După cum știți, desigur, ca urmare a implementării programului de guvernare pesede, o ducem cu toții minunat, mai ales după modificările din superbul Cod Fiscal. Mai ales ăștia cu meserii mai liberale, care ba avem 600, ba nu mai avem, oricum bine n-o să ne fie, dar la vară cald.

Parlamentarii, însă, dacă nu știați, au creșteri salariale după cât de bine o duce țara, doar că în timp ce la restu’ lumii veniturile au intrat la apă, la doamnele și domnii parlamentari, salariul a crescut. Cu puțin sub o mie de lei, 840 de lei, adică, uite-așa, ca să fiu mai precisă. Ăsta e netul. Brutul a crescut cu vreo patru mii de lei.
Echitate, dom’le! Cheltuie statul mai mult cu parlamentarii, adică noi, că de la buget sunt plătiți, și simt și ei ceva la buzunar. Păi nu merită? Păi voi credeți că mitralierele alea sunt așa ieftin de întreținut?! Păi voi știți cât costă o cămașă la Burberry?! Și o schimbi, nene, zilnic, nu poți să reprezinți electoratul așa, oricum, a zis foarte bine domnul Rădulescu. Păi ce? N-a zis? A zis.

Zilele trecute am fost în Elveția într-o scurtă deplasare. Nu atât de scurtă, însă, încât să nu beneficiez de confortul transportului lor ireproșabil. Vă scutesc de detalii despre cât de civilizat e totul, ca să nu le comparați cumva cu ce se întâmplă la noi – dăunează grav sănătății. Și poate nici eu n-aș fi evocat asta dacă azi dimineață nu trebuia să plec la Sibiu.

După o primă săptămână din an de relativă leneveală, ca să-mi dau restart, aseară m-am apucat să sortez una-alta prin casă, hartii vechi si multe alte chestii pe care le tot mutam de pe dreapta pe stânga fără să le (mai) folosesc, de fapt. Și am strâns și decorațiunile de Crăciun din casă și din brad.

E, deja, tradiție aniversarea blogului cu daruri pentru cititori. Sunt șapte ani de când am început să scriu printrerânduri (și încă patru pe alte platforme, înainte de asta, dar cine-i mai numără?), nu știu când au trecut, parcă mai ieri scriam prima postare. Din primul an am considerat că ziua blogului merită serbată cu cititorii, cu daruri pentru ei, ca mulțumire că (re)vin aici, și am continuat campania asta în fiecare an.

Marta Ușurelu își respectă promisiunile. A promis că o să facă dezbatere la evenimentele mari ale BIZ și se ține de cuvânt. Dincolo de cele organizate în tabăra faimoasă de la Pârâul Rece, am avut debate anul trecut la Media& Marketing, la Zilele BIZ, la cea mai recentă conferință și lansare de top pentru frumoasa industrie a comunicării, iar acum o să avem debate la ziua de CSR. Tema se anunță deja fierbinte: finanțarea cheltuielilor de regie într-un ONG.

Din 2007, de când au început tradiția, cred că reclama de Crăciun de la John Lewis a devenit printre cele mai așteptate, dacă nu chiar cea mai așteptată. Ne-au impresionat cu umbre, cu omul de pe lună, cu pinguinul Monty, cu boxerul care sare fericit la trambulină și, în fine, anul acesta cu Moz, The Monster. Vă arăt reclama, vă povestesc după ce o vedeți câteva detalii despre:

Eram aproape gata cu un text despre CSR, așa cum văd eu treaba asta, dar, până e terminat și publicat, am văzut o reclamă pe FB și se leagă prea bine de CSR și de ce-am mai zis despre subiect, aici sau pe FB, ca să nu scriu un post separat. Aș fi vrut să scriu ???de bine???, îmi pare rău că nu pot (și) cu asta, dar totuși sper să ajute un feedback onest și, pe cuvânt!, bine intenționat.
Reclama e asta:

Am scris din nou, zilele trecute, despre solo antreprenoriatul meu, și despre motivele care mă rețin, de aproape opt ani, să fac pasul spre antreprenoriat, cu firmă, cu angajați, cu sediu și costurile aferente. Mă rog, motivul, că în principal e doar unul: nu am curaj, pentru că toate poveștile zbaterile micilor antreprenori mai ales în relația cu statul, dar și cu alte categorii de parteneri, sunt de natură să mă demotiveze teribil. Ce lipsește e fix ceea ce ați citit în titlu și, chiar dacă pe hârtie lucrurile ar putea să arate decent, când mă izbesc de birocrație și poala de hârtii și condiții necesare pentru orice, cozi și nervi, îmi pun coada proprie pe spinare și (iar) mă îndepărtez ușurel de planuri și idei de creștere.

Îmi place foarte tare proiectul Diploma și mă duc cu religiozitate în fiecare an la expoziția lor – întâi pentru că sunt multe chestii mișto de văzut, și apoi, sau poate chiar mai ales pentru asta, fiindcă mi se pare minunat să văd proiectele și speranțele și pofta de a schimba lumea pe care tinerii absolvenți le au, înainte să se lovească de realitățile socio-economice cu care se confruntă și industriile creative de la noi.

La începutul lui 2018 vor fi opt ani de când am ales să rămân pe cont propriu, cu proiecte de comunicare în regin de freelancing. N-a fost neapărat prima decizie, eram obișnuită să fiu lipsită de bătăi de cap la sfârșitul lunii – mă rog, dacă nu punem la socoteală întârzierile cu salariile pe care industria media le-a experimentat din 2008 încoace – dar, cumva, uite că s-au făcut opt ani și, vorba cântecului, I’m still standing. Însă n-a fost și nici nu a devenit mai ușor între timp.