“Era dimineaţa şi un soare nou ţâşnea auriu din pliurile unei mări calme”

Citeam mult în liceu, spre deosebire de acum, când nu prea mai am vreme. Aşa am descoperit, dintr-un transport de “ajutoare” de la francezi, cartea Jonathan Livingston, de Richard Bach. M-a atras pentru că avea un pescăruş pe copertă. Am luat-o, am citit-o în câteva ore şi apoi i-am scris traducerea în jurnalul meu din acea vreme. Integral. Atât de mult mi-a plăcut.

Pescăruşii, cred că ştiţi, nu ezită niciodată, nu cad niciodată.

Peste vreun an eram acasă la prietena mea (cu care împart cele mai dubioase coincidenţe din viaţa asta) şi vorbeam despre cărţi. Îi povesteam despre pescăruşul “meu” şi cât de faină e cartea şi ce păcat că nu i-o pot oferi, s-o citească şi ea. Diana, prietena mea, dispare un pic la ea în cameră, vine c-o carte, mi-o întinde şi mă întreabă, sclipind din ochi: “Asta e?”. O primise de la un străin care îi spusese c-o să-i placă. Vă ziceam de coincidenţe…

Fond sonor :)

Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruş iubea zborul.

Între timp, cartea a fost publicată şi în română, la Humanitas. Aşa am aflat că autorul e… aviator şi poate asta explică subiectul: pentru pescăruşul Jonathan Livingston zborul între mal şi bărcile de pescari nu e suficient. El vrea să atingă perfecţiunea în zbor şi, astfel, iubirea şi bunătatea, să se autodesăvârşească şi să împărtăşească celor din jur bucuria zborului de dragul zborului!

Nu există ieşire. Sunt un pescăruş. Sunt limitat la propria mea natură.

Acum vreo opt ani, am cunoscut o regizoare de teatru care mi-a spus că i-ar plăcea să pună în scenă cartea asta şi povestea lui Jonathan iar eu, cu nedisimulată admiraţie, i-am spus, scurt, că e nebună. Pe regizoare o cheamă Chris Simion, compania ei de teatru se numeste D’aya, iar aseară am fost la premiera spectacolului Omul pescăruş sau Drumul spre frumos şi am avut parte de o experienţă inedită: primul spectacol de teatru acrobatic, fiindcă regizoarea chiar a făcut oamenii pescăruş să… zboare! (Felicitări, Chris!)

Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric.

Pe scenă sunt membrii trupei Xtreme care se mişcă fantastic, vocile care spun povestea şi replicile personajelor aparţin unor actori îndrăgiţi (Marius Manole e unul dintre ei), muzica poartă semnătura celor de la Nouvelle Vague iar proiecţiile pe ecranul imens  de cinema întregesc un spectacol-experiment-experienţă.

Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Şi… un ţânţar poate face asta!

Nu are sens să vă spun mai mult decât că puteţi vedea spectacolul în fiecare marţi, la Grand Cinema Digiplex de la Băneasa – detalii. Da, chiar şi acesta e un experiment: un spectacol de teatru într-o sală de cinema! Să spun că e frumos n-are sens. V-am spus, până la urmă, povestea! Restul… ţine de gândurile fiecăruia:

Nu crede ce-ţi spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Priveşte cu mintea ta, descoperă ceea ce ştii deja, şi vei găsi calea pentru a zbura. Povestea aceasta nu are sfârşit

Do you think you can tell?

Când am primit Sanctus de la Editura All, am pufnit întrucâtva superior cu gândul la tristul cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown, carte care mi s-a părut muuuuult prea comercială, lipsită de substanţă şi de veleităţi scriitoriceşti. Fiindcă e scrisă fără patimă şi fără drag de cititor însă cu gândul la drepturile ecranizării, probabil.

Am zâmbit, de asemenea, ironic, când am găsit în carte un cartonaş perforat, de pus pe clanţă în afara uşii, pe care scria “Nu mă deranja. Citesc Sanctus” – să mă ierţi, Loredana, pentru aroganţă! Dar când am terminat cartea, aş fi vrut să pun semnul pe o uşă iar domnul Sony să fi ştiut să citească şi să nu mă bârâie la cap în timp ce eu savuram romanul lui Simon Toyne.

Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând pentru că e bine scrisă, documentată, are ritm iar personajele evoluează de-a lungul cărţii, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmplă în cărţile de acţiune deoarce caracterele par a nu fi deloc afectate de acţiunea prin care îi pune autorul să treacă.

Sanctus, în caz că mai e cineva care nu ştie, e prima parte a unei trilogii ce tratează un subiect vechi de când lumea, respectiv fundamentele religiei creştine, lucrurile în care societatea ne educă să credem. Totuşi, e departe de a fi un roman istoric, nicidecum, e un roman de acţiune, cu acţiune. În engleză i-ar zice thriller, cred, dar prefer să nu folosesc termenul, fiindcă ar fi “de groază”, şi nu e cazul aici.

Pentru cartea asta mi-am luat o zi liberă în mijlocul săptămânii, iar pentru că e atât de bine scrisă (fiindcă la o carte nu e vorba doar de subiect ci şi de firul narativ, de vorbe şi, nu în ultimul rând, de traducere!), m-am abţinut – cu greu, ce-i drept! – să nu trişez şi să nu mă uit la finele cărţii pentru a-i descoperi cheia.

Acţiunea se petrece în Ruina, un oraş vechi din Turcia, legat de multe civilizaţii, un oraş creat în jurul unui munte ce adăpăsteşte Citadela şi loc de pelerinaj pentru mii şi mii de turişti. În Citadela funcţionează, de când lumea, un ordin religios, Sanctus, protectorul textului original al Bibliei şi al Sacrementului. Nimeni nu intră şi nu iese din Citadelă, nu poate fi vizitată, iar secretul ei e bine păzit… până într-o zi, când sinuciderea, publică, a unuia dintre călugări porneşte acţiunea cărţii.

Samuel, călugărul, moare, aşadar, în condiţii misterioase. Cei din Citatelă se luptă să-şi apere secretul cu orice preţ, dar sora lui Samuel, Liv, vrea să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat fratelui ei şi porneşte pe urmele mesajului trimis de acesta după moartea sa.

Ce descoperă Liv vă las pe voi să descoperiţi fiindcă Editura All mi-a dat pentru voi un volum Sanctus cu autograful autorului pe care vă invit să-l câştigaţi. Pentru asta, vreau de la voi o recomandare de carte din Strada Ficţiunii. Cu motivaţie cu tot! Şi promit să iau cartea, s-o citesc şi s-o recenzez, aşa cum am mai făcut aici. Fiindcă cititul, se ştie, e obicei sănătos!

Şi ca să avem şi cireasă pe tort, mâine public un interviu cu Simon Toyne, autorul, pe care am avut plăcerea să- cunosc şi să-l iau la întrebări vinerea ce tocmai a trecut. Odată cu interviul, aflăm şi cine a câştigat.  Deal?

De când mă ştiu am fost o persoană cu o sensibilitate olfactivă aparte şi sunt şi acum mirosuri pe care le asociez cu anumite stări, oameni, momente sau gusturi. De pildă, un anumit parfum for men poate echivala cu un sprint de câteva sute de metri fiindcă ambele au acelaşi efect de moment: îmi accelerează pulsul şi îmi taie respiraţia. Iar cartea lui Suskind şi ecranizarea ei se află în topul preferinţelor personale.

Mai mult, felul în care miroase cineva mă conduce – vreau, nu vreau – să-mi întregesc o primă impresie despre persoana respectivă şi aproape că mă jenam în sinea mea de aşa prejudecată… chimică şi chiar un pic snoabă, însă am aflat că, de fapt, nu e chiar o prejudecată.

Aşa cum v-am spus, pe blogul meu, campania “Obiceiuri sănătoase de la Activia” îşi propune să vă aducă  informaţii inedite şi utile ce ţin de minte, inimă şi literatură. În acest context, dar şi pentru că mă pasionează subiectul şi niciodată nu ai învăţat prea multe, sâmbătă am fost la conferinţa despre parfumuri organizată de Fundaţia “Calea Victoriei”. Aşa am aflat că totul a început cu diverse soluţii de parfumare a locurilor antice de rugăciune pentru a induce o stare de linişte, în special prin arderea unor răşini, scoarţă ori amestecuri florale.

Istoria unei emoţii

De altfel, toate civilizaţiile antice au încercat să păstreze cât mai mult aromele din jur, iar în secolul al IX-lea apare şi o lucrare cu peste 100 de metode de preparare a parfumurilor. Totuşi abia în secolul al XI-lea, medicul şi filosoful arab Avicenna descoperă metoda distilării, cea care se foloseşte chiar şi azi… în cazul parfumurilor naturale.

Sigur că nici Europa nu avea să rămână indiferentă la parfumuri cu atâtea curţi regale, filfizoni şi demoazele. În Franţa, în special, industria parfumeriei înfloreşte şi face profituri importante, iar Revoluţia din 1789 nu reuşeşte să oprească această modă a parfumurilor decât vremelnic. De altfel, ca fapt divers, a existat chiar şi un parfum numit Guillotine!

Din secolul al XIX-lea, industria s-a dezvoltat atât de mult şi atât de repede şi au apărut atât de multe parfumerii celebre, încât mi-ar trebui un post pentru fiecare dintre ele, aşa că vom “sări” direct la partea care confirmă “prejudecata” de care scriam mai devreme, şi anume legătura între personalitatea cuiva şi parfumul pe care îl poartă.

Chimia unei emoţii: cum să-ţi alegi parfumul

În speţă, cu cât te cunoşti mai bine, cu atât poţi alege un parfum care să te completeze şi care să prelungească… “starea de tine” în percepţia celorlalţi. Sigur, cu marketingul agresiv făcut de industrie, e greu să alegi. Sunt mii şi mii de parfumuri, apar câteva în fiecare zi, e o fugă nesfârşită după client şi e greu să rezişti tentaţiei de a fi perceput aşa cum îţi promit marketerii. Totuşi, nu cumpăraţi parfumuri care promit, ci parfumul care vă place vouă şi, foarte important!, cel care se potriveşte cu mirosul vostru natural şi cu PH-ul pielii voastre.

Ţineţi cont, de asemenea, de starea pe care o aveţi când încercaţi un parfum fiindcă trăirile emoţionale ne influenţează PH-ul şi, în consecinţă, felul în care miroase dar şi felul în care percepem un parfum. Nu încercaţi parfumurile altfel decât pe piele, la încheietura mâinii, preferabil, şi nu încercaţi mai mult de două în acelaşi timp. Nu frecaţi locul ci pur şi simplu lăsaţi-l să respire şi nu mirosiţi imediat ci peste 20-30 de minute.

Un alt secret: dacă nu persistă pe pielea voastră măcar câteva ore (cu cât mai multe, cu atât mai bine!), înseamnă că nu e potrivit pentru voi. Şi, pentru că vorbim de obiceiuri sănătoase, insist să vă spun că, şi în ceea ce priveşte parfumul, less is more: dacă e bun şi se potriveşte cu voi, persistă fără să vă daţi cu o jumătate de sticlă de fiecare dată! :)

Eu folosesc, de peste 15 ani, Magie Noire. Il iubesc, ma reprezintă, mi se potriveşte. Îl “traduc”, din când în când, cu Bulgari ori alte parfumuri de la Lancome şi, din când în când, Fahrenheit deşi, da, ştiu, e de domni. Totuşi, MN rămâne amprenta mea olfactivă. Preferatul vostru care e?

(o să mai scriu pe tema asta, apropo, există nişte studii foarte interesante)

Ieri, într-o frumoasă zi de sâmbătă, în frumosul oraş au avut loc două evenimente despre creativitatea în scris (printre altele), ceea ce mi se pare chiar foarte foarte fain şi nimerit!

Primul, “The Power of Story Telling”, a fost organizat de DoR (revista, da) în aula universităţii Româno-Americane şi a adus, ca speakeri, patru jurnalişti şi povestitori dintre care doi au fost răsplătiţi cu Pulitzer: Jacqui Banaszynski şi Alex Tizon. Ceilalţi doi sunt Pat Walters şi Laurie Hertzel, de asemenea multi premiaţi.

Din păcate pentru mine, nu am putut fi în sală decât la prezentările lui Pat şi Laurie, fiindcă a trebuit să fug la o altă conferinţă al cărei subiect reprezintă o pasiune aproape viscerală de-a mea, şi anume parfumurile. Chiar şi aşa, însă, sunt în stare să preţuiesc un eveniment fain atunci când mă întâlnesc cu el iar broşura pe care am primit-o ca participant conţine o serie de ponturi de la cei patru şi am să revin asupra subiectului creativitate în scris şi stiluri de abordare creativă a unei idei. Evenimentul promite să “recidiveze”, fiind, aşa cum spun organizatorii, prima conferinţă anuală de jurnalism narativ de la Bucureşti, ceea ce e foarte bine, fiindcă la anul o să-mi organizez agenda mai riguros şi nu mă mai mişc de acolo :)

Al doilea eveniment din zona de scriere creativă organizat ieri a fost o iniţiativă (demnă de laudă) semnată Blogoree şi l-a avut ca invitat pe Vlad Petreanu. Petreanu scrie nişte texte de stă domnul Sony în coadă, genul ăla de texte despre ai vrea să poţi spune că erai şi tu capabil să le concepi, da’ nu poţi, fiindcă nu erai! Subiectele abordate la acest workshop au fost următoarele:

1. Cum depăşeşti writer’s block?
2. Cum îl faci pe cititor să rămână pe pagină?
3. Cum găseşti unghiuri diferite de a vedea ceva pentru a scrie diferit?
4. Cum foloseşti fotografiile pentru a îmbunătăţi conţinutul?
5. Ce au în comun jurnalismul şi bloggingul?

Nu am participat la workshop, dar am urmărit cu atenţie şi un dram de invidie tweeturile de pe hashtag şi am citit amuzată textele rezultate dintr-un exerciţiu de creativitate propus de Vlad la: Alex, Bobby 1, Bobby 2, Miruna, Lunna, Elena, Toma, Răzvan, Carmen, Anne-Marie, Auraş. Unele sunt bune, altele chiar surprinzătoare, altele neterminate, dar vă recomand să le citiţi pe toate ca să vă convingeţi că se poate scrie despre orice dacă ai un unghi de abordare interesant.

Bravo, DoR! şi Bravo, Blogoree! pentru efortul de a impune creativitatea ca “must have” într-un peisaj media încă dominat de limbaj de lemn şi lipsă de conţinut!

foto

+ mulţumesc, Sorana! Ştii tu de ce :)

Ce zi frumoasă! Ce oameni faini, ce surprize plăcute, sa cunoşti un scriitor de best-seller, da’ nu aşa, oricum, ci best-seller în multe ţări, să ai o jucărie nouă…

… iar pe seară să descoperi că nu mai ştii, pur şi simplu nu mai ştii!, nenorocita aia de parolă de la hard discul extern. Şi nu ai cum s-o recuperezi.

Nici dacă aş fi vrut nu cred că puteam să mă enervez mai tare! Toată ziua asta faină s-a dus naibiului! HD-ul era, desigur, plin!

Admit că până la seminarul ţinut la Sighişoara de celebra doamnă Jofi singurele produse Farmec pe care le foloseam regulat erau laptele Doina şi soluţia de curăţat Triumf. De atunci, însă, lucrurile s-au mai schimbat, iar crema pentru imperfecţiuni, de exemplu, mi-a devenit prietenă apropiată, la fel ca serul contur pentru ochi şi buze, toate produsele ce ţin de expunerea la soare (vara, normal!) sau crema termică pentru… că nu prea mă duc la sala :D

Am şi fost la Farmec în vizită când cu Cluj Brands Tour şi mi-am făcut propriul parfum (care miroase foarte bine, apropo) din esenţe tari, atent combinate şi amestecate, am văzut cum se face o cremă din laborator până la expedierea către clienţi şi cum se lucrează în biroul de marketing. De asemenea, demnă de admiraţie este şi  campania “aducem România acasă!” ori sponsorizarea Echipei Olimpice a României.

Am mai scris aici despre cum Farmec a reuşit să creeze şi să păstreze legătura cu unele doamne din online-ul autohton, într-o manieră foarte faină şi prietenoasă care ne-a făcut să admirăm acest brand – şi nu doar noi! Drept urmare, azi am primit “în teste” o nouă gamă de produse destinată îngrijirii părului vopsit.  Se cheamă Pro Color şi previne decolorarea părului, îl regenerează şi, în cazul părului vopsit (chiar ton pe ton, cum e la mine), prelungeşte intensitatea culorii. N-am mai încercat produse pentru protejarea culorii până acum, dar cum nu-mi place să-mi stresez prea des părul cu vopsitul, cadoul de la Farmec pică la ţanc! Gama are trei produse: mască, şampon şi ser care nu se clăteşte, şi toate trei miros foarte foarte bine!

Vă ţin la curent cu efectele :)

Sunt eu, domnul Sony, şi am fost pus la muncă, cică să fac o recenzie de film parce que doamna PR a umblat creanga prin urbe aseară, la nu ştiu ce aniversare, aşa că eu am avut de văzut filmul Puss in Boots. E vorba de acelaşi motan ca-n Shrek, doar că povestea se petrece înainte de întâlnirea cu căpcăunul.

Motanul ăsta are cizme, e erou şi prieten cu un ou. Nu, serios, nu glumesc, chiar e prieten cu un ou, un fel de Hopa Mitică Pică-n Fund şi se Ridică, doar că îl cheamă Humpty Dumpty. Şi mai e şi o pisică, fireşte, una… mmm… meseriaşă: Kitty Softpaws. Vocile celor două pisici sunt asigurate de Antonio Banderas şi Selma “ah!” Hayek, doi actori care au mai jucat împreună în câteva filme în care îi făceau praf pe toţi!

Puss şi Oul se cunosc din fragedă pruncie şi sunt cei mai buni prieteni. Oul visează boabe verzi fermecate pe pereţi, alea care au legătură cu Jack şi cu vrejul de fasole, şi îl îndeamnă pe Puss la rele. Dar Puss e bun, ca orice pisică, şi nu vrea să facă rele, până când nu are încotro. Şi uite-aşa, din erou ajunge afiş deasupra căruia scrie WANTED şi nici nu mai vorbeşte cu Oul – ceea ce mi se pare firesc, oricum. Ou vorbitor?! Şi unde mai pui că pare mai indestructibil decât însăşi lanterna Varta!

În fine, nu vreau să vă povestesc filmul, fiindcă am înţeles că nu se face să strici plăcerea oamenilor de a-l urmări. Totuşi, vreau să vă spun că mie mi-a plăcut, mai ales că dacă-l vezi pe un ecran mare mare mare, de trei ori mare, adică în 3D, la IMAX, toată experienţa este încă şi mai mişto, că se văd în detaliu firele din blana lui Puss şi pernuţele lui Kitty. În fapt, cred că e un film aşa de atrăgător încât până şi câinilor le-ar plăcea, fiindcă, ştiţi voi, nimeni nu poate rezista privirii ăleia pe care doar Puss in Boots poate s-o facă. Apropo, vedeţi aici nişte imagini de la casting:

Ca detaliu de culise, vreau doar să mai adaug că aseară am încercat să dansez tango dar nu prea mi-a ieşit. Bine, glumesc, nu asta vreau să vă spun ci despre ideile trăznite care le-au venit celor de la Dreamworks pentru promovarea filmului. În primul rând, au făcut o vizionare cu pisici. Pisici adevărate, ca mine, nu animaţii. Dovada:

 Şi, în fine, cea mai mişto idee, să-l facă pe Puss erou într-o faimoasă reclamă la Old Spice. Priceless!

Look at him. Now look back at me. Now at him. Now back to me. Nu-i aşa că’s mai drăguţ decât el?!

Zilele trecute discutam despre faptul că expresia oamenilor de pe stradă e mai degrabă tristă decât veselă ori optimistă. Sigur, situaţia economică şi grija coşului zilnic poate nu îndeamnă la zâmbet, dar sunt atâtea lucruri cu mult mai grave pe lumea asta decât să nu ai ultimul model de maşină ori nu ştiu ce specialităţi la cină. Sau că nu ştiu cine are invitaţii undeva şi tu nu.

Şi pe urmă mi-am amintit că, într-un fel, suntem cumv educaţi să fim trişti şi nu, nu de prezent ci de trecut. Una dintre primele poezii pe care le învăţăm la şcoală e Gândăcelul, care e foarte tristă, cu biata insectă strânsă în pumnul de copil. O alta, învăţată tot prin anii mici ai şcolii, e Căţeluşul şchiop: “Eu am numai trei picioare şi de-abia mă mişc, ţop ţop”.

Mai pe urmă vin Fefeleaga cu amărăciunea ei, Puiul lui Brătescu-Voineşti, Stejarul din Borzeşti unde Mitruţ moare străpuns de săgeata tătarului, ori nuvela “La Vulturi” care e şi aia tristă de numai, şi cred că ar mai fi exemple, dar nu-mi mai vin mie acum în minte. A, uite Zece mâţe a lui Arghezi: o pisică moare înecată, alteia îi cade o cărămidă-n cap, pe alta o fură un rac, pe una o fură un struţ, iar ultima pisică, săraca, era bolnavă şi s-a culcat şi uite’aşa nu mai e nici o pisică.

Deci care e treaba cu textele astea atât de triste?! Chiar nu se puteau găsi unele optimiste şi drăguţe să înveţe copiii lucruri frumoase din ele?! Oare lecturile astea din copilărie ne-au predispus la a vedea totul ameninţat de nişte nori urâcioşi?

Ieri m-am întâlnit cu nişte domni care încearcă să facă lucruri frumoase şi a fost o bucurie să stau cu ei la discuţii. Vorbeam, printre altele, de orgolii şi răutăţi gratuite, despre pornirea unora de a spune porcării doar pentru că există libertate de exprimare şi cum, poate surprinzător pentru unii, e mai uşor să spui lucruri drăguţe decât lucruri naşpa, după cum e mai uşor să zâmbeşti decât să te strâmbi.

Nu trăiesc într-o lume scutită de probleme (inclusiv personale) şi de realităţi triste dar parcă m-am săturat să văd, mereu şi mereu, valuri de negativism, răutate şi tristeţe în jur. Că aia e de rahat, că ăla e prost sau rău, că ăia-s pişcotari… Trebuie că e trist tare să te gândeşti numai la ce-i rău tot timpul. Numa’ zic!

Ieri pe seară am fost la salonul de la parterul blocului întru executarea unei pedichiuri. De obicei, dacă n-am chef de conversaţie, găsesc ceva interesant pe la TV şi sunt atentă acolo în timp ce tălpile mele sunt răsfăţate cu masaj, gomaj şi alte rime. Ieri, însă, am ciulit urechile când am auzit, din camera alăturată, unde e coaforul, o discuţie despre diabet.

Nu aveam cum să văd protagonistele, dar am putut auzi ce zicea o doamnă despre diabet, cum că e o boală ereditară şi că primele semne sunt că îţi e din ce în ce mai sete, foarte mult, foarte des. Interlocutoarea ei i-a spus că şi dacă mănânci mult zahăr o să faci această boală, dar ea nu mănâncă zahăr mult, aşa că e safe.

Ei bine, acesta e un mit. După cum am aflat saptămâna trecută, la Medas, alimentaţia bogată în zahăr nu e, cu siguranţă, de trecut la “obiceiuri sănătoase”, dar nici nu “garantează” apariţia diabetului. “Safe”, însă, cum zicea doamna de aseară, nu e nimeni. Şi, din perspectiva asta, deşi statisticile o arată clar, mie tot mi se pare o nebunie că aproximativ jumătate din cei care au această boală nu ştiu de ea pentru că nu verifică!

Nu pot pricepe în ruptul capului cum să-ţi baţi joc în felul ăsta de propria sănătate şi să nu mergi, măcar odată pe an, să-ţi faci nişte banale analize de sânge pentru a vedea dacă organismul tău funcţionează cum trebuie sau dacă nu cumva dă nişte semnale de alarmă prin valori ieşite din grafice.

Ne plângem că sistemul sanitar e aşa şi pe dincolo, dar omitem să ne gândim că ajungem să consumăm resurse importante doar pentru că ne-a fost lene ori frică să ne ducem să facem nişte analize. Chiar aşa, de curiozitate, cât timp a trecut de când nu v-aţi făcut analizele?!

Concursul care vă oferă un set gratuit de analize + o consultaţie, de asemenea, gratuită, cu un medic diabetolog/nutriţionist se apropie de sfârşit. Şi, paradoxal, doar o singură persoană s-a înscris pentru a câştiga. Desigur, mă bucur că voi ştiţi sigur că sunteţi sănătoşi! :)