Am jurnal de la șapte ani, am blog de aproape 12 și n-am făcut niciodată o pauză atât de lungă de scris altceva decat chestii care țin de munca mea și statusuri pe FB. M-am uitat când a fost ???cea mai recentă??? postare, era din 21 martie. Are sens. Peste două zile avea să cadă, ca o bombă, vestea care mi-a schimbat viața: tata nu avea un AVC minor, așa cum fusese diagnosticul inițial, ci o tumoră cerebrală. Peste alte cinci săptămâni, îl pierdeam…

Da, număr zilele, săptămânile. Le socotesc, matematic, ca un fost dependent. Nu ca să le pun în urmă, sunt sigură că trecerea timpului o să rezolve asta cumva, ci ca să am un reper din aceasta nouă realitate.
Au fost două luni în care simt că mi-am amanetat sufletul și emoțiile ca să pot fi exclusiv rațională și eficientă, să mă gândesc la tot, să caut orice și oricâte soluții s-ar mai fi putut găsi, pas cu pas, zi de zi. Nu doar să funcționez, ci să fiu fără cusur, să mă gândesc și să prevăd orice mic detaliu, gând, dorință spusă ori nespusă, orice soluție la orice problemă ar fi putut să mai apară și să am infinit mai multă răbdare decât am.

Pentru mine, când vine vorba de scris, emoția, empatia, toate lucrurile astea sunt importante, iar acum, chiar dacă au trecut – deja! – două săptămâni, deși îmi dau voie să simt, încă nu le-am recuperat de pe unde le-am închis, așa că, de fapt, deși stiu că scrisul ar putea chiar să mă ajute, pentru că mereu mi-a plăcut să scriu, am tot deschis pagini de postare nouă și m-am oprit acolo și n-am scris nimic.

Așa că o să apăs ???publish??? fără să recitesc, pentru de undeva trebuie să reîncep și cu scrisul.
Ar putea la fel de bine să fie postarea asta.

Poza e făcută ieri, la Cisnadioară, sus, în biserica fortificată. Era lumina asta frumoasă. Și liniște.

Sper că sunteți la curent, dacă nu chiar la zi!, cu scandalul Cambridge Analytica. Dacă lucrați în industria comunicării, ar trebui. De fapt, dacă sunteți pe FB, ar trebui. Pentru că toată povestea asta e despre fiecare dintre utilizatorii platformei și pe bune că nu înțeleg prea bine de ce nu e un subiect de conversație și pe zidurile noastre treaba asta și, mai ales, de ce, după toate dezvăluirile, încă sunt oameni care-și verifică asemănarea c-o vedetă sau alta prin intermediul unor mine de date personale deghizate frumușel în teste haioase în terțe părți unde intri cu datele de FB în timp ce le permiți să acceseze tot ce vor ele despre tine și prietenii tăi. Mă rog, FB zice acum că nu, dar cine-i mai crede?

De fiecare dată când moare câte o vedetă mi se umple timeline-ul de RIP-uri și Dumnezei milostivi care trebuie să ierte, de parcă toată lumea simte nevoia să bifeze cumva participarea la un priveghi, să se lege cumva de evenimentul zilei. Ce contează că nu ascultau artistul, că nu-i văzuseră spectacolele, filmele, nu-i cumpăraseră albumele sau nu-i citiseră cărțile?! Ce pierdere, cât sufăr – EU!, da, eu sufăr, e despre mine, îmi exhib aceste triste sentimente, alături de obligatoriul și creștinescul RIP, trei litere care, odată postate, îmi provoacă porniri aproape violente la adresa alora de le-au postat.

Probabil că mi se trage din copilărie, dar n-am fost nicicând un mare simpatizant al zilei de 8 Martie. Sigur, lălăiam la serbări ???E ziuaaaa taaaaa, mămicooooo???, spuneam poezia, duceam acasă felicitarea cu mutra mea decupată în formă de inimioară – pe care tot mama o plătea la școală, normal! – sau vreun bibelou ori o vază. Ce-i drept, pe vremea aia opțiunile de cadouri erau destul de limitate și prea puțin știam eu că și drepturile femeilor sunt cam la fel.
Mi-a plăcut, însă, acest 8 Martie pentru că am văzut mai multe conversații despre egalitatea de gen decât inimioare, floricele și alte diminutive, și cred că mai ales despre asta ar trebui să fie această zi.

Nu m-am uitat la premii aseară, nici măcar la defilările de pe covorul roșu. Cred că e o premieră pentru mine asta, dar, sincer, mi se pare că Oscarurile au devenit, mai ales în ultimii doi ani, cireasa din vârful unei prăjituri cu prea multe ingrediente sintetice. Sigur, au fost și anul acesta filme care mi-au plăcut, însă nici măcar unul la care să resimt vreun pumn în stomac și mult chef să tac după vizionare*. Mă rog, poate și pentru că Dunkirk sau Darkest Hour au fost doar montări (remarcabile, poate, însă nu epice) ale unui moment cunoscut din istorie, poate pentru că am mai văzut filmul cu fata mută și zeul pește, sau poate pentru că e prima dată din câte pot să-mi amintesc când un film care-l are protagonist pe Daniel Day-Lewis m-a plictisit până la renunțare**.

Ce debut de primăvară calendaristică avem și noi azi, între speranța oferită de soare după viscol și gradele Celsius – multe, dar cu minus! N-am scos nici măcar nasul pe geam, mă bucur de lumină și mă consolez cu gândul că mai am încă treabă până pot să ies să-i dau mărțișorul mamei. Da, am zis bine ???mă consolez???, pentru că n-am, de fapt, nici cea mai mică poftă să ies!
Mă rog, la cum mă cunosc, o să urmesc cu greu și după aia n-o să mai am chef să mă întorc acasă fără să dau o tură prin parc măcar. V-am spus că femeile-s sucite!

Sigur, un ghid complet cu ce-și doresc femeile e, după estimarea mea, imposibil de compilat. În primul rând că ar trebui să le întreb pe toate, mai multe, în orice caz, decât cele pe care le-am întrebat și în (cel puțin) al doilea rând, pentru că ne ia ceva vreme să ne decidem chiar și în fața meniului de la restaurant, chiar dacă suntem la dietă și, prin urmare, variantele sunt reduse.
Adică, știți voi, întrebarea clasică a dimineții este ???Eu cu ce mă îmbrac azi????. În fața dressingului. Care e plin.
Dar eu am întrebat. Și am și o concluzie. Iar în zilele ce vin, pentru cele două ocazii în care domnii se pot dovedi generoși sau măcar atenți, am și niște sugestii concrete.

De vreo lună de zile am parcurs grămezi de articole și rapoarte despre fumat și variantele cu tutun încălzit, nu ars – să le spunem, generic, tobacco heating systems (THS).
Am făcut asta pentru că e un subiect de interes pentru mine, fumătoare fiind, dar și pentru că, dacă tot mă enervează antifumătorii, a căror nouă preocupare, mai nou, sunt THS-urile, vreau să știu ce și cum.
Personal, eu cred că varianta cu tutun încălzit, nu ars, presupune mai puține riscuri pentru sănătate și poate că nici nu era nevoie de atâta literatură de specialitate și discuții cu niște oameni care chiar știu despre ce e vorba ca să mă conving. Poate că era suficient să arunc o privire mai de sus întregii chestiuni. De ce spun asta? E foarte simplu: managementul riscurilor și comunicării.

Hai că dacă tot m-am apucat de acest mic ghid în cinci episoade al cadourilor smart, că mi se spune că mă pricep, nu de alta, știu că am promis că scriu despre ce-și doresc ele, doamnele, după dușul rece de ieri, dar facem un ocol mic pe la ziua iubiului pe rit autohton, să rezolvăm și cu asta, mai ales că încă mai sufăr de pe urma lui Valentin de import care mi-a umplut inboxul, feed-ul și cristalinul cu inimioare și alte diminutive.
Chiar, ăsta ar merge subiect pentru alt text. De ce atâtea diminutive în luna/zodia iubirii, mă, nene, mă? Zici că se comite o lobotomie colectivă!
Dar să revenim la cadouri. De Dragobete. Mâine. Cu mențiunea că nu e musai să vă dați peste cap azi sau mâine în sensul ăsta, o să vedeți de ce zic asta.

Vine luna martie și, mai în glumă mai în serios, domnii au început deja lamentările, ba că faliment, ba că noi, doamnele, suntem greu de mulțumit… Nu știu, zău, de unde această idee, dar m-am gândit, în perioada următoare, să v-ajut cu niste ponturi. În episodul de azi din seria ???cadouri smart???, vorbim despre ce să NU luați. Fără să am pretenția că sunt deținătoarea absolută a vreunui adevăr suprem, că nu-s, dar mai am și eu niște ani, niște prietene (știți, noi mai vorbim din astea între noi) și am întrebat și prietenele mai mult sau mai puțin virtuale pe Facebook.