Toată lumea ştie că, uneori, un plâns bun te descarcă de nervi, de stres, de diverse. Că te enervezi şi plângi şi pe urmă motivul enervării îţi pare mai puţin important. Mă rog, mie aşa mi se întâmplă, în destul de rarele ocazii când se întâmplă. Fiindcă, de cele mai multe ori, când mă enervez, pe mine m-apucă un mare elan de ordine şi curăţenie prin casă! Dar, în general, se ştie: plângi şi câştigi.

Sau, cel puţin, în practică. Pentru că, în teorie, zice psihologul Jonathan Rottenberg, profesor asociat la Universitatea South Florida, nu prea contează vărsatul de lacrimi în procesul de simţit mai bine. În cadrul cercetării sale, profesorul a studiat aproape 100 de femei prin intermediul unui jurnal de emoţii pe care fiecare dintre femei l-a ţinut.

Bref, 61% dintre ele au scris că plânsul nu a ajutat la nimic, 9% au scris că plânsul a făcut mai rău, iar restul au declarat că plânsul le-ar fi ajutat să treacă mai uşor peste momentele grele. Deci, plângem, nu plângem, cam tot aia e! Mai bine un cântec vesel să cântăm!

Dincolo de rezultatele studiului (eu tot o să plâng dacă aşa o să-mi vină!), mi se pare fascinant că Rottenberg ăsta e un fel de expert în plâns. Am găsit un studiu făcut de el, aprofundez, dar până atunci, vă mai zic o chestie: domnii sunt sensibili la lacrimile de damă. S-a demonstrat ştiinţific cum că plânsul le reduce testosteronul. Adică… se înmoaie! :)

De când n-aţi mai auzit aceste vorbe?! De mult, nu-i aşa? Şi la mine trecuseră nişte ani şi nici nu mă aşteptam să le aud prea curând… până aseară!

Ieri am fost la prima zi de Ideo Ideis, festivalul de teatru tânăr despre care vă povesteam acum câteva zile, iar ceea ce am experimentat acolo mi-a întrecut cu mult aşteptările – şi nu erau mici, că eu nu recomand orice, se ştie!

În primul rând am văzut o expoziţie de artă – o găsiţi la Muzeul Judeţean din Alexandria. Artă tânără, curajoasă şi interesantă, dar care nu m-a sedus întru totul, admit! Două dintre proiectele prezentate compensează, însă, şi pentru restul, fiindcă mi-au plăcut foarte mult! Mă refer la fotografiile Cristinei Minea şi la Index, proiectul lui Daniel Djamo legat de Revoluţia de la 1989 – şi nu, nu e nimic cu tricolor găurit, eroi sau mai ştiu eu ce. E cu oameni şi poveşti neîncrâncenate.

(asta e fotografia din expo care mi-a plăcut cel mai tare, aparţine Cristinei Minea)

După expo, am fost la terasa Festivalului unde toate alea au preţuri mai mult decât prietenoase, dar singura bere fără alcool e Schlossgold – nu bun! – şi apoi la evenimentul ce a marcat deschiderea festivalului. Plin de tineri super veseli şi entuziaşti, simţeai emoţia plutind, dar şi încântarea, aproape că ne-au transmis şi nouă bucuria şi nerăbdarea lor!

În sală, full! Pe scenă, trei scaune tricolore şi o masă. Se face linişte, intră Andreea Borţun şi Alexandru Ion, cei doi directori ai festivalului, apoi un announcer, apoi revin cei doi şi… Scoateţi o foaie de hârtie! Rumoare în sală, foşnete, foieli, ok, toată lumea pare că a produs o foarte de hârtie şi ceva de scris (chiar şi eu!): “Dăm extemporal la Ideo Ideis!”

Primele două întrebări, cu variante cu tot, sunt foarte simple, ştiu! Daaaaar! Ele sunt întrebările de nota 5, dacă vreţi 10, zice Andreea, scrieţi după dictare! Şi începe să dicteze partenerii, sponsorii, organizatorii, în fine, pe toţi, din ce în ce mai repede! Şi, cel mai tare, la final, începe, fraţilor, o bătaie cu cocoloaşe de hârtie între sală şi trupa Shtanga Boyz apărută pe scenă şi “înarmată” cu un sac de guguloaie de hârtie, de ziceai că e o clasă de şcoală fără profesor. Am aruncat şi eu, prea era distractiv! Apropo, afişele festivalului sunt şi ele în ton:

Ne liniştim, vedem un trailer, ba nu-l vedem, că sunt probleme tehnice, ba îl vedem, ba nu!, din nou, hai că se vede ceva, dar numai o parte. Nu ştiu dacă erau regizate momentele cu probleme tehnice, înclin să cred că nu, dar erau şi ele foarte foarte haioase, chapeau bas pentru prezenta de spirit! Bref, am râs şi m-am binedispus teribil, ca să nu mai spun de super energia cu care m-am încărcat. Desigur, la final, iar s-a încins o bătaie cu cocoloaşe de hârtie!

Iar asta a fost doar festivitatea de deschidere! Cu adevărat, cea mai amuzantă la care am participat vreodată în toţi anii mei de viaţă, şcoală şi festivaluri! Aşa că, reiterez, vă rog, mergeţi la Ideo Ideis pentru o porţie sănătoasă de spirit şi teatru tânăr!

În excursia din acest weekend, cu toate că, aşa cum ziceam, n-am apucat să umblu descultă prin parcurile timişorene, am fost destul de atentă, însă, la ceea ce spun… zidurile! Nu chiar toate, doar câteva. Iată!

Unele au nostalgii cu ştrumfi. Chiar aşa, voi vi-i amintiţi?!

Pe un altul am găsit un avertisment. Pentru cunoscători, domnul acela care mirosea frumos şi purta o pătură trendy îşi făcea veacul prin locul în care am fotografiat asta:

Mai jos, o adresă care m-a băgat un pic în ceaţă, noroc cu Nebuloasa care m-a scos de acolo cu lămuririle ei. În vechime, Piaţa se numea Doiceşti, acum e Ţepeş.

Slavici a fost piarist, în caz că nu ştiaţi! Eminescu a fost sufleur dar asta sigur nu-i o noutate! Amândoi au fost prezenţi în acest parc vreme de vreo doi ani. Şi ceva! :)

Iar acesta e un porumbel care s-a cocoţat pe capul unui vultur mare şi rău. Şi vulturul nu riposta, că era de piatră şi nu vorbea!

Potop srl nu se ocupa cu barci de salvare, ambarcaţiuni Made by Noe şi nici nu e o agenţie matrimonială pentru toate speciile de vieţuitoare din lume, nu!

Banatul e bun, desigur! Sau, cel puţin, ăla rău nu se vede! :)

Michael Jackson it’s not dead, gen.

Apropo, Timişoara ştie cu online-ul. Pentru cine face

nu există decât un singur mesaj potrivit:

Şi gata! Asta e tot, că poza cu bucureştenii şi foamea o ştiţi deja! :)

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.

Mereu mi s-a părut exagerată această pretenţie! La o adică, nu mai bine trăieşti pentru mine, dacă tot e să ne aruncăm cu declaraţii din astea de viaţă şi de moarte?! Cum să mori pentru mine?! Nu, mulţumesc!

Azi, însă, am citit ştirea ştirilor, cum că un tip din Ucraina şi-a vândut un rinichi ca să-i ia iubitei inel de logodnă. A luat, pe rinichi, şi a dat, pe inel, peste 20.000 de dolari. Iar ei i s-a părut gestul atât de nebunesc încât l-a părăsit: Are you kidney me?! Desigur, justificat. Omul era clar cu capul, nu cu rinichiul!

Poate vi se pare că fac mişto de un gest romantic dar, pe bune?! Cum să-ţi vinzi rinichiul, cât de disperat ai ajuns să cumperi dragostea cuiva – a oricui! – cu propriul rinichi?!

Vă daţi seama că, dacă ea ar fi acceptat cererea în căsătorie, toate discuţiile din cuplul cu pricina s-ar fi terminat cu “Eu mi-am vândut un rinichi pentru tine şi tu nu poţi să […]?” <– completaţi aici, cu orice, dar absolut orice!

Aş vrea să mă duc mai des la teatru, dar mereu apare ceva prioritar de făcut sau nu sunt suficient de organizată pentru a cumpăra bilete din vreme… uf! De altfel, ultimele dăţi în care am ajuns la teatru (excluzând spectacolele din cadrul FITS) au fost din iniţiative ce nu mi-au aparţinut (thx, Cristi! thx, Cristina!) dar care m-au încântat peste măsură! Şi din toamnă… zau dacă nu mă mobilizez exemplar!

Încerc să fiu la curent cu ce se întâmplă în lumea teatrului, am preferinţele mele şi, până la urmă, dincolo de “obligaţia de serviciu”, ştiu prea bine cu ce eforturi se face performanţă în domeniu într-o ţară în care teatrul e cam penultimul pe lista priorităţilor.

În acest sens, vă recomand Ideo Ideis, un Festival de teatru tânăr, în cadrul căruia o să aveţi ocazia de a vedea pe unii dintre exponenţii generaţiei viitoare în teatru. Ideo Ideis e un festival aflat la ediţia cu numărul şase şi are loc la Alexandria între 2 şi 11 august. Evenimentul are mai multe secţiuni (vezi programul): competiţia de teatru tânăr, atelierele, spectacolele şi diverse alte momente speciale, cum ar fi “Seara povestitorilor” ce-i are, printre invitaţi, pe HR Patapievici şi Aneta Bogdan.

Am fost, joia trecută, pe la conferinţa de presă şi, ascultându-l pe Marius Manole (care şi-a luat domeniu propriu – amin!), am recunoscut efervescenţa cu care eu însămi vorbesc despre atmosfera de la FITS oricui are timp şi chef să mă asculte – iar unii s-au convins pe “pielea” lor, ca să zic aşa.

Dincolo de spectacolele-eveniment din cadrul Ideo Ideis (pe unele le recomand cu căldură!), sunt mai mult decât sigură că la Alexandria (fiindcă vreau să mă duc!) voi regăsi avântul, bucuria şi starea de bine pe care un astfel de eveniment le imprimă unei comunităţi. Nu sunt decât 90 de kilometri de la Bucureşti, o fugă cu maşina, practic, şi vă promit că n-o să vă pară rău dacă vă duceţi! Parol că nu vă mint! :)

Nu am putut participa la Grandprix-ul blogosferei, dar am avut corespondent acolo, nimeni alta decât buna şi nebuna mea prietena, Andreea Andreescu, ale cărei impresii le redau mai jos! Citind ce-a scris Andreea şi twitturile care au curs despre eveniment cred că se cuvin felicitări organizatorilor şi maxime păreri de rău că nu am putut fi acolo!

Enjoy reading!

Care pe karting: Grandprix-ul Blogosferei

Recunosc, îmi plac senzaţiile tari. Ştiu că pentru voi, şoferi de Bucureşti, e-o joacă, dar pentru mine kartingul e adrenalină-n stare pură. Asta vine din partea unui om care şi-a făcut şcoala înjurând printre dinţi şi-a declarat ritos la sfârşitul ei ca n-o să-şi ia permisul niciodată şi-şi asumă împăcat scaunul din dreapta, schimbatul CD-urilor, şi, cum altfel, nelipsita ţigară…

Ieri, la Grandprix-ul Blogosferei de la Amckart Pipera, am avut ceva emoţii. Evenimentul organizat de Cineforum şi gaşca veselă de la TopGear cu ocazia lansării filmului Cars 2 adunase o tabără de bloggeri acolo, mai toţi băieţi, cu aere de mari cunoscători într-ale maşinilor. Discuţiile dinaintea competiţiei analizau savant unde-i bine să frânezi pe circuit şi ce caracteristici tehnice au karturile. Eu una, aveam dificultăţi în a ţine minte, după trainingul tinut de staff-ul Amckart, unde-i frâna şi unde-i acceleraţia…. Şi-n plus, mă impresiona logistica competiţiei (bravo Rogalski-Grigoriu) – erau patru grupe de calificări în toată regula, timpii se măsurau instant la ieşirea din cursă, başca se faceau pronosticuri şi se puneau pariuri …

Din fericire, nu mi-a trebuit mult. M-am îngrămădit în bolid, am apasat timid piciorul pe pedală (am mai întrebat o dată, încet- încet-de-tot, să nu m-audă restul băieţilor din grupă: “dreapta, asta-i acceleraţia, daaa????), şi l-am dus până la fund. Şi dus a fost şi instinctul meu de conservare. Nicio frână până la finalul cursei, două ieşiri în trombă de pe traseu, scârţâituri de roţi ca-n filmele italiene cu buget excedentar. Si pulsul, tot timpul la maxim, respiraţia, tot timpul sacadată, sângele, tot timpul pompând… N-am numărat turele (mi-au zis la final c-au fost şapte). N-am numărat maşinile de care-am trecut.  Nici măcar n-am mai apucat sa mă-ntreb pe unde-i “politically correct??? sa depăşeşti în aşa situatii sau cât de agasaţi de stilul meu indefinibil de condus sunt restul nefericiţilor de pe pistă. N-am simţit decât viteza şi kartul zgâlţâindu-se din toate fibrele. Şi praful, şi zgomotul asurzitor, si volanul vibrând, şi din nou pista liberă-n faţa mea….

M-am oprit buimacă la final. Fără nicio exagerare, m-am aşteptat să intru-n primii zece, dar am fost abia a 14a din 33 de concurenţi. Cred că m-a costat ceva timp preţios prima ieşire de pe traseu, cand m-am învârtit spectaculos într-o curbă, altfel eram în finală…

P.S. Marea mea dezamăgire a fost c-am ratat să conduc (cu Titi Aur langa mine!!!) preafrumosul Volvo portocaliu oferit spre drive-test, când s-au prins organizatorii că n-am permis… Ah, şi am fost atât de aproape! :)

Să lăsăm un pic expresia celebră cu Mihaela. Nu ne interesează. Cert e că eu chiar ţopăi la gândul că mâine dimineaţă la şapte (am scris pe litere, poate nu mai pare atât de matinal) plec (ăm) spre Timişoara, iar asta nu se va schimba peste noapte, e votat,am fost aleasă pentru această excursie, gata!

Iar Timişoara chiar e dragostea mea, dincolo de oamenii dragi care trăiesc acolo, dincolo de oraş, de locuri… nu ştiu cum să explic asta, pentru că e un sentiment ce nu s-a mai repetat decât cu Amsterdamul şi cu propriul apartament: când am pus prima dată piciorul acolo, am simţit o energie bună pentru mine.

N-am avut, până acum, cel puţin, răgazul să-i cunosc secretele, aşa cum trebuie. Mereu am fost, şi aici, ca şi la Sibiu, pe fugă, şi mai mult decât centrul şi câteva străduţe din cartierul de lângă stadion nu prea ştiu. Aşadar, am răspuns pozitiv inivitaţiei de la Nebuloasa şi Cristina şi sper ca avertizările meteo să nu sară calul, nici cu vijelia, nici cu căldura, ca să putem vedea cât mai multe!

Şi, da, mă, iar se plimba ăia de la TVdece, toata ziua se plimbă! Apropo, au promis că ne-aduc la toţi stilouri cu peniţe de aur ca să scriem mai bine pe iPad-urile primite la Sibiu! Ei au deja de platină! :D

Poza e furată de la Cristi Sitov, că mi-a plăcut tare!

#TimisoaraNoastra e un proiect prezentat de Bere Timisoreana si sustinut de Hotel Timisoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara si Pizzeria Rustica. Ghidul nostru va fi Dan Caramidariu, iar voia buna de seară vine de la Trabucuri.com.

Guest post by Domnul Sony. Adică eu.

Deoarrrece simt că am ajuns la vârrrrsta la care înţelepciunea-mi dă pe dinafarrrră, am decis să furrrr parrrrola şi să vă împărrrrtăşesc desprrrre unele şi altele fiindcă, uneorrrri, îmi parrrre că nu vă descurrrrcaţi. Cel puţin din ce citesc pe Twitterrrr şi din ce aud vorrrrbindu-se prrrin prrrreajma mea. Sunteţi atenţi? Bine, luaţi de notaţi!

1. În viaţă este bine să laşi ceva în urmă. De exemplu, cât mai multă blană prin toată casa. Asta cu siguranţă te face observat, mai ales în afara casei, mai ales de către cei care poate nici n-au auzit de tine, dar îţi remarcă isprăvile.

2. Nu te supăra pe cei care te urmăresc şi te agasează. Coada din spatele tău e o dovadă clară a faptului că, înaintea lor, eşti tu! Deci e de bine. Iar atunci când te învârţi în cerc, măcar nu pari stupid: alergi după coadă! Mă rog, de cele mai multe ori se întâmplă ca această coadă să nu poată fi prinsă. Dar, uneori, o păcăleşti. Şi, oricum, ea vine după tine, da? Am stabilit asta deja!

3. Să ne îngrijim unghiile! Aspectul ăsta este foarte important, nici măcar nu pot să încep să scriu cât e de important! Eu, de exemplu, nu suport să mi le taie altcineva, e nevoie, când e nevoie, să fiu niţel drogat ca să pot colabora. Şi nu suport nici oja, nici măcar lacul incolor! Păi adică ce?! Suntem bărbaţi sau suntem pisi?!

4. Tipii cu mustăţi suntem cei mai mişto! Cu cât mai lungi mustăţile, cu atât mai bine. Fără ele, n-am avea nici un farmec, doar păr pe faţă şi un nas care, de cele mai multe ori, mie, personal, mi se pare foarte caraghios, pus asa, în mijlocul feţei. Mă rog, la mine treaba cu nasul e măcar simetrică, la alţii…

5. Şi, că tot veni vorba, şi ăştia cu păr pe faţă suntem tot cei mai mişto! Aaaam zis! De fapt, eu am păr peste tot, şi e şi lung, e şi blond. Aş fi putut să joc în noua serie de reclame la Old Spice. De altfel, m-au sunat dar i-am refuzat fiindcă presupunea o treabă cu mult rostogolit pe un pian. Mi s-a părut cam fără sare şi piper ideea, vă spun sincer.

6. Nu spune niciodată “Mi-e lene”. Poţi să zaci cât vrei dar, serios, indolenţa nu e apreciată de nimeni! Spune “Am o idee şi vreau să mă gândesc mai bine la ea. În linişte, mulţumesc frumos!” sau ceva de genul ăsta, ai înţeles ideea. Oricum, peste câteva ore toată lumea o să uite c-ai zis de idee şi, chiar dacă nu uită, poţi oricând să prinzi una bună din zbor.

7. Nu te reprezi din prima, orice ţi s-ar oferi. Fă-te, mai întâi, că nu te interesează, că analizezi, că “It’s complicated”, că mai studiezi meniul. Data viitoare e posibil să primeşti ceva mai bun (o conservă), nu doar mărunţişuri verzi şi uscate (bobiţe). Sau chiar pepene galben, mmm!

8. Nu tot ce zboară se mănâncă. De exemplu, eu! Când am căzut de la balcon, deşi am aterizat în bot, iar botul are legătura cu mâncarea, nu eram de mâncare. Ironia sorţii este că atunci mi-am pierdut un canin şi n-am mai putut mânca nimic vreo trei zile. A fost nevoie să fiu hrănit cu seringa, precum puii de panda. M-am simţit foarte jignit, în sinea mea. Dar am supravieţuit!

9. Daţi dovadă de puţină sensibilitate, ce naiba! De exemplu, dacă vine un gândac zburător de Litoral, urcaţi-vă pe masă şi faceţi scandal. Cineva tot o să prindă gândacul iar voi o să fiţi un fel de eroi pentru că aţi avertizat omenirea în legătură cu atacul insectelor. Nu, pe bune, s-au făcut filme despre asta, voi pe ce lume trăiţi?!

10. Simţul umorului e foarte apreciat! În acest sens, încercaţi să găsiţi calea prin care să-i faceţi pe ceilalţi să zâmbească! Eu reuşesc dar, mă rog, nu toată lumea are un look zdrobitor, ca mine. Aţi putea încerca cu un Like la articolul meu, de exemplu, sigur o să-i faceţi (şi) pe alţii să zâmbească! Mulţumesc! :)

PS Dacă vă place, revin pe-aici!

Fiindcă mă întreabă lumea ce şi cum, m-am gândit să scriu despre piatră şi tatuaj. Nu că m-ar deranja să răspund la ambele întrebări, dar s-o fac de prea multe ori la acelaşi eveniment nu e foarte fun. Aşadar…

Tatuajul. Reprezintă două inimi, una mai mare şi una mai mică. Poveste lui e legată de un medalion cu oarece încărcătură sentimentală pe care l-am pierdut şi regăsit, în Vamă, de vreo trei ori, motiv pentru care am decis să mi-l tatuez. Zis şi făcut, l-am tatuat, chiar atunci, în Vamă, pe principiul “Poţi să-l tatuezi? Tatuează-l!”. Apropo, nu doare, dar e un pic enervat, cam ca picătura chinzească, să te tot înţepe cineva/ceva şi tu să trebuiască să nu reacţionezi.

Întrucâtva amuzant, pe lângă faptul că tatuatorul (un zdrahon pletos) s-a tot chinuit să fie extrem de delicat, a fost că mi s-a spus că odată ce-ţi faci un tatuaj sigur o să mai vrei unul. Au avut dreptate, mai vreau unul :D

Piatra. E o piatră banală, are formă de inimă şi-o gaură proprie (adică nu eu i-am facut-o, aşa era piatra) prin care trece un şiret de piele cu ajutorul căruia o pot purta la gât. Eu am găsit-o şi pentru mine e o piatră preţioasă fiindcă îmi aminteşte constant că în vara aia (2008) am învăţat o lecţie importantă de viaţă. Mai în glumă, mai în serios, spun că e inima pe care o port la vedere: una de piatră, muhaha! :))