Citeam, acum ceva timp, că problemele legate de somn (lipsa lui, mai bine zis), costă naţiunea americană aproximativ 63 de miliarde de dolari anual doar printr-o productivitate redusă a insomniacilor la locul de muncă.  Desigur, cei care oferă tratamente şi (psiho)terapii în sensul ăsta prosperă, la fel şi cei care produc saltele, perne sau mai ştiu eu ce alte chestii menite să ajute insomniacii.

63 de miliarde de dolari înseamnă o mulţime de bani!

Norocul meu că nu sunt în America şi că azi e sâmbătă, deci singurul lucru productiv pe care ar trebui să-l fac ar fi să… mă odihnesc şi să mă relaxez! Dacă nu eram aşa de zombi, însă, probabil că i-aş fi făcut un pic de concurenţă lui Crişti Şuţu şi pâinii lui pentru #picnic4 . Next time!

La cât sunt de cheaună, însă, probabil că aş sfârşi prin a-l băga pe domnul Sony la cuptor şi eu încă mai cred că nu merită aşa o soartă. Mai mult, estimez că nici nu e prea gustos! Deci, some shopping, I say, urmat de leneveală în parc! Şi niste badminton.

Poza am sutit-o de pe wall-ul lui Cristi iar cântecul de mai jos e unul din preferatele mele de pe una din coloanele mele sonore preferate a unuia dintre filmele mele preferate :)

LE După ce-am publicat postul ăsta am plecat spre piaţă. Baba care locuieşte vizavi (una din “babele mele”, am două), stătea, ca de obicei, cu uşa echisă. Îi mai iau una-alta din cand în cand că ştiu că nu prea se descurcă cu pensia, aşa că am întrebat-o dacă vrea ceva de la piaţă. Ce-a răspuns ea?

“Nu vreau nimica, Ruxăndrica. Am fost şi eu, dar devreme, că eu sunt bătrână şi nu prea pot să dorm”.

Thanks a lot, I guess :))

Poate de vină e astenia de toamna asta care nu mai vine, poate doar amintirea unui fapt mult prea consumat, petrecut, cu aproximaţie, acum trei ani, poate e vineri sau poate, mai mult ca sigur, desigur, uneori am accese de onestitate pe care nu pot sa mi le reprim. Dada, ştiu că, de fapt, suntem o lume de oneşti. Cu toţii şi, mai ales, cu noi inşine. Aham!

Trec printr-o perioadă mai degrabă dubioasă, în care descopăr (din nou) că lumea nu-i aşa cum a promis, vorba cântecului. Bine, (aparent) nu-s vreo naivă, ştiam şi eu asta dar meschinăria unora încă reuşeşte să mă surprindă, efortul maxim, deranjul de a avea doua (sau mai multe) feţe pe care le alterneaza dupa cum devine cazul, uneori (şi asta mă termină!) cu sinceritatea omului care chiar nu’şi dă seama de ce ar fi greşit să fie când hăis, când cea.

Meseria mea (pe care o iubesc!) presupune o oarecare îndemanare de a jongla cu vorbe şi, uneori, cu atitudini, deci nu mi’e strain jocul actoricesc de lumini şi umbre, însă, cu toate astea, dubla personalitate dusa până la schizofrenie îmi taie apetitul de oameni şi alimentarea cu logică.

De ce?! De ce să te chinui să păstrezi nişte aparenţe dacă oricum eşti jogodie? Sau, dimpotrivă, dacă nu eşti un om rău, cine sau ce te poseda să te ticaloşeşti acum, pentru ca, două minute mai târziu, să’ţi culegi spumele de pe rever murmurând un cântec vesel? Beats me!

Zilele astea, crocodilii bulimici sunt în alertă maximă, sătui şi scârbiţi, însă (da, până şi ei!), de atâţia oameni cu atât de multe feţe şi cred că trebuie să investesc în nişte rechini. Albi, normal. Să dea bine! :D

Sau, şi mai eficient, un cântec vesel să cântăm:

PS trece.. :)

Indiferent de ceea ce a decis ministerul educaţiei (te şi miri c-avem aşa o instituţie la cât suntem de repetenţi în materie!), pentru mine prima zi de şcoală a fost şi va rămâne 15 septembrie, nu există alta. Despre amintirile de atunci am povestit odată cu relatarea primei mele fiţe de fashionistă (mai mult atunci decât acum), aşa că am scotocit prin memorie cât să-mi amintesc de primele zile de liceu şi cum am ajuns să detest matematica.

Am învăţat la Neculce, poreclit – şi atunci, dar şi acum – Bastilia, pentru severitatea cu care eram trataţi noi, elevii. Clădirea mi s-a părut imensă, îmi era greu să ţin minte unde-s laboratoarele şi nu o singura dată, în primele zile, mi s-a întâmplat să mă rătăcesc.  Intrasem la bio-chimie căci pe vremea aia aveam gânduri de medicină aşa că am mâncat chimie pe pâine vreme de patru ani. Chestie care mi-a folosit foarte puţin spre deloc, exceptând perioada în care am lucrat la RMGC, şi i-am uluit pe inginerii canadieni cu faptul că ştiam procese chimice până la detalii gen formulă.

Coşmarul meu, însă, a fost matematica. Din prima oră, profesoara, poreclită de noi “Păluga”, fiindcă era foarte înaltă, ne-a dat teme! Din prima oră! Nu ştia să explice şi, deşi îmi plăcuse matematica din generală, la liceu am fost, cu puţin excepţii, bâtă, mai ales că materia principală era analiză matematică, nu geometrie, nu algebră – îndeobşte mai logice şi mai prietenoase şi la care luam note mari fără să mă străduiesc prea tare.

Desigur, cine naiba a stat, în primele zile de şcoală, să facă tema la mate?! Aham! Nimeni! Ca să scăpăm basma curată, după ora din laboratorul de fizică, am pretins că am pierdut cheia de la clasă şi nu putem intra. Deci nu tu tablă, nu tu caiete, nu tu teme! “Şi mai bine plecăm acasă, doamnă, serios!” – matematica era ultima oră. Profa a insistat, a apărut o cheie de la administraţie, de undeva, şi, deşi nu mai era prea mult timp, ne-a pretins temele. Hâr, mâr, singura din clasă care-şi făcuse lecţiile a fost N. iar noi, toţi ceilalţi, ne-am ales cu un ditai 4-ul!

Din pricina acestei note, deşi ea n-a fost trecută decât în catalogul provizoriu, tata nu m-a lăsat să merg la Balul Bobocilor din generaţia mea. Şi, din motivul ăsta, am urât-o pe profă şi materia ei până la finele liceului!

***

Sunt o nostalgică, ce să spun, iar anii de liceu au fost, probabil, cei mai frumoşi, pendulând între lipsa responsabilităţii de a-mi purta de grijă şi micile drame ce ne însoţesc la tot pasul în perioada cu pricina şi de care azi râdem ,ânzeşte. Aşadar, aş fi marcat oricum data de 15 septembrie. În mod special o fac de data asta, fiindcă cei de la Colour (unul dintre brandurile mele preferate), fac un concurs cu amintiri din prima zi de şcoală pe pagina lor de facebook.

Premiile sunt tentate: păpuşi Momiji şi rechizite cool, aşa că vă sfătuiesc să participaţi şi voi. Amintirile din şcoală au, oricum, darul de a ne face să zâmbim de cât de mici şi de tâmpiţei eram (eu, în orice caz, cam aşa eram), iar dacă, cu ocazia asta, putem primi şi-un premiu, cu atât mai bine! :D

Din păcate, poza clasică cu harta în spate din prima zi de şcoală s-a pierdut la “partaj”, iar ex nu doreşte să mi-o înapoieze aşa că tre’ să răscolesc prin albumele mamei şi revin dacă găsesc ceva relevant. În orice caz, aveam faţă şi apucături de copil cuminte! :))

Am urmărit cu admiraţie “The rise of Gimmy Gym“, sala de fitness de care se ocupă Liviu Alexa şi, deşi parcă nu era în programul iniţial primit pe mail de la organizatorii Cluj Brands Tour, m-am bucurat mult când am aflat că mergem şi acolo.

Spaţiul e imens, dar sălile sunt aşa colorate şi prietenoase încât n-ai senzaţia de hală în care te pierzi ci de loc prietenos şi, deşi poate sună nepotrivit cu contextul, intim. Bine, n-a mai fost aşa de intim când am dat noi buzna, dar Liviu ne-a arătat una-alta apoi ne-a “cazat” într-o sală goală pentru a ne povesti mai multe despre Gimmy fără să-i deranjăm pe clienţi.

Şi sunt multe de povestit, căci nimic din ceea ce e de cea mai bună calitate în acest domeniu nu a fost lăsat deoparte, de la echipamente până la accesorii şi haioasele semne de pe uşa toaletelor care indică faptul că acolo ar fi o cabină de telefon. Adică până şi la budă te duci zâmbind. Mă rog, mai puţin #zicu – prietenii ştiu de ce!

Nu ştiu să existe aşa o sală prin Bucureşti, dar la Cluj asta am aflat că se plănuieşte deschiderea unui Gimmy şi în Capitală şi a încă unuia, la Timişoara, ceea ce mă bucură tare, cu atât mai mult cu cât am primit un abonament VIP valabil 10 ani!

Înţeleg că mai e o sală şi în Cipariu, eu am văzut-o doar pe cea de la Polus Center şi mi-a plăcut foarte tare. Şi nu doar locul ci şi entuziasmul şi felul de a gândi business-ul pe care îl au Cristina şi Liviu, respectul şi grija faţă de clienţi (apa plată şi cafeaua sunt la discreţie, gratuite), bunul simţ şi umorul.  Şi se pare că nu sunt singura, pentru că sunt deja 5000 de clujeni care au ales Gimmy. Pe pereţi am văzut descrierea programelor pe care le poţi urma acolo, clasicele fitness şi aerobic, zumba, dar şi alte chestii de care habar n-aveam că se fac, multe dintre ele cu dans inclus, în aşa fel încât, ok, facem mişcare dar ne şi distrăm – am zis că, personal, detest rutina mişcărilor de fitness. Dans, însă, sună muuuult mai atractiv. Desigur, unii nu renunţă la minge, însă! :p

Tot la Gimmy am aflat despre Detoxolit, un complex de detoxifiere ce are la bază o forumă specială de zeolit, un mineral care acţionează ca o sită moleculară în care se prind toate porcăriile pe care le adunăm prin organism. Am primit produsul “în teste” (cura pentru o lună) şi promit să vă ţin la curent. Beneficiile, în orice caz, sunt mai mult decât promiţătoare şi, ca o fumătoare ce mă aflu, orice cură de genul ăsta e mai mult decât indicată şi binevenită. Apropo, doamnelor, ştiaţi că:

Două kilograme, da?!

Acestea fiind zise, vă îndemn la sport şi vă reamintesc că Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca. Sponsorii oficiali ai evenimentului sunt: Banca Transilvania, Napolact, Vitacom, Farmec, Jolidon, Ursus şi Trilulilu, iar ca parteneri îi are pe: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom,Ludwig Bavarian Bierhaus,Starbucks şi Webfactor.

Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.

Ne bucură să auzim, la telefon, vocea unor persoane îndrăgite dar următoarea generaţie de terminale mobile ar putea să producă senzaţii mult mai puternice decât atât: sărutat, atingeri de mână sau o respiraţie fierbinte în ureche.

La recent încheiata conferinţă mondială Mobile HCI (human-computer interaction) de la Stockholm, un designer german, Fabian Hennert, a prezentat un prototip de telefon cu ajutorul căruia banalul “te pup” rostit la telefon ar putea deveni un mozol în toată regula prin intermediul unui senzor şi unei membrane buretoasă (sau aşa ceva). Pentru mai multe explicaţii, vedeţi mai jos prezentarea domnului de acum un an, la TED.

Argumentul lui Hennert ar fi că cele două motive principale pentru a vorbi la telefon sunt schimbul de informaţii şi păstrarea legăturii cu ceilalţi, iar aceasta din urmă este o nevoie emoţională a cărei împlinire, iată, zice neamţul, ar putea beneficia de invenţiile lui.

Detaliile tehnice sunt mai puţin importante, e vorba, deocamdată!, doar de un prototip. Totuşi, chiar şi fără asemenea “îmbunătăţiri”, telefonul mobil a devenit o prezenţă constantă şi de neînlocuit în viaţa fiecăruia dintre noi. Ne leagă cu fire nevăzute de toţi şi de toate şi, în ciuda faptului că ar trebui să fie un instrument care să ne ajute, de multe ori reuşeşte să ne streseze ori să ne lezeze intimitatea. Uneori, chiar şi când nu sună! :)))

Nu e suficient, oare, că oricum comunicăm online mai mult decât offline, o generaţie de SIMS, că în loc de o sclipire în ochi şi un zâmbet “pe bune”, am ajuns să trimitem sms-uri cu smileys, acum să ne şi pupăm prin telefon?! Nu, mersi!

Sau poate sunt eu mai sălbatică şi unora chiar le surâde ideea?!

Săptămâna trecută, pe la şapte seara, venind dinspre birou, în faţă la Ibis Gara de Nord mă abordează o tânără bâguind ceva în engleză. Eu vorbeam la telefon, nu eram foarte atentă la ce-a spus dar, crezând că vrea o lămurire, o direcţie, ceva, şi cunoscând amabilitatea compatrioţilor mei, am închis telefonul şi i-am acordat atenţia mea.

Într-o engleză foarte corectă, cu toate verbele la timpii şi locul lor, cu vocabular destul de extins, tânăra mi-a spus că a fost prăduită în frumoasa noastră capitală şi că ar trebui să ajungă la Iaşi neapărat dar, ce să vezi, nu mai are cu ce! Şi oare n-aş putea s-o ajut eu cu ceva bani pentru “fuel” şi când ajunge ea la Iaşi, unde are prieteni, să mi-i trimită înapoi?! Uite, maşina, zicea ea, puţin mai încolo, e cea verde.

Că Bucureştiul e plin de şuţi nu e un secret pentru nimeni şi nici faptul că străinii sunt pradă uşoară pentru ei. Textul fetei era mai mult decât corect, încercând chiar să-mi inducă jena de a fi contemporană şi conaţională cu nişte oameni atât de răi şi fără suflet încât au putut să fure de la o biată fată, şi străină pe deasupra! Şi, cum ziceam, engleza era bună.

Nu i-am dat nimic, fiindcă nu dau oricum bani la cerşetori, poate să mi se spună şi povestea poveştilor odată cu mâna întinsă, dar n-am putut să nu remarc metoda şi să mă gândesc că, atâta timp cât se afla în faţa mea cu povestea cu pricina, probabil că i-a mers cu alţii. Singura hibă: pe o rază de 50 de metri, cât puteam eu să cuprind cu privirea, şi în direcţia indicată de ea, nu era absolut nici o maşină verde.

Şi tot apropo de asta, ieri, într-o benzinărie din Aiud, am fost asaltaţi de-a dreptu’ de doi copii, un băiat şi o fetiţă (cu cei mai incredibil de frumoşi ochi verzi-albaştri), teribil de agresivi şi de insistenţi deşi au fost refuzaţi, scurt şi ferm, din prima, de toţi cei cinci ocupanţi ai maşinii noastre. S-au cărat de lângă noi abia când am pomenit ceva de spălat geamurile maşinii pentru bani, dar a durat ceva până în acest moment.

Pricep că e multă lume necăjită, serios, iar mila e un sentiment ce nu-mi e străin. Dar cerşetoria nu are nici o legătură cu asta. Am citit multe articole despre asemenea specimene care fac bani serioşi din această activitate. Şi, nu, nu e vina lor că pot trăi pe spinarea altora. E vina celor care le dau bani. Exclusiv.

Am adunat atâtea informaţii şi poveşti din excursia asta încât îmi pare chiar destul de greu să le centralizez pe toate şi nu ştiu, zău, câte părţi vor ieşi despre subiectul ăsta. Oricum, acum e vorba despre ziua doi, cea în care am vizitat Banca Transilvania, Gimmy Gym, Starbucks şi Ursus.

De dimineaţă, nu chiar până în zori, n-am adunat în faţa sediului central al Băncii Transilvania unde m-am bucurat s-o revăd pe Anca Rarău, directoarea de marketing şi comunicare a băncii. Ei i se datorează faptul că BT ne-a ajutat de două ori în campania pentru Daniel, odată cu o donaţie şi odată cu un curs valutar mai bun atunci când donaţiile din lei au fost transformate în valută ca să se poată plăti clinica.

Anca şi mica ei echipă – sunt zece oameni în tot departamentul, iar sâmbătă au fost prezenţi jumătate dinre ei – ne-au dus pe toţi în biroul lor şi ne-au povestit un pic despre istoria băncii şi, desigur, au răspuns întrebărilor despre faimosul zân, un actor bucureştean care, după campanie, s-a mutat undeva lângă Braşov şi şi-a deschis o mică afacere. Că doar nu degeaba BT e recunoscută ca Banca oamenilor întreprinzători!

Suflet, energie şi idei noi – aşa ar descrie banca cei aproximativ 6000 de angajaţi, iar departamentul Marketing şi comunicare confirmă că aceasta este şi percepţia celor aproximativ un milion şi jumătate de clienţi – eu inclusiv, că am cont la ei. În plus, au multe acţiuni pentru comunitate, acţiuni precum Clujul are suflet dar nu numai, şi o mulţime de premii:

De la centrală am mers la sucursala Cluj, unde ne-a primit şi condus chiar directorul regional, Patrițiu Abrudan, finanţist dar şi arbitru de fotbal cu activitate bogată în domeniu, un om cu multe pasiuni, dar făcut dintr-o singură bucată, bun vorbitor şi, n-am nici un dubiu, priceput atât pe teren cât şi în negocieri cu clienţii BT.

Am văzut (şi admirat) felul în care este organizată banca, operaţiunile şi, trebuie să mărturisesc, mi se pare teribil de logic aranjamentul, de la operaţiuni mici, cum ar fi plata facturilor, pentru care există, chiar la intrare, un automat, la tranzacţii simple, persoane fizice apoi persoane juridice şi, în cele din urmă, la etaj, zona dedicată clienţilor corporativi.

O singură observaţie, totuşi: pe site nu am văzut nicaieri (probabil sunt, dar nu prea vizibile) conturile băncii în reţelele sociale. N-ar fi rău să fie, cu atât mai mult cu cât bugetul alocat online este, cf Sergiu Mircea, dir adj de marketing al băncii, substanţial, şi există şi un om dedicat social media.

Cei interesaţi îi puteţi găsi aici: Twitter | facebook

Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca. Sponsorii oficiali ai evenimentului sunt: Banca Transilvania, Napolact, Vitacom, Farmec, Jolidon, Ursus şi Trilulilu, iar ca parteneri îi avem pe: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom,Ludwig Bavarian Bierhaus,Starbucks şi Webfactor.

Îi moroşancă, mică de stat, mare de sfat, unul dintre cei mai pozitivi şi tonici oameni pe care i-am cunocut în online şi în offline, toată numa’ suflet şi energie şi asta se simte în ceea ce face, fie că e PR plin de Farmec, scriitura tvdeceistă, organizare de evenimente, cântări şi povesti.

Şi, de dragă ce-mi e, iaca, scriu aicea, negru pe alb:

La mulţi ani, Alina! Rămâne cum am stabilit! :)

Zi calmă la redacţie, nimic nu anunţa haosul ce avea să înceapă un pic după ora patru. Nu mai ştiu cine a strigat să ne adunăm în biroul redactorului  şef că pică turnurile gemene de la WTC. Neîncrezătoare, am presupus întâi că e un banc, mi se părea incredibil, dar m-am lămurit repede că era pe bune, că America era terorizată chiar la ea acasă, în inima New York-ului şi, mai târziu un pic, la Pentagon.

Ca externistă ce mă aflam pe atunci, am fost şi am rămas “de gardă” vreme de aproape o săptămână, petrecându-mi cea mai mare parte a timpului în redacţie şi ajungând acasă doar cât să mă schimb, să fac un duş şi să dorm câteva ore. A fost, de departe, una dintre cele mai intense experienţe profesionale şi, cu toate că regimul de stres de atunci m-a căptuşit cu un ulcer (vindecat ulterior), nu regret nici o secundă.

În primele momente, după şocul iniţial, mi-au dat lacrimile. Era clar că vor fi multe victime iar America, lumea întreagă, de fapt, era paralizată. Când am început să adun informaţii pentru ziar, însă, orice sentimente au fost lăsate de-o parte. E uluitor cât de tare te poţi transforma într-un asemenea context în care trebuie să te gândeşti la ştire mai mult decât la drama propriu zisă, cu claritate, fără emoţii, fiindcă n-ai vreme de aşa ceva.

Au trecut zece ani de atunci, America şi-a purtat războaiele şi continuă s-o facă, declanşând, între timp, o isterie a transportului aerian şi o criză economică mondială. Dincolo de greşeli şi orgolii, însă, oamenii s-au adunat la Ground Zero pentru a-i comemora pe cei disparuţi. Cu respect, cu lacrimi, cu emoţii. Întrebându-se, probabil, din nou şi din nou, pentru ce a fost nevoie să moară, de fapt, atât de mulţi oameni.