Ieri a început Dakino şi aşa am ajuns să văd aseară, la Patria, “O metodă periculoasă” în regia lui David Cronenberg. Mă interesa, fireşte subiectul, amiciţia profesională dintre Freud (Viggo Mortensen) şi Jung (Michael Fassbender) dar şi să văd ce naiba face Keira Knightley (Sabina Spielrein) în filmul ăsta.
Ei bine, Keira face pe nebuna, în principiu, iar Jung e terapeutul ei, aflat mai pe la începuturile psihanalizei care l-a făcut celebru şi care o studiază aşa de îndeaproape că se petrece şi un transfer de personalităţi şi nu numai între cei doi, lucru pe care nici un psiholog ori psihiatru respectabil nu l-ar face.
Totuşi, pentru ca Jung pare să confirme teoria lui Freud (cu care el însuşi nu este de acord), cum că la baza a ceea ce facem există o motivare cu tentă sexuală, voila cum ajunge s-o pocnească pe Sabina la fund adâncindu-i, în felul acesta, respectul de sine – sunt foarte ironică la faza asta.
De altfel, i-l adânceşte aşa de tare încât Sabina se duce la şcoala de medicină să se facă psihoterapeut, îi lasă un semn pe faţă cu cuţitul de deschis corespondenţa şi îl mai şi dă în gât la Freud pentru comportament indecent. Adică nu pentru că i-a tăbăcit fundul, cum aţi putea crede, ci că după ce i-a transferat ce i-a transferat, a ales să nu-i mai transfere. După unele teorii, Sabina ar fi fost cea care a adâncit disensiunile între cei Freud şi Jung.
Singura perspectivă din care mi-a plăcut filmul e faptul că ilustrează parte din teoriile celor doi protagonişti chiar pe Jung şi Sabina, cu Freud ca observator – bun jocul lui Fassenbender, apropo. În rest, Knightley e cam forţată în rolul de sărită, iar Mortensen e altfel decât mi l-am imaginat pe Jung când i-am citit – lectură obligatorie în facultate! – o parte din lucrări.
Una peste alta, mie nu mi-a plăcut foarte tare filmul, în ciuda faptului că subiectul în sine îmi părea mai mult decât atrăgător şi eram curioasă tare să văd scena primei discuţii între Jung şi Freud, una care cică ar fi durat şi în realitate mai bine de 24 de ore fără întrerupre, să văd mai bine reliefată înfruntarea dintre teoriile celor doi. Dar nu, n-a fost cazul.
Oricum, dacă ajungeţi să-l vedeţi, aştept să citesc alte păreri. Poate am avut eu o seară proastă, nu ştiu ce să zic…
Era odată o fetiţă, Ellie, şi ea nu avea nici mâini, nici picioare. Când Ellie era mică, mică, a făcut meningită şi septicemie, aşa că a fost nevoie ca toate cele patru membre să-i fie amputate pentru a rămâne în viaţă. Ce viaţă, o să spuneţi, ce fel de viaţă este aceasta, a unui copil fără mâini, şi fără picioare?!
Ei bine, astăzi Ellie are şapte ani şi joacă fotbal. Este un mare fan Arsenal şi se uită la meciurile echipei preferate împreună cu tatăl ei şi, odată pe săptămână, joacă fotbal. Şi dansează, şi merge pe bicicletă şi e un copil fericit, în ciuda faptului că, aşa cum am spus, ambele mâini şi ambele picioare i-au fost amputate.
Sunt poze cu ea pe net, căutaţi-le, dacă vreţi. Eu am ales să-i pun doar zâmbetul.
La fel ca şi în cazul dansatoarei Claire Cunnigham care, când o boală nesuferită a împiedicat-o să mai meargă altfel decât cu cârje, ea a învăţat să danseze. Şi e absolut fericită aşa.
Care e lecţia?! Cred că e inutil să spun. Totuşi, când aveţi vreo neplăcere, gândiţi-vă la acest copil şi la Claire, apoi la problema voastră. Brusc n-o să mai pară atât de gravă.
Pe vremea când jurnalismul se făcea “pe bune” în ţara românească, iar investigaţia şi reportajul nu erau specii jurnalistice pe cale de dispariţie, şcoala de profil, exemplele de bună practică de afară, situaţia economică şi bunul simţ al fiecăruia au impus nişte reguli, respectate, pe atunci, de majoritatea prestatorilor în domeniu.
Ieri am văzut la Anca un exemplu de cum, întocmai precum ziarele şi calitatea lor au murit puţin câte puţin, regulile de care spuneam sunt ignorate cu o infatuare demnă de cauze mai bune!
Pe scurt, un domn jurnalist doreşte să scrie despre componenţa şi, atenţie!, competenţa juriului Internetics. Zis şi făcut: intră pe site-ul Internetics, click pe Juriu, se uită, citeşte şi scrie o opinie despre acest juriu. Nu comentez aici dacă opinia domnului despre subiect ne interesează ori ba, în nici un caz, şi nici demersul ca atare, ci argumentele şi regulile de bun simţ în jurnalism, reguli de care domnul, îmi pare, a făcut niţel abstracţie.
În primul rând, când scrii despre calitatea şi competenţa unor oameni, trebuie să ai tu însuţi o minimă pregătire în domeniul cu pricina, ca să ştim că-i judeci pertinent. Apoi încerci să faci o minimă documentare despre oamenii ăia şi nu, LinkedIn nu e neapărat o sursă în sensul ăsta. Dacă totuşi asta e tot ce poţi în materie de documentare, LinkedIn, deşi, ca jurnalist ar trebui să poţi mai mult, aş vrea să văd şi eu unde scrie, în CV-urile celor din juriu, textual “specialist(ă) recepţie marfă”. Că dacă asta ne e sursa documentării, apăi să fim corecţi, nu?!
Oricum, dacă e să folosim acelaşi criteriu de evaluare, nu scrie nicăieri, pe profilul de LinkedIn al domnului jurnalist, despre competenţele sale în evaluarea unor experţi în comunicare digitală.
Tot de bun simţ (da, ştiu, e desuet gândul ăsta, dar rămân o optimistă, ce să zic?!), ar fi să trimiţi un mesaj organizatorilor Internetics şi celor vizaţi de articol în care să le spui că, în opinia ta, cei care sunt în juriul competiţiei nu au treabă cu Internetul şi să le ceri o reacţie înainte să publici. Nu de alta, dar 1. tu însuţi nu-ţi declini competenţa în domeniu, 2. îţi e lene să te documentezi mai mult decât cu un click pe LinkedIn, 3. aşa este etic!
Şi, în fine, tot de bun simţ e să citeşti înainte să dai publish, altfel te trezeşti cu dezacorduri în text, de parcă l-ai fi recepţionat de undeva şi l-ai fi publicat aşa cum a venit, fără să te uiţi pe el.
NB: întrucât sunt aproximativ 18 ani de când scriu şi citesc (corect!) consider că sunt suficient de competentă pentru a-mi exprima opinia cu privire la dezacordurile dintr-un text. De asemenea, deoarece nu doresc să-l acuz pe domnul jurnalist de rele intenţii, presupun că este responsabil şi, deci, îşi asumă opiniile şi greşelile odată cu publicarea, aşa că nu e cazul să-i cer părerea despre ele.
Nu în ultimul rând, nu văd nici o posibilitate de a comenta la opinia cu pricina, altfel poate nu scriam textul ăsta.
Zilele trecute, în timp ce doamna PR se delecta cu raţă pe varză şi poveşti augustiniene, stăteam ca fraierul singur acasă, fără raţă şi fără varză, şi navigam pe net ca să mai treacă timpul. Şi cum eram eu aşa, blazat, dau peste o ştire care m-a scos urgent din starea mea de dulce plictis!
Larry the Cat este, d’oh!, o pisică. Adică un motan, aşa, ca mine, doar că el locuieşte într-o casă din Londra, pe Downing Street la numărul 10 – în caz că nu vă sună clopoţelul, tot acolo, cu Larry, locuieşte şi premierul britanic, Domnul Cameron.
Larry ăsta are patru ani, nu este, n’are cum să fie atât de drăguţ ca mine (dar cine poate?!) şi a fost angajat la reşedinţa premierului pentru a patrula pe-acolo şi a prinde nişte chestii mici despre care tot ce ştiu e că se cheamă şoricei şi se mişcă repede, sunt mici şi, din motive inexplicabile, par să-i deranjeze pe oameni.
Până aici nimic în neregulă, dar zilele trecute, la vreo patru luni şi ceva după ce Larry a venit în Downing Street 10, o asemenea creatură mică a fost zărită printre picioarele invitaţilor la un dineu oficial, timp în care Larry era plecat pe acoperişuri după o vecină de care e înamorat până peste coadă! Cam aşa:
Aşa că inglişii, că-s mai cu capul, au cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât concedierea lui Larry pe motive evidente de incompetenţă! Mă rog, se pare că premierul i-a luat apărarea, aşa că, deocamdata, pisica e safe. Dar, frate, nu pot să nu mă gândesc la treburi concrete: oare a semnat un contract? Oare e membru într-un sindiCAT? Care e job description-ul lui?!
Treaba asta m-a pus serios pe gânduri fiindcă nici eu nu am semnat nici un contract, şi eu sunt cules de pe stradă (la frageda vârstă de şase săptămâni) şi nu am nici un job description. Adică, sigur, ea îmi mai spune ce SĂ NU FAC, dar niciodată n-am fost atent la asta – trebuia?!
Serios acum, dacă pisica premierului Marii Britanii a fost pusă într-o asemenea situaţie, eu, un biet motan blond din România ce şanse am să nu fiu concediat dacă i se pune doamnei PR pata pe mine? Am opt ani deja, unde mi-aş mai putea găsi un locuşor tihnit la vârsta asta dacă mă dă afară?
Concret, îmi trebuie un job description, să fie clar ce am de făcut ca să nu fiu concediat! Vă mulţumesc! Acum mă grăbesc să sparg un pahar sau o cană, ca să aibă mai puţine chestii de spălat în chiuvetă. Poate şi o farfurie, să vadă că sunt harnic! Sunt pe drumul cel bun, nu?!
Miercuri am ajuns la conferinţa prilejuită de lansarea ChemGeneration, un proiect BASF ce-şi propune să creeze şi să susţină o platformă de comunicare (mai ales) pentru tinerii interesaţi de chimie.
N-am fost niciodată fan al acestei materii, în ciuda celor patru ani de chimie intensivă prestaţi în liceu. Totuşi, anii ăştia, de ce să mint, mi-au folosit mult când am lucrat la RMGC, de exemplu, şi-i uimeam pe inginerii străini cu faptul că puteam pricepe şi discuta despre chestii îndeobşte considerate “limbi străine” pentru un om de comunicare. Dar asta e altă poveste…
La evenimentul organizat miercuri de Premium am avut plăcerea de a o cunoaşte pe Raluca Van Staden, chimista din România care a inventat un dispozitiv ce poate detecta cancerul în doar şase minute, pe baza unei probe de sânge. Deocamdată e vorba de doar patru tipuri de cancer, dar şi cele mai frecvent întâlnite: cancerul de sân, de ovare, gastriontestinal şi de prostată. Am avut plăcerea de a o asculta şi anul trecut, laTEDx, când şi-a început prezentarea cântând (bine!!!) la pian, un instrument de care doamna Van Staden este pasionată în aceeaşi măsură în care este pasionată de chimie.
Pentru că am avut un răgaz de cinci minute cu dânsa, i-am adresat, după conferinţă, câteva întrebări, într-un mini interviu.
– Am auzit şi chiar am asistat la spectacole ce demonstrau legătura între matematică şi dans, de exemplu, dar muzică şi chimie… De unde până unde această relaţie, poate nefirească pentru neavizaţi?
– Pentru mine e o relaţie firească şi cred că ţine de creativitate şi de rigoare. Aşa cum într-o compoziţie o notă greşită poate strica un întreg ansamblu, tot aşa şi în chimie, un element greşit poate deforma tot experimentul. De altfel, există foarte multe exemple de chimişti celebri care sunt şi muzicieni foarte buni, fără să fie profesionişti, dar făcând, totuşi, performanţă şi în acest domeniu (nota mea: true story, am documentat acest aspect după interviu, aveţi aici un exemplu). Cred că legătura cea mai facilă ar fi prin matematică.
– Doamnă profesoară, aveţi o carieră mai mult decât impresionantă, sunt convinsă că aţi primit oferte şi burse de cercetare în multe institute faimoase ale lumii, aşa că aş vrea să vă întreb de ce aţi ales să reveniţi în România şi, mai mult decât atât, doriţi ca dispozitivul pe care l-aţi inventat să fie lansat, la scară largă, ca produs românesc.
– Nu cred că mi-aş fi găsit locul în altă parte şi oricum mi se pare normal să revin aici si să contribui cu ce pot la societatea românească. Îmi doresc să fac cercetare aici, în România, îmi doresc ca studenţii români să beneficieze de tot ce ştiu şi pot să-i învăţ. Sigur, sunt foarte legată şi de studenţii din Pretoria, încă ţin legătura cu unii dintre ei, au ajuns oameni de ştiinţă reputaţi, dar România este ţara mea.
– Când estimaţi că dispozitivul de depistare a cancerului pe care l-aţi creat ar putea ajunge pe piaţă, accesibil oricui doreşte să-l cumpere?
– În medicină este greu de estimat timpul în care un produs ajunge pe piaţă. Sunt foarte multe lucruri la care încă se lucrează, inclusiv ce tipuri de cancere vor putea fi depistate cu acurateţe, încă lucrăm cu biomarkerii care fac posibil acest lucru, dar ideea este că întâi trebuie omologat, apoi făcute o serie de teste clinice şi, în acelaşi timp, trebuie dezvoltat şi aparatul.
Beneficiem, totuşi, de sprijinul multor oameni, şi nu numai din România ci din toată Europa, care îşi doresc c acest produs să fie omologat cât mai curând.
– Aveţi în plan continuarea cercetărilor acestor biomarkeri, în aşa fel încât să faceţi posibile analize la fel de rapide şi pentru depistarea altor maladii?
– Da, acesta este planul meu, să lucrez în continuare în acest domeniu al biochimie cu aplicabilitate în medicină, nu doar pentru alte maladii, ca atare, dar şi pentru a se ajunge la realizarea unui set complet de analize într-un timp foarte scurt. Este foarte mult de muncă şi este nevoie de resursă umană extrem de bine pregătită şi pasionată de acest domeniu, dar orice început este greu.
– Dacă ar fi să spuneţi ceva tinerilor care nu ştiu încă ce drum să aleagă în viaţă, ce le-aţi spune ca să-i atrageţi spre chimie?
– Le-aş spune că tot ceea ce ne înconjoară are legătură cu această materie, viaţa însăşi e legată de chimie, medicamentele, aerul, apa sau chiar analizele pe care ar trebui să le facem în mod regulat, chit că ne simţim sau nu bine, toate acestea au în comun elemente chimice şi, inevitabil, orice drum urmează, se vor întâlni cu chimia. Chimia poate să fie şi cool, poate fi chiar foarte amuzantă uneori şi, cu siguranţă, poate oferi oricărui profesionist în domeniu satisfacţii nemăsurabile.
***
De final, vă propun să ascultaţi o compoziţie intitulată “Ionization” (Edgar Varese este autorul), despre care Frank Zappa spune, în autobiografia sa, că l-ar fi inspirat să înceapă să scrie muzică.
Cu siguranţă, cei de la Benetton au făcut întreaga lume să vorbească depre ei şi despre noua lor campanie, UNHATE, lansată acum două zile în întreaga lume. Campania are la bază un film şi o serie de cinci postere în care lideri mondiali aflaţi la cuţite se… sărută, există mai multe tipuri de declinări, iar mesajul este cam aşa (în engleză, fiindcă sună mai bine aşa decât dacă l-aş traduce): Global love might be a utopian dream, but global unhate is maybe something we can hope for.
Comunicatul din kitul de presă (impecabil făcut!) defineşte foarte clar coordonatele întregii nebunii, aşa că spicuiesc de acolo ce componente are campania:
1. Fundaţia UNHATE care îşi propune să contribuie la crearea unei culturi a toleranţei şi la combaterea urii, şi se mulează foarte bine pe valorile companiei, bla bla
The Foundation also aims to be a think tank, attracting personalities and talents from the fields of culture, economy, law and politics, and people who have gone from simple citizens to leaders of movements, distinguishing themselves through their ideas and actions against the causes and effects of hatred.
2. Acţiuni. O amplă operaţiune de billposting (deja demarată în New York, Paris, Tel Aviv, Roma şi Milano) şi multe întâmplări neanunţate.
3. Film. Va fi proiectat şi în cinematografe.
4. Site. Va reuni toate imaginile şi filmele realizate în cadrul campaniei. Mai sunt şi două aplicaţii online: KissWall, care uneşte fotografiile puse de utilizatori similar cu cele din campanie, şi UNHATE wall, via Twitter, în care toată lumea poate spune ce sau pe cine NU urăşte.
5. Porumbelul – altă super idee, să construiască o operă de artă în forma unui porumbel lung de vreo patru metri din… atenţie!, cartuşe de gloanţe recuperate de locuitorii zonelor de conflict din întreaga lume. Artistul care va face acest porumbel UNHATE se numeşte Erik Ravelo şi poate îl ştiţi din contextul Lana Sutra.
O a şasea fotografie, cea mai controversată dintre toate, înfăţişa sărutul dintre Papa benedict al XVI-lea şi Ahmed Mohamed el-Tayeb, imamul Al-Azhar, o importantă moschee din Cairo şi a apărut miercuri pe străzile din Roma, însă a fost rapid îndepărtată, şi de pe străzi şi din întreaga campanie, după ce Vaticanul a cerut acest lucru şi a contactat şi nişte avocaţi. De altfel, nici Casa Albă nu s-a arătat prea încântată de campania Benetton, însă comunicatul lor nu zicea nimic de dat în judecată.
***
Pe vremuri era o vorbă care zicea cam aşa “Bad publicity is also publicity” – n-am fost niciodată adepta ei dar nu pot să nu admir ideea celor de la Benetton. Sigur, poate au mers un pic prea departe cu papa, şi nu spun asta fiindcă aş fi catolică sau măcar vreo credincioasă, ci pentru că suveranul pontif, în ciuda problemelor de imagine pe care le are biserica catolică în această perioadă (vezi scandalurile cu preoţi homosexuali), este un simbol intangibil pentru ceva mai mult de un miliard de oameni…!
Dincolo de execuţia campaniei, însă, rămâne mesajul, extrem de simplu şi de pozitiv: (poate nu e posibil să ne iubim cu toţii între noi, dar am putea) să ne urâm mai puţin, deloc, dacă se poate, iar ăsta e un mesaj la care ader cu toată convingerea.
Sigur, dacă vă uitaţi pe Twitter o să vedeţi, chiar în cadrul #unhate şi multe mesaje cu #byebyebenetton. Cu toate astea, cred, sper!, că din ce în ce mai mulţi oameni realizează inutilitatea consumului energetic propriu pentru hatereală iar această campanie, deşi controversată, sper să vindece de ură pe cât mai mulţi. Aş adăuga că asta e valabil şi pentru online-ul autohton, da’ mi-aş bate tasta de pomană!
Da, dom’le, românii sunt generoşi. Şi, pe lângă faptul că românii sunt generoşi, mai sunt şi buni, frumoşi, creativi, călători, deştepţi, talentaţi, toleranţi, veseli, oameni de vis, iubăreţi, haioşi, politicoşi, educaţi.
Nu cred că e nevoie să spun de ce am scris asta, făcând abstracţie de mulţi conaţionali întâlniţi în astă viaţă. ROMface o campanie care mi se pare foarte tare, în condiţiile în care imaginea României pe net e încă şi mai rea decât realitatea – nu TV.Totuşi, dacă nu ştiţi încă de campania ROM, luaţi de priviţi de ce îmi place aşa de mult:
Foarte multă lume a preluat ideea şi a scris câte ceva – vedeţi la final cine şi cum – şi sper că şi acest articol să fie un îndemn la a scrie şi, da!, şi la a arăta că românii nu sunt cum spun sugestiile lu’ nea gugăl.
Nimeni n-a scris, până acum, cel puţin, că românii sunt generoşi, dar eu ştiu că sunt. Ştiu de la campania pentru Daniel, Selena, Eva Maria, Andrei sau Marian, de la cea cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii, de la întâmplarea asta, ştiu fiindcă Zolty are acum casa consolidată, şi de la multe, multe alte ocazii în care această calitate a românilor mi-a fost demonstrată. Căci, da, românii ştiu să fie (şi) generoşi!
UPDATE: au câştigat cele trei vouchere de analize de la MEDAS şi o consultaţie gratuită cu un diabetolog/nutriţionist:
Andreea Livia
Bibi
Oana
Felicitări tuturor, însă, şi nu uitaţi că, până pe 10 decembrie, la Medas, analizele pentru depistarea diabetului sunt GRATUITE! Mai bine să aflaţi decât să vă pară rău! :)
Până mai ieri, nu ştiam prea multe lucruri despre diabet în afară de faptul că există două tipuri ale bolii şi că e o chestie naşpa de care, odată instalată, nu scapi toată viaţa. Şi că nu e bine să faci excese de zahăr fiindcă te poţi trezi diabetic, dar asta, aşa cum am aflat, e un mit. În plus, am avut o colegă de şcoală care-şi făcea singură injecţiile cu insulină, lucru care mie mi se părea horror pentru că nici măcar nu-şi mai ridica cracul pantalonului ci infigea acul direct prin ţesătură. Zilnic. Brrr!
În prezent, porcăria asta de boală e topul mondial al bolilor cauzatoare de deces, afectează cam 1 din 10 persoane, dar ameninţă ca, până în 2050, să afecteze o treime din populaţie, şi asta cu toate că nu e o boală contagioasă şi nici nu se transmite, ca atare, de la mamă la copii.
Ieri dimineaţă am mers la Centrul Medas să-mi fac analizele de sânge şi alte câteva investigaţii pentru a afla dacă am ori sunt în pericol de a dezvolta boala asta. Nu sunt, ce bine!, dar ideea e că nici dacă aş fi fost, ori dacă chiar o aveam, probabil că, în primele faze, n-aş fi ştiut, pentru că diabetul e, cel puţin la început, asimptomatic. Cu alte cuvinte, nu doare. Abia când se instalează, când organismul o ia razna din pricină că insulina secretată de pancreas dispare, ei, abia atunci, pe nesimţite, începi să bei din ce în ce mai multă apă (ajungi până la 4-5 litri pe zi şi tot şi se pare că mori de sete), mănânci mai mult şi totuşi slăbeşti ori te duci mai des la toaletă. Des, adică şi de 10 ori pe zi.
Ca atare, nu se moare, la propriu, din diabet (în afară de cazurile – rare! – în care intri în comă diabetică), dar prezenţa diabetului în organism afectează aproape orice organ sau funcţie. Netratat, diabetul poate duce la orbire, infarct, accidente cerebrale, poate opri funcţionarea rinichilor (=> dializă) şi, da, poate cauza şi impotenţă!
După analize, pe seară, am avut parte de o foarte interesantă discuţie cu doamna doctor Andreea Gagiu, diabetolog, şi cu domna doctor Gabriela Chiţac, directoarea clinicii Medas din Unirea. Împreună cu alţi domni şi doamne de prin blogosferă* am aflat cum stăm cu analizele dar, dincolo de asta, ne-am făcut o idee despre ce este şi ce afectează diabetul (şi nu numai, vă mai povestesc eu), dar şi cât de mult contează depistarea sa la timp. E bine să ştiţi că diabetul nu se vindecă, nu, niciodată, dar poate fi ţinut sub control în aşa fel încât consecinţele prezenţei lui în organism să fie minime şi să nu afecteze viaţa pacientului.
Din păcate, însă, foarte mulţi oameni ignoră această ameninţare şi se presupune că aproape jumătate din diabeticii din România nu ştiu că au această boală. Tocmai de aceea, Centrul Medas trage un semnal de alarmă asupra acestei boli şi, cu ocazia Zilei Internaţionale a Diabetului (14 noiembrie), oferă tuturor celor interesaţi de sănătatea lor un set de analize şi investigaţii pentru depistarea şi evaluarea diabetului. GRATUIT! Campania se desfăşoară timp de o lună, până pe 10 decembrie – pe site găsiţi mai multe detalii despre campanie, dar vi se răspunde prompt şi pe Facebook ori pe Twitter.
În plus, Centrul Medas oferă, pentru trei dintre cititorii mei, câte un set de analizeşi o consultaţie, de asemenea gratuită, cu un diabetolog/nutriţionist care să vă ghideze spre un stil de viaţă mai bun. Aşadar, la control cu voi!
Ca să câştigaţi acest premiu pentru sănătatea voastră, vreau să-mi spuneţi trei mituri despre diabet. Dacă mai mulţi răspundeţi corect (şi sper asta, pentru că înseamnă că ştiţi ce e bine pentru voi), se lasă cu tragere la sorţi. Iau în calcul răspunsurile ce vin până pe 24 noiembrie, inclusiv. Succes şi… sănătate!
Mă impresionează tare tot ce am citit pe pagina “Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” şi mi se pare o idee foarte faină să dai ocazia unor oameni să-şi amintească şi să mulţumească, peste ani, celor care i-au format şi şi-au pus amprenta asupra lor. Am şi eu dascăli cărora le sunt recunoscătoare pentru că mi-au… jalonat drumul în viaţă, chiar dacă poate în zilele mele de şcoală nu părea chiar aşa :D
Primul dascăl ar fi chiar tata, profesor de istorie, dar în clasa căruia nu m-am aflat niciodată ca elevă – ceea ce e bine, fiindcă era un profesor sever iar eu o elevă nu chiar disciplinată! Cu toate astea, lui îi datorez pasiunea pentru istorie, toate rezultatele bune la olimpiadele şi concursurile de profil la care am participat şi, de asemenea, nota de 10 pe care am luat-o, la această materie, la Bac. Am vrut să fie mândru de mine :)
***
Al doilea profesor care mi-a marcat drumul, deşi nu a intenţionat asta nici o secundă, sunt sigură!, a fost profesoara de matematică din liceu care, încă din a doua oră, a dat nota 4 (patru) tuturor celor din clasă fiindcă nu ne făcusem tema. Din pricina asta tata nu m-a lăsat la Balul Bobocilor din generaţia mea, iar când colegii mi-au povestit de cei doi DJ cool de la Radio Nova care făcuseră atmosferă, am fost aşa de curioasă încât m-am dus să-i cunosc. Atunci m-am îndrăgostit de radio şi m-am molipsit de media – o afecţiune de care nu m-am vindecat nici până azi. Deci cred că ar trebui să mulţumesc pentru nota aia de patru, nu?
***
Există, totuşi, un dascăl, căruia vreau să-i mulţumesc, pe bune, pentru ce a făcut pentru mine, aproape Misiune Imposibilă, aş spune! Numele acestei doamne este Lucia Petrescu şi mi-a fost, în ultimul an de liceu, profesoară de Limba şi Literatura română.
În fapt, doar de literatură, fiindcă eu, fiind la clasă de bio-chimie, nu făceam şi gramatică. Da, eram olimpică la Română fiindcă citeam de rupeam şi îmi plăcea analiza literară, aşa că, elevă bună la materia asta fiind, mi-a fost dragă foarte încă de la prima oră fiindcă, spre deosebire de profa pe care am avut-o înainte, chiar se strădui să ne facă să ne rămână ceva… atât în minte cât şi în suflet. Orele cu ea erau o plăcere, nu chiuleam niciodată, nu chiuleau nici măcar loazele, fiincă ştia cum să le atragă în dezbateri.
Peste ani, după ce am terminat cu Psihologia şi am decis să dau şi la Litere, m-am lovit inevitabil de examenul de analiză gramaticală. Zic “lovit” fiindcă am avut o profă sinistră de română în şcoala generală şi ajunsesem să urăsc cu pasiune sintaxa! Dar nicicum nu se putea intra acolo fără asta, aşa că am cautat-o pe doamna Petrescu şi am rugat-o să mă înveţe, iar dânsa a acceptat.
Şi ştiţi ceva?! I-a reuşit atât de bine încât nu doar că am luat 10 la admitere, dar chiar şi azi, când citesc şi mă întâlnesc cu vreo frază întortocheată, mintea mea se apucă s-o disece şi s-o împartă în principală şi secundare. Şi îmi place la nebunie!
Fireşte că, într-un fel sau altul, au mai fost profesori cărora le sunt recunoscătoare sau care au avut un impact asupra mea dintr-un motiv sau altul. Dar ca doamna Petrescu, să mă facă să fiu pasionată de o materie pe care am detestat-o din toate puterile, n-a mai fost nimeni! Mai mult, dincolo de un profesor cu har, a fost şi un om minunat! Din păcate, azi predă la îngeri, însă chiar şi aşa, daţi-mi voie să scriu aici, negru pe alb,
Doamnă profesoară, vă mulţumesc!
***
“Dascali minunaţi, vă mulţumim!??? este proiectul uneia dintre echipele participante în programul Intership 2.0, unul pe care îl preţuiesc foarte tare, iar Sorin Tudor ştie foarte bine şi de ce… dincolo de motivele evidente! :)
