi ReFresh, gen! :))

Eu am pozat, ca de obicei, copii. Azi, inspirată de săniuţa fuge, nimeni n-o ajunge, are dor de ducă, parc-ar fi nălucă. Mai am imagini, dar trebuie sa mai aleg. Răbdare, zic, şi, dacă obişnuiţi, tutun!

E un an de când Diana a trimis celorlalte Zâne un email în care ne scria povestea lui Daniel şi că are nevoie să creadă că noi chiar putem face minuni. Restul poveştii o ştiţi, are un final fericit. Mie, şi cred că nu numai mie, mi-a schimbat un pic perspectivele, atât asupra a ceea ce înseamnă şi ce poate social media, dar şi asupra Oamenilor, în general.

Nu cred că m-am simţit niciodată mai mândră că fac parte dintr-o anumită comunitate, în cazul ăsta Comunitatea celor care cred că, împreună, facem să fie bine. A fost aşa, ca o cruciadă împotriva bolii, o cruciadă pentru viaţă. Şi e minunat că se poate întâmpla din nou. Astăzi, #zanarim nu mai există, nu în formula consacrată, cel puţin. Zânele* sunt, fiecare, în regatul său. Dar, de acolo, ştiu eu, ridică baghetele: Dâng!

Acum un an mă întrebam “Are we human or are we cancers”. Acum ştiu mai bine. Şi vă mulţumesc pentru lămurire :)

* zânele, ele sunt: Anca Bundaru, Anca Dorombach, Mihaela Pană, Oana Portase, Diana Stoleru, Irina Ursu.

Tocmai am văzut 127 hours, un film extrem de puternic şi pe care, dacă n-aveţi stomac tare, nu vi-l recomand. Povestea e simplă şi e adevărată: Aron Ralston, un alpinist american, se afla în excursie prin Utah, în Blue John Canyon, când alunecă între doi pereţi de stâncă, atrenând în cădere un bolovan care-i prinde mâna dreaptă.

Filmul descrie cele 127 de ore pe care Aron, interpretat de James Franco, le-a petrecut încercând să se elibereze. A reuşit, la final, după ce şi-a tăiat braţul, fază la care, dacă aş fi văzut filmul la cinema, cred c-aş fi plecat. Iniţial, filmul poate părea plictisitor, lungit, un documentar oarecare cu un tip care se caţără. Big deal. Dar prima parte ţi-l face simpatic pe Aron, te relaxează, pentru ca mai apoi dramatismul situaţiei, lungă, chinuitoare, epuizantă, să te “lovească” şi mai puternic. Suferi alături de eroul principal şi, în fine, când iese la lumină, te bucuri c-a scăpat. Te bucuri, ca în cazul meu, până la lacrimi.

Nu cred că ia Oscarul pentru Cel mai bun film, dar transmite emoţii şi te pune pe gânduri. Ca şi după Saw, ajungi să te întrebi cam ce ai fi în stare să faci ca să supravieţuieşti. Şi-ţi dai seama că într-o situaţie de viaţă şi de moarte, o să-ţi bei urina, dacă nu ai de ales, ba chiar o să-ţi rozi propriul braţ, dacă stă între tine şi “a trăi”.

Aron Ralston merge în continuare pe munţi şi ţine discursuri motivaţionale povestind despre experienţa sa. Pe bani foarte buni, aş putea adăuga. Dar asta e o altă poveste.

Sunt puţin copleşită, recunosc! Când am scris de Eva Maria şi v-am rugat să vă puneţi fotografia ei la avatar şi să facem cunoscută povestea ei, deşi ştiu de ce sunteţi în stare, nu mă aşteptam la o reacţie atât de uluitoare.

În trei zile, contul în care se strâng banii pentru Eva Maria are peste 20.000 de euro, o treime din suma totală de care are nevoie pentru tratamentul în străinătate. Deci, din nou, se poate, dacă suntem mulţi, dacă suntem uniţi! Apropo, pentru cine nu are încă twibbonul (banda roz care apare în baza avatarului şi pe care e trecută adresa website-ului Evei Maria) , îl găsiţi AICI şi există şi banners, AICI.

Eva Maria e în spital şi nu poate pleca de acolo, aşa că ziua ei de naştere a fost sărbătorită tot la Fundeni. Zâmbetul ei, în ciuda bolii, branulei şi multelor înţepături, ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare dintre noi, adulţii, care ne plângem toată ziua, cu sau fără motive reale!

Da, o să fie bine, fetiţă curajoasă!

Egiptul fierbe. Sediul partidului de guvernământ e în flăcări, zeci de mii de oameni protesteză pe străzi, în ciuda faptul că ora limită a trecut şi, teoretic, acum ar putea fi arestaţi doar pentru că se află pe stradă. Şi la vale cu Internetul, dar şi cu reţelele de telefonie mobilă!

(dacă daţi click pe poză vă duce la sursă unde sunt şi mai multe detalii şi desene!)

În timpul ăsta, televiziunile de ştiri de la noi difuzează următoarele: Realitatea – veşnica recalculare a pensiilor, cu Andreea Creţulescu, iar la Antena 3, Dana Grecu şi Am-Uitat-Cum-Îl-Cheamă Tudor discută depsre cum Mazăre cere daune un milion de Euro de la DNA. Apropo, e foarte haioasă Dana Grecu pe mute.

În schimb, Realitatea a dat live (LIVE!!!) de la priveghiul senatoarei. Pe care, apropo, au “omorat-o” întâi luni, când au difuzat prima dată ştirea privind decesul. Regretabilul moment a avut lor abia ieri. Am avut breaking news şi cu faptul că femeia muşcată de câini a murit. Ce?! E important!

Nici televiziunile comerciale n-au avut, în primele câteva minute, ştiri despre asta. Poate TVR-ul…

Îmi amintesc, acum aproape 10 ani, de atacurile asupra SUA. Eram, pe vremea aia, senior editor pe externe la un ziar şi am muncit vreo cinci zile aproape non-stop. A fost o experienţă fabuloasă şi, chiar dacă atunci am pus bazele unui înfloritor ulcer (azi, vindecat), adrenalina aia de news room… mmm! Minunată!

De asta, eu nu înţeleg! Nu înţeleg cum, când se schimbă lumea, într-o zonă destul de.. fierbinte, oricum, televiziunile noastre, televiziuni de ştiri, nu bagă nici măcar un amărât de Breaking News, sau News Alert sau News Development sau ceva, dracului!

PS Repet, pentru cine a deschis televizoarele mai târziu: revoluţie, Egipt, incendii, armată. Şi, da, sunt şi morţi (asta era o întrebare frecventă în secţiile de externe când apărea o ştire pe flux) – e destul de news?! CNN aşa zice! Toată presa internaţională zice aşa! Dar noi, aici, la Românica, ştim mai bine!

PS în ceea ce priveşte ziarele autohtone, variantele online sunt după cum urmează: singurul care are acest eveniment şi updates e Gândul. JN are pe prima pagină o menţiune cu ştire modificată ultima dată la ora 17, dar mainul e cu seful CJ Piteşti, la Adevărul tre’ să insişti ca să vezi ceva, la EvZ şi la RL nu văd nimic.

Nu internetul vă omoară, mă, nu! Voi vă sinucideţi!

Se zice că Prostia nu doare, dar e greşit, să ştiţi. Doare. Adică mă doare pe mine capul de la prostia unora, în special când vine vorba de cei care aparţin categoriei prost fudul – cel mai neplăcut şi nefericit caz de prostie. Mă, ăştia până când nu-ţi sar în faţă, precum comunitarii la trecerea de pietoni, nu se simt bine.

În micimea IQ-ului lor, îşi imaginează că au ceva de spus oricând şi despre orice, emit judecăţi “de valoare” pe ton sforăitor, doct, şi fac glumiţe din categoria “Ce-mi plac glumele mele“. Dar sunt singurii care râd. Pe ei, pe ăştia, aş vrea să-i văd tăvălindu-se pe jos. Nu de durere, ci de râs. Mă, să râdă de orice, de imaginea lor, dacă le arăţi degetul, de afişul cu manele şi de reclama la minute incluse. Să râdă de absolut tot ce nu pricep. Dar să râdă aşa, în şoaptă. Mut!

Să ştiţi că nu e doar vina lor că nu se mulţumesc doar cu împărăţia cerurilor, nu. E şi vina celor care nu le spun (politicos!): “Suferi de provocări intelectuale!” (intellectually challenged e ok, nu?) – sau altă formulă smilară. De unde naiba să ştie că sunt proşti dacă nimeni nu le spune asta?! Zău, ar fi chiar un gest de solidaritate umană dacă i-am informa asupra condiţiei lor.

Şi fără subtilităţi, aici greşim. Subtilităţile le scapă. Noi credem că am rezolvat şi, când colo, apar, iar şi iar, ca un câine de care nu scapi. L-ai dus la mama dracului pe câmp, el vine înapoi dând vesel din coadă: “Bă, prostule, vezi că te-ai rătăcit! Bine că te-am găsit, nu mai face prostii, că te pierzi de tot, bipedule, vai de capul tău”.

De la 1 februarie, Quarelin – un medicament pentru migrene – nu se mai dă fără reţetă. Promit să-mi fac stocuri, dar stocurile alea nu vor rezista la nesfârşit. Şi-atunci că te ţii!

A! Să nu uit! Acest text a fost inspirat, cum altfel, de nişte manifestări de prostie împănată cu accese de fudulie. Şi glumiţe, dada!

Când am împlinit patru ani eu am primit păpuşa Nadia. Toată lumea a fost veselă, a fost tort şi, probabil – nu-mi amintesc – am spus şi vreo poezie, iar bunică-mea, Darly, a făcut clătite. Mai mult ca sigur, neamurile şi prietenii părinţilor au sunat să-mi ureze La mulţi ani şi nimeni, absolut nimeni, nu a plâns. De ce să plângă?!

E, alta e situaţia în cazul unei alte fetiţe, Eva Maria, care azi împlineşte tot patru ani. Sunt sigură că şi ea a primit o păpuşă frumoasă şi multe felicitări. Dar azi, deşi, nu-i aşa?, ce zi fericită!, părinţii Evei au plâns, la fel prietenii lor şi toţi cei care o cunosc. Au plâns când au rostit banalul La mulţi ani!, pentru că Eva Maria are leucemie. Acută. Limfoblastică. Şi, mai mult ca sigur, fără tratament, nu apucă acei mulţi ani din urare.

Tratamentul e scump, costă 60.000 de euro. Dar, dragilor, noi am făcut mai mult decât atât, ştiţi bine! De-aia, vă provoc ca, pentru câteva zile (fiecare cât vre), să ne punem la avatare, pe FB, pe Twitter, fotografia Evei şi să scriem povestea ei şi numerele de telefon, cu suprataxă, prin care o putem ajuta să aibă parte de La mulţi ani!

Hai, online, încă o minune, vă rog!