Finalul săptămânii trecute m-a găsit la Pârâul Rece unde m-a dus Raluxa cu Fordul cel Focus şi unde am sărbătorit după cum urmează: ziua Martei Uşurelu, ziua lui teamcomm.ro, ziua frumoasă de afară şi, nu în ultimul rând, ziua în care am ramas fara voce din pricina de cântat la karoke ori unplugged, în trupa de backing vocals a lui Ionuţ Tecuceanu. Totul, powered by Revista Biz!
Totuşi, cele patru zile de BIZ Snow Camp nu au fost doar despre cântat şi petrecut quality time împreună ci şi despre lucruri spuse pe bune şi dezbătute, într-o mai mică ori mai mare măsură, în cele două zile full de conferinţe, una dedicată companiilor şi una dedicată bloggerilor.
Ziua companiilor
Din start spun că mi se pare că n-au fost desule companii prezente, şi nici destule agenţii. Şi, da, asta înseamnă întrucâtva că le “cert” pe cele absente, cu gândul că totuşi n-au vrut să muncească în zilele libere de la stat, ci să se bucure de ele într-o manieră nelegată de job. Dar mai multe despre asta la concluzii, într-un alt articol.
Deloc întâmplător, legat şi de ce ziceam în paragraful de mai sus, Victor Kapra a vorbit despre autismul companiilor şi de limbajul de lemn pe care (prea) multe dintre acestea îl folosesc încă pentru a comunica, public, ceea ce fac: activităţi curente, promoţii, proiecte, produse, campanii, dar şi de lanţul birocratic de aprobări prin care trebuie să treacă bietul PR (fie că-i intern ori agenţie) pentru a i se aproba comunicatul.
Scurtă, clară şi la obiect prezentarea lui Victor, pentru cine are urechi de auzit şi ochi de citit. Eu sufăr teribil de fiecare dată când primesc alertele de la comunicatemedia.ro – 90% din comunicatele de acolo nu respectă regulile de scriere în PR, e jaaaaleeeeeeee!
Cristi Manafu a arătat cum folosesc companiile Social Media, cu exemple concrete – top brands au şi top prezenţă în Social Media – ce altă dovadă mai vreţi că funcţionază?! Bobby Voicu a prezentat şi el studii de caz despre promovarea unor business-uri în Social Media şi (bunele) rezultate ale acestor campanii. Ei doi au avut, din punctul meu de vedere, cele mai interesante prezentări în această zi.
Chinezu a vorbit despre branding şi comunităţi, haios şi articulat, după cum îi e obiceiul, şi a spus clar că înainte să ai o comunitate, trebuie să ai un brand. Un fel de next step, corect, de altfel, doar că eu nu sunt prea sigură că toată lumea a trecut, corect şi complet, de first step. Dar Cristi e un optimist, ce să zic..! :)
Alex Negrea a vorbit de Facebook şi cum companiile ar trebui să relaţioneze cu cei peste 3,8 milioane de români de acolo. Activi sunt cam un milion, dar chiar şi aşa, cum ar putea cineva să-i ignore?! Totuşi, mulţi aleg s-o facă. În dauna proprie, aş adăuga! Şi încă ceva: Like is good, share is even better! :)
Am ratat prezentarea domnului Costin Cocioabă, întemeiat, pe motive de reunire in corpore a găştii de la #obiceiurisanatoase, dar ştiu că era despre Ce şi cum trebuie să ceară companiile de la o agenţie (digitală). Şi din aceleaşi motive am ratat şi prezentarea lui Andrei Crivăţ care vorbit despre blogurile de nişă. Să mă iertaţi, domnilor, dar şi cetitori printre randuri că nu-s completă în relatarea-mi!
Am fost atentă, însă, la Cristi Dorombach aka Piticu, care a vorbit despre top 10 greşeli ale companiilor în Social Media dintre care aş aminti că le e teamă, dar şi că nu ştiu când, cui, de ce şi cu cine să comunice, dar şi la Radu Băzăvan aka Groparu, care a vorbit despre blogul de companie: când, cum, de ce şi cine îl scrie.
Şi gata cu ziua companiilor! Seara s-a dansat, s-a jucat biliard, s-a cântat şi după aia s-a mai cântat un pic, bloggeri, agenţii şi companii împreună! Ceea ce e foarte bine, deoarece corul reunit s-a auzit ca o singură voce :)
Reiterez faptul că prezenţa mea la Social Media Snow Camp se datorează Activia care a considerat că socializarea online-ului în offline intră la obiceiuri sănătoase. Lucru foarte adevărat, de altfel! Şi tocmai de aceea, mâine vă povestesc mai multe despre ziua blogerilor.
Da, Red Hot Chilli Peppers trece cu turneul mondial, I’m With You, şi pe la noi, prin frumoasa ţară, iar surse din piaţa autohtonă de concerte confirmă lucrul ăsta. Totuşi, e bine să ştiţi că în lumea asta nu e oficial până nu e… oficial, cu comunicat de la promoter şi/sau band.
Concertul va avea loc pe National Arena, pe 31 august, între concertele de la Zagreb şi Sofia, şi e organizat de acelaşi promoter care i-a adus, anul acesta, printre alţii, pe Roxette, Sting sau Mika. Biletele vor fi puse în vânzare pe 12 decembrie, pe myticket.ro şi probabil că cel mai scump nu va trece de 100 de euro.
I’m With You este al zecelea album al trupei, primul extras pe single e “The Adventures of Rain Dance Maggie” care a ajuns pe locul 1 topurile din SUAşi Canada, iar al doilea e Monarchy of Roses – piesă care apare şi în spotul pentru Nissan Elgrande. O premieră, dacă nu greşesc, întrucât RHCP s-au ţinut departe de chestii comerciale, neacceptând să apară nici în Glee ori la American Idol.
Cu legătură, şi pentru că nu mă pot abţine, pentru că am văzut săptămâna trecută asta:
ţin să spun că m-am săturat de “se pare”, “am auzit”, “se zvoneşte” în locurile ce pretind că oferă informaţii. Adică lucruri certe! Eu înţeleg febra lui “am dat primul”, dar industria asta se cheamă jurnalism nu zvonism…
Azi printreranduri împlineşte un an, un an de când scriam, nu fără emoţii, primul post de casă nouă, şi nu-mi imaginam nici o secundă că blogul îmi va aduce atât de multe bucurii şi satisfacţii într-un timp atât de scurt!
Întâi a fost campania pentru Salvaţi Copiii România, în care, nu ştiu cum, dar am reuşit să-l conving pe Brăduţ să se lase licitat, iar pe cei de la Air France să ofere câştigătorului un bilet tur retur Bucureşti – Bangkok şi sunt sigură că banii pe care i-am strâns astfel au schimbat ceva în bine!
Apoi a fost Redescoperă România şi ţin minte cât de încântată am fost când m-a sunat Bobby să mă întrebe dacă merg în prima tură. Restul, excursiile, haita şi tot ce a urmat reprezintă una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-am trăit vreodată.
Am fost să cunosc oraşe şi branduri din România, la avanpremiere de filme, am făcut interviuri cu managerii celor mai importante agenţii de PR, am ajutat, cât am putut, să se strângă bani în câteva campanii umanitare, am făcut Mister Twitter şi alte nebunii în online. Tot blogul m-a ajutat să promovez mai bine evenimentele pentru care am fost angajată în calitate de PR, mi-a oferit experienţe de neuitat şi ocazia de a cunoaşte oameni speciali şi, nu în ultimul rând, m-a schimbat fiindcă mi-a impus o disciplină pe care nu o aveam înainte!
Dacă nu era blogul, toate astea nu aveau cum să se întâmple, aşa cum s-au întâmplat! Nu-mi vine să cred că a trecut doar un an dar aşa e, iar azi, la aniversare, se cuvine să mulţumesc, în primul rând vouă, celor care mă citiţi şi comentaţi, apoi celor care au avut încredere în mine şi m-au implicat în proiecte de comunicare, celor care m-au ajutat în acestă aventură online, cu sfaturi, linkuri, RT-uri sau recomandări, dar, nu în ultimul rând, şi prietenilor mei din offline care au avut răbdare şi înţelegere atunci când am chiulit de la reuniunile noastre pentru că eram pe coclauri cu blogul sau pentru că aveam articole de scris!
VĂ MULŢUMESC!
În fine, ultima zi din această săptămână a cadourilor (îmi veţi permite, sper, să mă relaxez în acest weekend) vă aduce… printre rânduri! Trei seturi de rechizite de la Colour, fiecare cu suport pentru creioane, pix, mapă, notes şi caiet, toate marca Jordi Labanda, adorabile! Bonus, volumul “Tot ce ai vrut să ştii despre PR – răspunsul la 500 de întrebări” – pentru detalii sau alte întrebări, citiţi printreranduri :)
Pentru a primi aceste daruri, de data asta nu trebui să faceţi nimic special, doar să-mi spuneţi de ce (re)veniţi aici, printre rânduri, lucru pentru care vă mulţumesc, oricum!
Later edit: Cartea merge la Claudia Chiru, fiindcă are nevoie de răspunsuri la multele întrebări, un set de rechizite la Claudiu, unul la Anda (aştept adresa noului tău blog, să ştii!), iar cel de-al treilea la Nina. Vă mulţumesc, din nou, tuturor, pentru gândurile bune! You rule! :)
1 Decembrie nu este doar Ziua Naţională a României ci şi Ziua Mondială a luptei împotriva HIV/SIDA, ocazie cu care UNOPA* lansează campania “Ia-mă de mână, arată că îşi pasă” pentru a atrage atenţia asupra marginalizării celor care suferă de această maladie şi pentru a informa cu privire la situaţia bolnavilor de SIDA din România.
Sunt câteva lucruri pe care nici eu nu le ştiam şi vi le spun pentru că mi se pare că e bine să le ştie cât mai multă lume înainte să judece: în România sunt aproximativ 10.000 de pacienţi cu SIDA, jumătate dintre ei au până în 24 de ani şi 65% din toţi aceşti oameni au fost infectaţi fără să ştie, prin “grija” deosebită a sistemului nostru sanitar.
Şi de parcă asta n-ar fi destul de dus pentru oricine, boala lor i-a condamnat la a fi proscrişi într-o societate suficient de informată să ştie că SIDA se ia prin contact sexual neprotejat, dar nu suficient de umană ca să ţină cont că nu se ia şi prin simpla atingere între două mâini. Sunt proscrişi chiar dacă nu e vina lor că sunt infectaţi, chiar dacă viaţa lor e atât de grea, tratamentul costisitor iar speranţa de viaţă nu prea generoasă.
Sunt multe mituri despre SIDA, dar ceva e sigur: o mare parte dintre bolnavi suferă încă şi mai mult din pricină că societatea îi aruncă la margine, alături de leproşii de altă dată! Şi asta cu toate că în orice colectivitate, cel care are o banală gripă reprezintă un pericol şi un risc mai mare pentru cei din jur decât cineva infectat cu HIV. Fireşte, cel cu gripă nu e marginalizat, cel cu HIV, însă, este!, cu toate că boala lui nu se ia nici prin strănut, nici prin pupat şi, în nici un caz, printr-o strângere de mână.
Dacă vă pasă cât de cât, intraţi pe www.iamademana.ro şi lăsaţi acolo un gând bun pentru tinerii ăştia. Cu boala se luptă singuri, dar marginalizarea nu trebuie să fie lupta lor, ci a celor care nu se informează ori pur şi simplu nu gândesc suficient. A lor cu ei înşişi.
Intraţi, deci, pe site, citiţi poveştile şi întindeţi o mână. E doar un gest simbolic iar cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla e să vă îmbolnăviţi de omenie…
* Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate cu HIV/SIDA
Nu cred că sunt o naţionalistă, fiindcă acum îmi pare rău că mi-am ratat şansa de a fi plecat din România cu zece ani în urmă. Totuşi, pentru că sunt conştientă că pretextul pe care mi l-am oferit atunci pentru a refuza şansa emigrării e doar un pretext, mă gândesc că, bună, rea, cum e, mie îmi place România.
Îmi plac locurile şi liniştea de la sat, îmi plac prietenii mei români care sunt mai frumoşi decât prietenii lor din alte ţări, îmi place că aici e acasă. Sigur, nu-mi plac o groază de lucruri, alea de care mă lovesc aproape zilnic, dar îmi imaginez că nici prin Canada (locul unde ar fi trebuit să ajung dacă nu spuneam “pas!”) nu e totul perfect. Şi ştiu că mi-ar fi fost prea dor de casă şi probabil că aş fi rugat toţi prietenii să-mi trimită ce muzică a mai apărut, iar când aş fi ascultat Balada lui Porumbescu ori pe Gheorghe Zamfir probabil mi-ar fi dat lacrimile.
Acesta e motivul pentru care astăzi, împreună cu MasterCard, vă ofer trei CD Box-uri cu cele mai frumoase piese interpretate de marele artist român. Pentru că să ai o zi liberă e bine, să ai un weekend prelungit e şi mai bine, dar să-ţi reaminteşti de ce te bucuri că trăieşti în ţara ta, măcar odată pe an, e nepreţuit!
Şi, da, conform obiceiului, pentru a câştiga unul dintre cele trei daruri, aş vrea să-mi spuneţi, la comentarii, de ce ne place România. Măcar astăzi să vorbim doar de bucuria de a fi român!
IMPORTANT
Mâine, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou.
Atfel, luni am avut un bestseller cu autograful autorului, marţi am avut vouchere de la sosetaria.ro, iar ieri am oferit câte un produs de la Mio Bio, prin tragere la sorţi, celor care mi-au împărtăşit cum se relaxează după o zi grea. Câştigătoarele sunt Cătălina, Rococo şi Andreea! Felicitări, sper să vă bucuraţi de răsfăţurile de la Mio Bio :)
De azi şi până duminică, inclusiv, courtesy of Danone, sunt la ediţia de iarnă a SMS Biz Camp, în acelaşi loc prietenos de la Pârâul Rece, cu gaşca de oameni din online, companii şi alţi curajoşi ori curioşi într-ale social media. Vor fi trei zile pline – experienţa ne învaţă că şi pline de veselie – în care, sper, vom învăţa unii de alţii, adică şi să ascutăm nu doar să vorbim, şi, desigur, pe lână asta, să cântăm şi să ne distrăm.
Şi pentru că azi e ziua gazdei, Marta Uşurelu – La mulţi ani, doamnă! – zilele astea public câteva fragmente din interviul pe care i l-am luat după Zilele BIZ, un alt eveniment despre care încă se vorbeşte.. :)
Marta şi cu mine ne-am cunoscut acum nişte mulţi ani, în împrejurări pe care cred că azi le socotim amândouă cel puţin amuzante. Interviul nostru a durat mai bine de două ore, lucru de înţeles, de altfel, pentru că Marta are multe de spus în multiplele ei ipostaze de femeie, mamă, soţie, manager, jurnalist, redactor şef, antreprenor… “şi contabil”, a adaugat ea râzând. Aşadar, fără alte introduceri, Marta Uşurelu. Azi, despre management, presa noastră cea de toate zilele şi şansa BIZ de a se reinventa.
E o problemă mare a managerilor de azi, faptul că s-au blazat şi nu mai continuă să se zbată, spre deosebire de antreprenori care împing lucrurile înainte. Lumea nu e foarte încântată când spun asta, dar eu chiar cred că aşa e! Sigur, sunt şi manageri, angajaţi, care se luptă pentru firma la care lucrează, dar cei mai mulţi s-au obişnuit să fie comozi şi să se limiteze la a executa sau a spune „nu e treaba mea???. Dar ceea ce e inspiraţional nu vine din zona de management ci din cea de antreprenoriat.
Şi din pricina asta, a mentalităţii managerului, a căzut industria media la noi. Dacă jurnalistul se duce să facă un material, apoi vine în redacţie şi managerul nu-l lasă să scrie subiectul, sau nu e în regulă cu abordarea, ori industria, ori firma, şi nici nu explică de ce, jurnalistul e demotivat. Şi problema nu e la jurnalist ci la manager şi la patronat, pentru că nimeni nu-şi mai bate capul cu valoarea a ceea ce se scrie şi prea mult timp presa a fost condusă de oameni lipsiţi de etică dar care au vrut să facă un ban rapid.
Ziaristul e un angajat şi cum îl motivezi e treaba ta ca manager. Din păcate, nici ideea de echipă în presă nu mai există. La BIZ ăsta e un termen pe care eu încerc să-l păstrez viu, la noi „echipa face???, nu face doar Marta ci noi, toţi!
Aici am întrerupt-o întru completare deoarece, ca om cu ştate vechi în mediul ăsta al presei am şi eu of-urile mele:
– Şi mai e ceva! S-au făcut o groază de bani din presă până la criză, dar mult prea puţini şi-au bătut capul să reinvestească ceva din profitul ăsta! Adică nu tu deschidere reală către online, nu tu proiecte speciale, eficientizare, abordări noi, nimic!
Da, dar asta a fost şansa BIZ. Noi am avut două şanse, asta, de care spui tu, şi, cea mai importantă, echipa! Echipa BIZ care a rămas alături de mine şi de revistă când eu le-am spus că nu ştiu când o să am bani de salarii şi în condiţiile în care nici măcar familiile noastre nu au crezut în acest proiect! Adică ne-am şi aşteptat la clienţi şi colaboratori să nu ne dea şanse, dar a fost chiar greu când familiile noastre nu ne-au susţinut! Dar noi am crezut în BIZ!
Uite, nu m-am făcut medic, nu m-am făcut muzician, eu am ajuns jurnalist! Şi îmi place ce fac, îmi place foarte mult ce fac şi iubesc revista asta, ideea, conceptul! Aşa că, în loc să închidem prăvălia, am rămas nouă oameni şi ne-am apucat de proiecte speciale, fiindcă era singura soluţie să câştigăm bani pentru a putea plăti costurile de apariţie. Şi proiectele astea au fost foarte bine primite de piaţă. Uite, coperta BIZ cu pictaţii, care a spart piaţa în momentul ăla, sau alte materiale cu oameni care nu voiau să vorbească despre ce fac, iar noi i-am convins, sau BIZ Bruxelles, numărul făcut integral acolo – sunt doar câteva exemple.
Eu cred că se simte pasiunea în ceea ce facem, iar oamenii au început să reacţioneze şi să ne caute. Deci şansa noastră a fost că piaţa a lâncezit, iar noi am putut să facem diferenţa şi, da, să facem şi bani!
Ştiţi cum sunt zilele de toamnă târzie, când ai multă treabă, multe chestii la care să te gândeşti, altele pe care – vrei, nu vrei! – trebuie să le faci, iar dacă ziua ar avea 100 de ore nici astea nu ne-ar ajunge pentru tot ce avem de făcut! În plus, cu toate gadgeturile pe care le avem la dispoziţie, suntem mereu conectaţi într-o manieră ce poate deveni chiar nesuferită fiindcă dacă nu ştim s-o controlăm noi pe ea, ajunge să pună stăpânire pe programul nostru. Şi se mai şi întunecă devreme!
În zile din astea, după ce se lasă seara şi am trimis ultimul mail ori am publicat ultimul post pe blog, poate am vreme să-mi fac şi ceva de mâncare, dar mintea mea e cu gândul la o baie lungă! Pun motanul şi telefonul pe mute, umplu cada cu apă fierbinte, sare, spumă şi alte alinturi şi stau cuminte acolo până mi se încreţesc buricele degetelor! Uneori citesc, dar chiar şi fără o carte, minutele alea furate unei zile, oh!, atât de pline!, reprezintă momentul meu de maxim răsfăţ. Cam aşa:
Totuşi, pentru că nu am prea des vreme de alinturi din astea, folosesc, şi la duş, cosmetice din aceeaşi gamă, pentru ca măcar un pic din relaxarea băii să rămână şi la duş! Şi sunt foarte atentă şi selectivă cu produsele pe care le folosesc, fiindcă o fac, vorba aia, pe pielea mea! E important să fie de calitate, să fie cât mai naturale, să miroasă frumos şi să mă binedispună. Aşa am ajuns la Mio Bio, un magazin super cochet pe lângă Piaţa Romană (Jules Michelet 9), un loc unde se găsiţi cosmetice organice şi unde fiecare produs reprezintă o bucăţică de natură, de răsfăţ şi cu dichis.
Şi, pentru că vine Luna Cadourilor, fetele de la Mio Bio s-au gândit să marcheze în mod special asta cu un Calendar de Crăciun. Mai ţineţi minte cum ne făceau părinţii în copilărie? Un calendar în care primeam câte ceva dulce în fiecare zi din decembrie, până la Crăciun, iar dacă trişam nu mai venea Moşul! Ei, Mio Bio are câte o surpriză în fiecare zi: reduceri şi daruri pentru cine vrea să se răsfeţe pe sine ori pe cei dragi!
Pentru că v-am povestit de toate acestea am, fireşte, şi daruri pentru voi: trei produse de răsfăţ de la Mio Bio, din colecţia Lia – delicii pentru piele. Şi pentru că nu se discută gusturile, vă las pe voi să vă alegeţi aroma favorită, că aveţi de unde! Deci trei produse Lia, la alegere, de aici, câte unul pentru fiecare câştigător. Ca de obicei, aveţi şi voi ceva de făcut, iar asta înseamnă un comentariu în care să-mi spuneţi cum vă răsfăţaţi voi după o zi complicată! :)
IMPORTANT!
Vineri, pe 2 decembrie, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou.
Luni am oferit o carte, iar ieri trei vouchere în valoare de 50 de lei fiecare de la sosetăria.ro pentru a vă face iarna mai veselă şi mai…călduroasă. M-au distrat foarte tare răspunsurile voastre şi, pentru că au fost atât de multe (vă mulţumesc!!!), a trebuit să apelez la ajutorul random.org pentru a decide comentariile câştigătoare, după cum urmează: 3427, 3431, 3444, sau, pe numele lor, Carmina, Alina Toma, Ihearpixels – FELICITĂRI!
Mulţumesc tuturor celor care au comentat şi m-au lămurit întrucâtva cam ce se întâmplă cu şosetele ce dispar ele una câte una, niciodată în pereche! Pentru voi am două ponturi de la şosetărie: 1. dacă vă abonaţi la newsletter aveţi 10% discount! 2. astăzi produsele Marilyn au reducere de 15%. Shop ‘e ele! :)
Scurt, clar, cuprinzător: Redescoperă România a luat cele mai multe premii (de depaaaarte cele mai multe!) iar o parte din haită a fost prezentă în sală şi ne-am bucurat ca pe vremuri, la şcoală, când ne strigau la careu să ne luăm coroniţele!
Felicitări şi mulţumiri Anca, Ana, Bobby şi… Mergem mai departe, coleeeegiiiiii!
Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.
Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun! Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.
Umberto Eco, nu Dan Brown
Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:
Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.
Cât de cât mulţumit
Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.
Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.
Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.
Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”
“Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit”
De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.
De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).
(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)
Bucăţele de pâine
Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.
L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e cu mult mai mult decâtfăceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.
Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:
Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller
Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?
Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea. Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.
Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!
Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!
Premiul oferit ieri de teamcomm.ro şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)
Mie îmi place efervescenţa asta care se porneşte în decembrie, cu lume mai veselă fiindcă e guvernată de ideea de a oferi daruri celor dragi, cu liste nesfârşite, bugete (of, da! trebuie şi bugete!) şi gândul la bucurii! Prima ocazie este de Moş Nicolae, fix peste o săptămână, şi cum mereu ne întrebăm ce să punem în ghetuţe (pantofi, botine, cizme, papuci), am pentru voi o soluţie foarte simplă şi… amuzantă!
“Ce punem în ghetuţe?“, deci! Păi… e simplu! Punem şosete drăguţe sau, pentru doamne şi domnişoare, dresuri colorate, mate ori strălucitoare, cu model şi fără model, cu DEN ce varianză după gusturi ori temperaturile de afară, ciorapi din plasă ce invită la… hmmm! Pentru domni se găsesc chiar şi jambiere pentru fotbal, dacă-s pasionaţi, iar pentru copii se găsesc ciorapi drăguţi ori şosete cu talpă de cauciuc, să nu mai alunece prin casă şi să nu mai strângă chiar toate scamele de pe covor! În ghetuţe, deci, punem ciorapi, se ştie!
Şi de unde facem rost de toate acestea, aranjate, frumos, după preţ, categorii ori destinatar? Şi asta e simplu! De la sosetaria.ro, care e un fel de rai al tuturor acestor articole, atât pentru domni şi copii, dar mai ales pentru doamne şi domnişoare!
Pe mine mă distrează teribil şosetele cu degete şi am deja câteva perechi, care mai de care mai coorate, dar cum iarna port destul de des fustă (call me crazy, dar îmi place combinaţia fustă cu cizme!), am dat iama printre dresurile de la şosetărie – ştiaţi că există şi unele de 600 DEN? Sigur sunt mai călduroase decât blugii! Şi să nu uităm că s-au inventat şi dresurile care ajută siluetele, multe multe modele pentru tot soiul de îmbunătăţiri! Ce vreţi mai mult? De fapt, ştiţi ceva? Orice vreţi mai mult se găseşte! Voi doar să aveţi răbdare să căutaţi!
Acum, pentru că eu am rezolvat problema şi ştiu ce am să pun în ghete de Moş Nicolae, şi dacă tot v-am dat ideea, zic să vă dau şi… mijloacele! Aşa stând lucrurile, vă ofertrei vouchere de shopping de la Şosetărie, fiecare în valoare de 50 de lei şi cu transportul asigurat!
La schimb pentru cadou nici nu cer multe, că de aceea e cadou! Vreau doar să-mi spuneţi ce credeţi voi că se întâmplă cu şosetele atunci când dispar, şi nu în pereche, cum ar fi normal, ci una câte una! Teoria mea este că maşina de spălat se hrăneşte cu şosete, dar probabil e greşită! :))
Deci? Unde se duc şosetele când se duc?! Accept comentarii aici ori pe FB, cu tag la mine şi Şosetărie, iar mâine vă spun cine se bucură că are ce pune în ghetuţe de Moş Nicolae!
Later edit: următorul cadou şi câştigătorii de azi sunt aici.
IMPORTANT!
Vineri, pe 2 decembrie, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou!
Aşa stând lucrurile, vă reamintesc că darul de ieri este un exemplar din Sanctus semnat de autor, adică nici mai mult nici mai puţin decât un volum de colecţie care o să valoreze destul de mult când Simon Toyne o să fie încă şi mai cunoscut decât este deja! Încă puteţi să-l câştigaţi, apropo!
