09.20 – începe Webstock 2011, Cristi Manafu face introducerea, prezintă partenerii şi echipa. Cercuri, NFC şi Image Recognition. Mişto ideea capturi.io de care spune Cristi – check it out!

9. 35 Cabral aşteaptă destul de mult un “Bună dimineaţa!” ca lumea, dar nu toate cafelele şi-au făcut efectul. Şi nici Cabral o prezentare. Asta nu-l opreşte să fie cursiv şi chiar amuzant pe scenă.Vorbeşte despre personalizarea publicului – “atunci când reuşeşti să defineşti foarte bine caracteristicile publicului, ai comunicare“, apropo şi de ce zicea Manafu despre Circles.

(n-o să mă ţină bateria de laptop tot evenimentul, of)

Cabral: “Eu am multe articole pe care acum le-aş scrie altfel în urma feedback-ului primit, pentru că-i ascult şi ţin cont de reacţiile celorlalţi”, “Ne-am obişnuit să ne certăm: Eşti prost, fraiere nu e constructiv”.

9.55 Urmează Andrei Oltei şi Dragos Chivu de la Vodafone. Andrei se ocupă de terminale la operatorul mobil şi ne povesteşte despre primul smart phone, IBM Simon, şi despre evoluţia terminalelor smart.

Unul din patru terminale vândute de VDF în 2011 este smart phone iar Nokia e încă nr 1 în termeni de market share în România la categoria asta. Ha!

Ce drăguţ! Vodafone lansează“Oare se poate?”, invitând utilizatorii să se gândească la cele mai trăznite aplicaţii pentru telefon mobil. Deja mă gândesc la câteva! Şunt şi premii în joc, şi pentru mobile şi pentru tablete, există şi premiile “Orice se poate!” şi există şi Marele Premiu de 10.000 de euro. Go, go, go!

Apropo, foaarte draguţ felul în care a înţeles Vodafone să fie alături de Webstock, cu toate chestiile personalizate. Mult plăcut!

10.20 – Christien Krogh

Opera a început în 1995 cu ideea “Internet 4 everyone”. Internet: a conecta oameni, a comunica, a fi social, e vorba despre provocări. Ne schimbă vieţile în mai bine (acces la info) şi ne face să râdem împreună.

Cu toate astea, doar o treime din populaţia lumii are acces la internet. În 1999, cei de la Opera şi-au propus să pună internet pe orice platformă sau device. Anunţă lansarea unei experienţe mai bune Opera pentru utilizatorii Vodafone via Opera mini care, apropo, se poate folosi pe vreo 3000 de modele de terminale mobile. Şi eu am Opera mini!

11.30 Începe sesiunea a doua, dedicată inspiraţiei. Pe scenă, Mr. Frolu de la DC şi Ivan Paţaichin, abonat la medalii în numele României.

Ivan Paţaichin

“Povestea mea este simplă: sunt născut într-un sat uitat de lume, Mila 23 din mijlocul Deltei. Nu aveam altă scăpare, după opt clase, decât să devin pescar, dar chestia asta m-a frămâtat încă din anii copilăriei, fiindcă aş fi vrut să fac (şi) altceva. Vedeam avioane zburând deasupra Deltei şi mi-am dorit mult să devin aviator. Apoi am avut un profesor special şi mi-am dorit să ajung profesor de fizică.

Când am descoperit că trei consăteni de-ai mei au devenit campioni mondiali în Germania, mi-a trecut prin cap că aş putea să fac şi eu asta. Că ştiam să înot, că ştiam să vâslesc, aşa că m-am înscris şi eu la un club. Contactul meu cu canoea n-a fost aşa de fericit, fiindcă nu era o barcă ci o coajă de nuncă în care nu  prea reuşeam să stau. La început mă răsturnam de 7-8 ori pe zi în apa rece din Snagov (era martie) şi eram descurajat. Am învăţat şi am prorsat apoi şi am rămas în continuare la club, participând la primul Campionat naţional de juniori unde, deşi la club eram cel mai bun, am fost descalificat. Nici la prima participare la o olimpiadă nu m-am descurcat prea bine, locul 7, deci nu prea am început cu dreptul. Dar toate astea m-au ambiţionat. La Munchen mi s-a rupt pagaia când am concurat la simplu, era să ratez recalificările, dar am câştigat cursa până la urmă!”

N-am mai scris toate poveştile pe care ni le-a spus, dar sunt minunate, şi la fel este şi povestitorul!

(Zdeto tocmai a făcut un screen shoot. La propriu!)

Sala l-a aplaudat în picioare pe domnul Paţaichin şi nu-mi imaginez cine din online ar fi putut să vină şi ce să ne spună ca să se aleagă cu standing ovations!

12.15 – începe Cristina Bazavan care vorbeşte despre două din campaniile în care a fost implicată: Master Card şi Anonimul pentru Vodafone.

Bloggerii sunt precum cămilele din fotografia de pe fundal: umbra (influenţa) lor e mai mare decât bloggerul însuşi.

La Vlad Petreanu şi la Mădălina Uceanu mi s-a cam terminat bateria, aşa că o să trebuiască să revin.

Later edit: Vlad a vorbit foarte inspirat şi cu mult umor (amar, pe alocuri) despre moartea presei şi cum Internetul are şanse să devină un canal mai important decât televiziunea. N-a dat sfaturi despre content, despre bani şi altele asemenea (deşi ar putea!), a vorbit despre un bine mai mare şi mai comun. Chapeau bas, Petreanu!

Mădălina a vorbit despre Social Media Work Survey – detalii aici.

Continuăm acum cu partea a doua a evenimentului. Eu sunt la sesiunea Pro Blogging.

Bobby Voicu – înainte să deveniţi pro bloggeri, trebuie să vă faceţi un blog (în sensul că trei, cinci, zece postări nu înseamnă că ai un blog) şi trebuie să aveţi răbdare. Cu cât eşti mai vechi în blogging, cu atât şansele şi oportunităţile cresc. Aveţi răbdare, construiţi înainte să aveţi pretenţii. Apropo, tre’ să scriu ceva şi despre Blogoree!

Dan Dragomir – Conţinutul diferenţiază. Scrie despre măsuţa de cafea dacă ai văzut 20 şi faci o clasificare. Dar cum ţi-ai luat tu o măsuţă de cafea nu e neapărat interesant! (eu am scris despre un pantofaaar!)

Cristi Drombach aka Piticu (aka Pisicu :D) spune despre sine că nu e jurnalist, e blogger, şi cam aşa, ca el, adică, ar trebui să arate/fie un blogger: cu ghiozdan în spate, cu camera foto de gât, pasionat de scris. Blogul se promovează via reţele sociale, via socializare offline, concursuri şi discuţii.

Zoso aka Vali Petcu – “No bullshit policy”. Unelte: google reader, windows live writer, smartphone, camera foto, fotostock, internet mobil, surse. Greşelile începătorilor şi greşelile avansaţilor sunt şi ele trecute în revistă. Foarte bună şi la obiect prezentarea lui.

Ştefan Stroe vorbeşte despre brandul de blogger şi despre diferite tipuri de bloguri: anonime (jurnale, defulări, atacuri), comerciale (generaliste, money makers), non-comerciale (nişe, tip-CV, sociale).

Ştefan zice că i-ar plăcea să vadă rezultatele unui studiu ref brandingul, imaginea bloggerilor de la noi şi percepţia publicului despre ei (nu despre bloggeri în general ci cu nume/domenii). Sincer, şi mie mi-ar plăcea! :)

Urmează Andrei Roşca de la Spada: Cum lucrăm cu brandurile. Printre altele: Nu înjuraţi branduri pe blog dacă vreţi să mai intraţi în campanii, nu faceţi copy-paste din mailurile de brief dacă vreţi să fiţi plătiţi pentru blogging, nu e ok să fie depăşite dead-line-urile de publicare la un post plătit. Dar e ok să se semneze contractele repede! :)

Costin Cocioabă aka ecostin – de ce vedem aceleasi bloguri în campanii? Pentru că cei care scriu acele bloguri au înţeles că trebuie să pună accent mai mult pe conţinut şi nu pe trafic.

Cum poţi căştiga bani din blogging? Endorsment (display, editorial, proiecte speciale) sau volum (AdSense, marketing afiliat), prima variantă e aparent de 15-20 de ori mai valoroasă din punctul ăsta de vedere.

Concluzii Costin: Focus pe conţinut nu pe trafic, urmăriţi unde sunt banii şi nu vă bazaţi doar pe agenţii ci încercaţi şi propriile proiecte.

Alex Cristache, despre designul unui blog. News flash: culoarea ta preferată nu te interesează decât pe tine, la blog se ţine cont de alte lucruri când e vorba de design. Nu sunt happy cu propria temă de blog, dar tot nu am înţeles exact care e ROI în povestea asta (via agenţie, mai ales) dacă ceea ce contează cu adevărat (şi eu cred asta!) e conţinutul.

Dragoş Şchiopu aka haotik prezintă sampler.ro un site noua lansat prin intermediul căruia îţi poţi crea propiul profil în Social Media.

Şi gata, urmează gala, felicitările, berea şi dansul :)

Am fost la Fit Curves abia săptămâna trecută, să văd şi eu despre ce vorbeşte toată blogosfera feminină. Ei bine, admit, conceptul m-a sedus. E vorba despre un sistem de exerciţii care durează doar jumătate de oră dar care e gândit să-ţi pună la lucru întreaga musculatură prin forţă, cardio şi stretching, şi, da, toate în numai jumătate de oră. Conceptul nu e inventat la noi şi are vreo patru milioane de fane în toată lumea deci n-are cum să fie rău!

Vorbim de opt aparate, fiecare cu specificul său, şi opt zone de aerobic în care ai 30 de secunde să te relaxezi. Un tur complet nu e atât de complicat pe cât ar putea părea şi, da, pentru că am probat, chiar durează doar 30 de minute. Dacă eşti într-una din zonele în care se găsesc cele două săli (Vitan şi, din 3 octombrie, DrumulTaberei), poţi să dai o fugă chiar şi în pauza de masă.

Gazdele sunt prezente tot timpul şi se asigură ca exerciţiile să fie corect executate, iar la finalul turului de aparate eşti invitată la stretching – şi abia acolo poţi constata, ca mine, de exemplu, dacă eşti sau nu anchilozată. Sala este dedicată exclusiv doamnelor, ceea ce iar e bine, fiindcă n-ai obsesia că vreun domn interesant te cântăreşte din ochi în timp ce tu transpiri ca să te tonifici şi/sau să scapi de surplusurile strategic plasate fix unde nu ne place nouă să fie! Detalii mai multe aici.

Mi-ar plăcea să merg, dar nici unul dintre cele două locuri nu mi-e suficient de aproape de casă ori de birou şi mi se pare mult să fac o oră dus-întors pentru o jumătate de oră de exerciţii. Dar pentru cine locuieşte sau lucrează în cartierele de care ziceam, go! E cu muzică, surprize, energie şi e foarte… intim. Ca o şuetă cu fetele, doar că te şi tonifici în timpul ăsta! Ce mai vreţi?! :)

(de fapt, ştiu ce vreţi, dar nu, pacheţelele de pe abdomen şi fermitatea.. ăăăă zonelor pufoase nu se se obţin fără sport! No pain, no gain, ladies!)

Îl bălăcăresc în fiecare zi pentru că e murdar, insalubru, chiar, pute, pe alocuri, e înghesuit şi prea puţin verde după gustul meu. Pentru că parcul de lângă casă are aleile explodate şi nimeni nu-şi bate capul să facă ceva legat de asta, şi e greu să alergi aşa. De trafic aproape că nici nu merită să pomenesc, atâta e de dramatică treaba. Şi nici n-au (re)venit studenţii în oraş, iar şuvoiul motorizat se târâie încet pe artere, gâtuit pe la intersecţii!

Centrul Vechi e o ruină prost pietruită, cu puzderie de terase printre care cu greu cineva îşi poate face loc. Nu a mai rămas nimic de vizitat: Hanul lui Manuc e închis, Stravropoleos-ul abia îşi şopteşte povestea iar studioul Casandra a fost retrocedat şi urmează să devină cârciumă, fiindcă proprietarul nu vrea teatru acolo iar Primăriei nu i-a trecut prin cap să pună condiţii la retrocedare. Casele vechi, dărăpănate – câte mai sunt – au faţade care abia mai rezistă şi oricum cu greu le poţi zări printre umbrelele branduite cu beri medaliate sau nu.

Dintre toate meseriile şi breslele Bucureştilor de odinioară, Lipscani, Şelari, Gabroveni, Blănari, ai zice că tot ce-a mai rămas acum sunt neinspiraţii care produc nişte rochii obosite de mireasă. Micile târguri care se întind, ocazional în spatele BNR-ului, sunt şi ele pline, în majoritate, de produse Made in China sau Taiwan, ceasuri cu pene şi pene cu strassuri şi strassuri cu luminiţe sau mai ştiu eu ce kitchoşenii. Iar asta nu e tot ce se poate spune de rău de oraşul ăsta.

Şi totuşi, dacă-l cunoşti un pic, îţi intră în sânge, şi ajungi să observi porumbeii aciuiaţi pe lângă o streaşină pusă acum mai bine de-un secol pe casă. Şi, când îşi ridici privirea, observi detalii dantelate pe zidul de sub streaşină, pe casa vecină, pe întreaga stradă. Vara, parfumul teilor e minunat, iar toamna culorile vesele ale frunzelor împodobesc asfaltul gri. Pe străzile cu nume de capitale străine merită să mergi doar la pas, ca-ntr-un muzeu, şi chiar Calea Victoriei, de la palatul lui Enescu până la palatul CEC, merită străbătută la pas. Ca şi Cotrocenii, de altfel, şi-ar mai fi şi alte zone, locuri pitite, scăpate de…  mă rog, de “progres”.

M-am născut în oraşul acesta aşa că mă bucur când se strânge lumea pentru a-l cunoaşte mai bine. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca o asemenea iniţiativă să nu se suprapună peste o alta, una pe care eu o preţuiesc foarte mult, respectiv Let’s Do It, România. Sigur, poate munca participanţilor de sâmbătă n-ar face mare diferenţă între mormanele de gunoaie şi o Românie curată. Pe de altă parte, probabil că oricine ar putea găsi ceva mai bun de făcut decât să perie câmpiile şi pădurile pentru a extrage din ele peturi, pamperşi, ambalaje, păpuşi stricate şi câte şi mai câte.

Şi nu asta e ideea, nu?

Ne plângem constant de ce nu fac mai-marii pentru noi, dar mie, Let’s Do it, dincolo de componenta de igienizare vizuală a ţării, mi se pare că organizează şansa ca fiecare român să se poată implica pentru un bine mai mare şi comun. Şi din motivul ăsta, principial, aş fi preferat să nu existe alternative – chiar dacă faine şi binevenite! – organizate în chiar aceeaşi zi.

Nu ştiu cum să explic alăturarea, dar pentru mine aşa a avut sens, în seara asta: un mix între Allegria şi Minulescu. De fapt, ştiu şi de ce, dar e irelevant, ca o întâmplare care e ilară doar când se petrece, nu şi când e relatată, ulterior. Bucuraţi-vă de ambele, însă:

Cheia ce mi-ai dat aseară –
Cheia de la poarta verde –
Am pierdut-o chiar aseară!…
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Luaţi cu Allegria:

Pe cuvând dacă uneori Legile lui Murphy nu sunt singurele care funcţionează! În plus, am aflat, vremea e foarte ok! M-am râs!

Deşi nu-mi place shoppingul, când vine vorba de pantofi, botine, sandale, papuci şi alte asemenea, am reuşit o colecţie destul de vastă. Care, colecţie, trebuie să locuiască undeva în casa mea, adesea neîncăpătoare la capitolele: haine, încălţări, cărţi şi, uneori, patruped marca Sony.  Din motivul asta a fost nevoie să gasesc tot felul de solutii ergonomice si sa introduc regula “cumpăr ceva, dau ceva” – care nu se aplică decât la haine şi pantofi, totuşi: pisica şi cărţile rămân!

Totuşi, chiar şi cu regula de mai sus, pantofarul primit săptămâna trecută de la Ikea s-a dovedit a fi echivalentul unei guri de oxigen în marea de pantofi! E îngust, poate fi montat în doua feluri diferite şi e suficient de încăpător pentru a găzui vreo opt perechi. Şi e drăguţ, aşa, serios şi negru, deşi eu ştiu că în el se regăsesc vesele culori şi ameţitoare tocuri.

Iar mie îmi place Ikea pentru că oferă soluţii mai mult decât mobilier şi mobilier mai mult decât fiţe. Îmi mai place pentru că livrează ce promite (ergonomie) şi pentru că, orice accesoriu sau piesă de mobilier aş lua de acolo, mă simt mai ordonată şi mai eficientă în gospodărirea spaţiului din propriul apartament.

Sunt vrăjită de fiecare dată când ajung acolo sau le răsfoiesc catalogul şi văd cum spaţii chiar mai mici decât cele de care dispun eu par atât de confortabile, intime şi vesele, frumos luminate şi colorate. Şi tot de fiecare dată îmi propun să fiu mai ordonată. Ceea ce, admit, nu-mi iese chiar tot timpul. Dar asta e o altă poveste, nu?

Dincolo de mobilier şi idei, îmi mai place Ikea pentru că e o companie care gândeşte şi comunică pe gustul meu. Poate ştiaţi, poate nu, dar au un sistem unic, inventat de ei, pentru a-şi denumi produsele şi poţi afla povestea unui produs chiar de la creatorul ei. Mai mult, fundaţia lor este, neoficial, cea mai mare organizaţie caritabilă din lume, cu un net de vreo 36 de milarde de euro – la pariu că nu ştiaţi asta! Cât despre reclame, mai bine privim:

Deci, da, mie şi domnului Sony ne place Ikea şi, de aceea, vă spunem că zilele astea au şi un concurs!

În seara asta am fost să văd Romeo şi Julieta, coregrafia fiind semnată de Thierry Malandain pe partitura lui Berlioz şi nu cea a lui Prokofiev, favorita mea.

Acum câteva zile, tot în cadrul Festivalului Enescu, am văzut Magifique, în regia aceluiaşi Malandain care e un fel de… neoclasic al dansului. Piruete, plie-uri, dar fără poante. Mi-a plăcut Magifique şi eram deja curioasă de punerea în scenă a celebrei poveşti. Ei bine…

N-aş putea spune că abordarea nu e curajoasă: sunt nouă Juliete şi nouă Romeo care mor, dar şi doi solişti care dansează restul poveştii. Decorul e minimalist, Malandain părând să aibă o aplecare către cutiile metalice care, în acest spectacol, pot deveni, pe rând, mormânt, pat sau cufăr cu costume.

Una peste alta, nu e câtuşi de puţin un spectacol rău, ba chiar dimpotrivă! Eu, însă, am o oareşce inerţie conservatoare, admit! În apărarea mea, o să spun doar că am văzut spectacole de dans destul de avangardiste şi mi-au plăcut foarte mult. Totuşi, pentru mine Romeo şi Julieta trebuie să fie mai dramatic (citeşte “puternic”) decât a fost spectacolul lui Malandain, însă nu de nouă ori mai dramatic decât a intenţionat Shakespeare însuşi să fie.

I got it, vorbim despre dimensiunea universală a iubirii, dar, de dragul poveştii, aş fi preferat mai mult lirism iar la final, după ce protagoniştii mor, din punctul meu de vedere nu mai urmează nimic. Au murit, sunt împreună, la revedere, mulţumim că aţi venit la spectacolul nostru, asta e cortina!

La Maladain, însă, după moartea celor doi (sau a celor 18, dacă e să fim matematici), dansatorii se ridică şi mai dansează un pic. Triumful iubirii asupra morţii. Nu pleci trist ci optimist, ca după un foc de artificii (magistral realizat, vedeţi mai jos):

PS Am citit alte cronici: se folosesc doar superlative deci e posibil să fi avut eu o zi proastă. Foarte posibil.

PPS Mulţumesc, L.!

Să ne înţelegem: nu sunt fan Rihanna ba aproape dimpotrivă, aş putea spune. Şi nici măcar nu-mi plac versurile şi ideea de a împuşca pe cineva. Sau regretele de după. Dar îmi place beat-ul. Ram pa pa pam!

Abia s-a înfiinţat oficial şi a anunţat “lovitura anului în politică” (dacă e să mă iau după Realitatea) şi unanimitatea lor socio-conservator-liberală scârţâie pe ici, pe colo, mai precis prin zona conservatoare. Pe scurt, deşi anunţată cu maxim de tam-tam, susţinerea candidaturii lui Oprescu la Primăria Capitalei nu se bucură chiar de “completă unanimitate” deşi asta a declarat C. Antonescu la conferinţa de presă.

Vai! Dar ce s-a întâmplat?! Ei bine, Preşedintele PC, Daniel sau Costel smth, că nu mi-am bătut capul să reţin, a ieşit public să spună că pe ei, pe PC, adică, nu i-a întrebat nimeni şi nici nu îl susţin pe Oprescu fiindcă îl vor pe Piedone. O să trec zâmbind peste nesăbuinţa admiterii, în public, cât e de “important” PC pe scena politică autohtonă, dar nu pot să nu remarc prima fisură (publică) în aşa-zisa unanimitate a USL.

Personal, aş vota pe oricine mai puţin pe Oprescu fiindcă mi se pare genul care începe 1000 de chestii şi nu termină nimic. PDL ar face bine să nu mai vină cu Buldogul, că nu e suficient de popular, dar sper să propună o soluţie mai bună. Nu de alta, dar eu mă duc la vot!

PS Nu doar că USL are o problemă cu comunicarea internă, dar are una şi cu cea externă: singurul site pe care l-a găsit google, http://www.uniuneasocialliberala.com, e neoficial.

PS

S-a vorbit mult despre modul în care presa (mai ales televiziunile) a înţeles să facă rating pe seama morţii unui artist, mai ales când cu Mădălina Manole şi circul aferent. Şi mie mi se pare o ipocrizie nemărginită ca mass media să vorbească despre dispariţia unor oameni pe care, cât au fost în viaţa, i-a ignorat aproape cu desăvârşire.

Azi este rândul lui Johnny Răducanu să facă rating. L-am cunoscut şi ascultat cu plăcere în câteva rânduri, îi regret dispariţia, dar nu despre admiraţia mea este vorba aici. Este vorba – exemplu concret! – despre Realitatea TV care difuzează imagini dintr-un interviu realizat cu maestrul acum doi trei ani, interviu care nu a fost NICIODATĂ difuzat sau editat până acum.

Am ascultat prima parte a interviului acum jumătate de oră:  e o mostră de inteligenţă spumoasă, un om viu care încearcă să treacă cu umor un pic amar peste neajunsurile vieţii unui artist în România. Şi când zic artist, chiar la asta mă refer, nu la toate fâţele care-şi plimbă fundurile pe ecrane şi prin hârtia de ziar.

Facem breaking news cu “A murit Cutare”, luăm declaraţii la telefon de la alţi artişti, vorbim despre dragostea publicului pentru creaţiile artistului, despre talent, despre cât de minunat a fost dispărutul…  fără nici un pic de jenă pentru faptul că acum doi ani am făcut un interviu cu el şi nu l-am difuzat niciodată…

Nu ştiu dacă vă gândiţi ce înseamnă acordarea unui interviu pentru un artist în vârstă, adesea ignorat de televiziuni. E o speranţă, o confirmare că arta lui, că munca lui încă se bucură de interes, că nu a fost uitat, că mai există în conştiinţa maselor. Probabil că le-a spus apropiaţilor despre interviu, probabil că a aşteptat, încântat, să-şi vadă declaraţiile la TV. Nu ştia, bietul artist, că trebuia să moară pentru ca televiziunea de ştiri să difuzeze interviul cu el…

sursa foto

Dacă se poate? Da, se poate. Noi eram la picnic, alţii erau la sport. Noi ne uitam, alţii năduşeau de mama focului, mai ales în cursul trainerului pe care l-am poreclit Fitness Nazi că le zicea cursanţilor motivaţionale de genul “Aţi obosit? … Nu mă interesează!” şi alte asemenea drăgălăşenii. Şi potrivite, aş adăuga, fiindcă cursul domnului presupunea kicking la greu şi, da, trebuia să te enervezi un pic pentru avânt! Foarte mişto!

Zi de vară până-n toamnă, iar Foto Union a organizat #picnic4, cu papa bun şi leneveală activă, iar alături de noi, după tufişuri, se desfăşura un proiect de sport în aer liber al celor de la World Class. Când am ajuns eu era un soi de aerobic, cu doi antrenori.. pe unul l-am şi răpit niţel ca să facă poze cu noi. După pozat ne-a zis că taxa lui e de 50 de euro… Just kidding! E ok, i-am răspuns, we charge one hundred, mai stai odată! A mai stat! :))

Şi mai era şi trainerul care avea tatuată… O? O? O răţuşcăăăăă! (Ana, m-am gândit la tine!)

După domnul cu umor a urmat un curs de tae-bo sau ce naiba era el, ceva cu muuultă încălzire în prealabil şi apoi cu mişcări de luptă, cred ca era curs de fight clubbing :))

Mişto, dar eu aş fi picat lată în primele trei minute, parol că!

Am fost trei fete pe margine şi, din când în când, Cristi, care ne-a şi făcut poza cu trainerul drăguţ, am dansat, am ţipat şi-am ţopăit şi, mai ales, am râs foarte tare! Nu mai ştiu de când nu m-am mai distrat aşa de tare în felul ăsta, admirând bicebşi, tricepşi şi alţi fesieri în echipament sportiv! Cred că în termeni de online se cheamă trolling, doar că “subiecţii” n-au ştiut toţi că sunt sub observaţie :))

După ţopăiala de pe iarbă, a urmat un curs de spinning (da, ştiu, eu eram la picnic, dar aici era ză ecşiăn, ce vreţi!), unde antrenorul, spre deosebire de Fitness Nazi, folosea o altă tehnică de adrenlinizare şi motivare, respectiv una sex-related, aproape explicită când a pus, ca fond sonor, Sex on Fire şi şi-a turnat nişte apă din sticlă pe el: “Vreau să teeeerminăăăm împreunăăăăă pe cââântecul ăstaaaa! Haaaaai, nuuu teeee ooooopriiiiiiii!”, făcea el şi, ştiţi ceva?!, chiar funcţiona.

Pedalau fetele şi băieţii de zici că erau la Turul Franţei! :))

Nu ştiu când se mai întâmplă chestii din astea, o să mă uit pe site-ul lor, dar e clar ca data viitoare mă duc şi eu cu echipament adecvat, nu cu fustă cum eram azi!

PS Roxana, Diana: you rock!