Acum câţiva ani am fost pusă faţă în faţă cu un diagnostic ce ameninţa, cu timpul, să mă trimită într-un scaun cu rotile. Ideea lipsirii de libertatea de mişcare mi s-a părut atât de sinistră încât am urmat cu sfinţenie tratamentul şi gimnastica de recuperare recomandate de medic.

Dar e ceva mai rău decât asta, ceva ce nu se poate preveni cu nici o gimnastică sau tratamente, şi e o formă de lipsire de libertate încă şi mai rea, atunci când mintea e închisă într-o “celulă” cu dimensiuni precise: autismul.

Există forme uşoare, iar cei care sunt afectaţi reuşesc să aibă o viaţă pe care am putea s-o încadrăm în limitele “normalului” – mă rog, dacă mai e ceva normal pe lumea asta. Dar există şi forme severe, când cei afectaţi – şi mă refer mai ales la copii, fiindcă autismul apare la vârste fragede – nu depăşesc “celula” în care mintea lor îi ţine prizonieri. Nu pot concepe bucuriile simple de care are parte orice copil, în special interacţiunea cu ceilalţi. Ştiţi voi, joaca?!

După ce că sunt destul de încercaţi, societatea îi priveşte ca pe nişte ciudaţi şi îi acceptă cu greu, fără să se gândească (e o caracteristică a noastră, a tuturor: punem etichete c-o uşurinţă demnă de cauze mai bune!) la faptul că e o boală. La fel ca oricare alta. Doar că, din păcate, nu se poate vindeca. Se poate, totuşi, ameliora.

În România, statisticile spun că sunt în jur de 30.000 de persoane afectate de autism. În loc să-i judecăm sau să facem mişto de condiţia lor (da, am văzut şi asemenea abordări), am putea să-i ajutăm, pentru ca lumea să devină mai prietenoasă pentru ei. Cu atenţie şi îngrijire specială, autismul poate fi ameliorat, iar copiii afectaţi pot ieşi din “celula” lor şi pot avea o viaţă normală.

(Apropo, există oameni normali doar în măsura în care cineva ar reuşi să nu aibă nici un fel de deviaţie comportamentală, nici o manie, prejudecată, fobie, “dambla”. Aham! Exact!)

Astăzi este Ziua Mondială de Conştientizare a Autismului. Pe site găsiţi multe resurse şi modalităţi în care puteţi ajuta. Fiindcă, depistat la timp, autismul poate fi ameliorat. Şi e păcat să nu se întâmple asta…

După o campanie de teasing cu soare dar şi cu ninsoare, mă bucur să raportez primele spoturi cu adevărata primăvară. O mierlă sau un pitpalac (domnul Doru Panaitescu cu siguranţă v-ar putea spune despre ce e vorba) fluieră vesel pe o cracă în apropiere, iar pe terasă pluteşte o aromă de corcoduş, înflorit şi el dar care n-a mai încăput în poză de bucurie! Oricum, ăsta din poză e primul copac înforit pe care-l observ primăvara asta. Şi de aia, breaking news!

Şi, pentru că aşa e cântecul, a ieşit şi-un pui de muscă să-şi usuce labele! Iar mie, zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele! Ceea ce o să şi fac, findcă mă tirez în curând de la birou! Până atunci, însă, un cântec vesel să cântam!

Sunt mega fan Faithless, iar cele doua live-uri ale lor pe care le-am văzut la Bucureşti au fost orgasmice de-a dreptul. Mi se pare ca Maxi Jazz emană o energie extrem de pozitivă, iar muzica lor mă binedispune fără drept de apel. Cine a fost la concertele lor ştie ce spun, “We Come One” e o mostră în acest sens, genul ăla de atmosferă în care simţi că ţi-ai ieşi din corp ca să absorbi şi mai multă energie bună din jur! Iar Mr. Jazz are 53 de ani şi face ca toate alea pe scenă. Absolute love!

m

Dar, după 15 ani, Faithless se despart. “A fost o carte frumoasă, dar e timpul s-o returnăm la bibliotecă”, a declarat Maxi. Totuşi, nu se depart înainte de a scrie un ultim capitol: concertul de adio ce va avea loc pe legendara arenă Brixton O2 din Londra. Aş da orice să fiu acolo, dar nu-mi pot schimba agenda atât de “în scurt”, aşa că am sperat mult ca cineva din România să transmită – la fel ca în multe alte ţări – concertul, live, în cinema. Şi se întâmplă!!!

Ruxandra de la Oxygen PR, pe care am stresat-o mult cu acest concert, mi-a trimis acum mail că The Light Cinema transmite acest concert în România, live, pe 8 aprilie,  începând cu ora 00.30 (vineri spre sâmbătă). Biletele s-au pus deja în vânzare. Ne vedem acolo*!

* dar asta numai după ce mergem, în aceeaşi seară, la concertul Taxi, Mihai Mărgineanu şi Florin Chilian, concert organizat în cadrul campaniei pentru Selena Vlad. Vineri, pe 8 aprilie, de la ora 21, în Hard Rock Cafe.

I-am invidiat pe domnii bloggeri care s-au răsfăţat în Heineken Mansion, dar nici noi n-am fost mai prejos! Uite-aici:

Ei – limuzină, noi – limuzină

Ei – Heineken Mansion, noi – Heineken Mansion

Ei cameră cu bere, noi la fel!

Ei jocuri, noi la fel (aţi rătăcit un zar, bă, şi n-am putut să jucăm yams, huo!)

Ei meci de fotbal, noi meci de… cinema! Adică am văzut, la aceeaşi plasmă uriaşă, meciul filmelor româneşti la finala pentru trofeul Gopo, cu strigăte de susţinere (sau dezamăgire) cu tot! Şi am avut şi comentator, pe Cristina!

Fiindcă, da, şi noi bem bere. Care, bere, Heineken adică, merge bine, nu ştiu cum, da’ merge, cu “stick”-urile din morcovi, yummy! Şi, cel mai bine, cu distracţia! Iar toate astea se potrivesc perfect în Heineken Mansion, un spatiu dedicat, gândit în acest sens, cu cinci dormitoare tematice, în care estimez că cei care se vor număra printre câştigătorii campaniei “Fii printre stelele UEFA Champions League” nu vor dormi prea mult, fiindcă ce sens are să dormi când eşti într-un loc aşa de mişto?! Detalii despre campanie găsiţi, fireşte, pe www.heineken.ro

S-au mai jucat cu mine în această “aventură” pusă la cale de Oxygen PR (mulţumiri tizei Ruxandra Morariu): Sana, Adina, Marie Jeanne,  Jipescu (a.k.a. anurim), Maldita, Andresa, Andra, Roxana, Pietricel, Iyli, Ciupercutza, Minxieee, Raluxa şi alte doamne simpatice ale căror linkuri nu le ştiu (dar le aştept la comentarii întru completare)

PS: Sîc! :p

Nicolae Niţu e un român care şi-a găsit de lucru în Marea Britanie. La un circ, na, fiindcă ştiţi voi, ne pricepem bine la pâine şi la… exact! Primea 8000 de lire pe an ca s-o îngrijească pe Anne, femela elefant de 59 de ani, prea bătrână să mai fie chinuită în arenă, dar la care proprietarul ei şi al circului nu dorea să renunţe, scrie azi Daily Mail. E deja al doilea pe tema asta, primul a apărut sâmbătă şi are deja peste 320 de comentarii şi 10.000 de recomandari pe FB.

Cum felul în care era îngrijită Anne a ridicat nişte semne de întrebare unei organizaţii de protecţie a animalelor, o cameră ascunsă a fost montată şi iată ce s-a înregistrat (imaginile sunt foarte dure – eu nu am putut să privesc totul):

Dacă nu v-aţi uitat, e vorba de nu mai puţin de 48 de lovituri serioase, cu picioarele, c-o furcă, cu coada furcii, lovituri dure, nu mângâieri, în vreme ce bietul animal era legat cu lanţul pentru ca să nu se poată feri sau apăra. Cum să faci, mă, aşa ceva? Cum?! Ce fel de om e ăsta?! Şi cam ce pedeapsă ar trebui să primească?! Un tratament similar ar fi, oare, suficient?

Da, proprietarul a zis că-l concediază, da, se fac demersuri pentru ca circul să fie acuzat de tratament rău aplicat animalelor, iar Anne, care suferă şi de artrită, transportată într-o rezervaţie pentru a-şi trăi puţinii ani rămaşi în compania semenilor ei, animalele. Care, culmea, o vor trata mai bine decât oamenii. Iar pe animalul de român l-aş condamna, pe viaţă, să lucreze la zoo, sub supraveghere, şi să strângă rahatul din cuşti. 12 ore pe zi! Şi să doarmă în cuşcă cu nişte feline mari îmbrăcat în cotlet!

Ce m-a surprins încă şi mai neplăcut, însă, a fost declaraţia unui specialist în comportamentul animalelor, care spune că faza e regretabilă, însă nu şi neaşteptată, pentru că cea mai potrivită metodă de dresură pentru elefanţi e… bătaia! dică, vezi dragă Doamne, un fel de “scopul scuză mijlocele”. Motiv pentru care, îmi dau cuvântul, nu mai calc în viaţa mea la circ dacă programul presupune dresură.

Şi mai e ceva. În total, cele două articole au  deja peste 11400 de recomandări pe FB şi vreo 500 şi ceva de comentarii. Adică toată istoria a provocat ceva reacţii. Desigur, nici una pozitivă faţă de români sau România… Poate că ar fi de bun simţ să postăm, la comentarii, scuze în numele animalului de român.Ştiu că eu am să fac asta şi m-aş bucura – cât permite situaţia – dacă şi alţii ar proceda la fel.

Am aflat de PRbeta (12 mai 2011) acum ceva vreme, când Nebuloasa mi-a povestit de idee şi m-a întrebat dacă vreau să vin ca speaker. Care va să zică şi PR şi Timişoara. “Cum să nu?!”, am răspuns instant, fără să mă interesez măcar “cine mai vine”, fiindcă ştiu prea bine de-acum că la Timişoara nu se fac evenimente pe genunchi iar unul despre comunicarea online, despre relaţia dintre bloggeri, jurnalişti şi comunicatori e chiar foarte aşteptat la nivel regional. Şi, deci, obligă!

De altfel, aşa mi-a zis şi Nebuloasa, când am întrebat-o care sunt reacţiile la eveniment, într-o discuţie pe YM, din care spicuiesc (şi sper că o să-mi ierte indiscreţia):

N: reactiile partenerilor au fost foarte misto
N: adica ceva de genul: ce tare ca faceti asta in tara si ca va preocupati de oamenii ceilalti
N: unul din ei a zis a spus ca ceea ce nu intelege lumea este ca online-ul nu traieste doar la bucuresti
N: pentru ca, pe langa bucuresti, mai exista… toata tara

Word! Avem uneori tendinţa să ne concentrăm doar pe Capitală, şi e păcat. Clienţi, cititori, campanii, bloggeri, comunicare şi presă există şi în afara Bucureştiului, şi chiar reuşesc să atragă atenţia! Apropo, găsiţi PRbeta şi pe Facebook, dar şi pe Twitter, unde cele două organizatoare, Nebuloasa şi Cristina, vă ţin la curent nu doar cu noutăţile despre conferinţă, dar şi cu diverse resurse din domeniul comunicării.

Vorbitorii sunt toţi aşi în ceea ce fac, fie că e vorba de comunicarea pentru diverse companii şi/sau proiecte: Ana Bulgăr, Alina Crâncău, Bogdan Theodor Olteanu sau Monica Jitariuc, comunicarea via blog (şi nu numai): Alexandru Negrea, Bobby Voicu, Raluca Popa sau Andrei Crivăț, ori comunicarea din punctul de vedere al jurnaliştilor: Cristina Bazavan, Amalia Matei sau Victor Kapra.

E aproape inutil, cred, să insist pe fiecare dintre invitaţi, sunt sigură că îi cunoaşteţi pe toţi, aşa că o să vă spun ca dacă veniţi la PRbeta aveţi nu doar ocazia să aflaţi exemple de bună practică, secrete şi faze din culisele unor campanii de comunicare, dar şi să primiţi răspunsuri la întrebările voastre legate de comunicarea 2.0 şi nu numai. De aceea, mă bucur să vă anunţ că de azi au început înscrierile la PRbeta şi că dacă faceţi acest lucru până pe 10 aprilie, aveţi parte de 20% reducere.

Şi acum o să apăs publish fiindcă probabil v-aţi dus deja să vă înscrieţi şi nu mai sunteţi atenţi! :)

M-am gândit mult cum să scriu despre Selena, fiindcă n-a trecut prea multă vreme de când v-am cerut ajutorul pentru Eva Maria şi ştiu că trăim vremuri în care fiecare îşi drămuieşte banii cum poate mai bine. Şi totuşi..  Selena a avut leucemie când era mică mică. Şi a învins-o, sau cel puţin aşa părea. Dar boala asta e foarte perfidă şi, la un procent foarte foarte mic, revine. Selena e unul dintre cei incluşi în acest nefericit procent. Dar are şanse mari dacă face transplantul de celule stem.

Şansă la viaţă! Cum ai putea să refuzi aşa ceva unui copil?

După ce Selena s-a vindecat prima dată, părinţii ei, recunoscători pentru ajutorul primit şi pentru faptul că fetiţa lor ieşise victorioasă din lupta cu boala, au înfiinţat o asociaţie pentru a ajuta alti copii: Aripi spre viaţă! În felul ăsta au ajutat mulţi copilaşi bolnavi de leucemie, au făcut rost de citostatice sau de catetere mici, potrivite pentru vene de copil. Fiindcă sistemul nostru sanitar găureşte venele oricui în aceeaşi manieră, nu contează că-i om mare sau copil, nu-şi bate nimeni capul, iar cateterele pentru copii nu sunt “pe listă”.

În timp ce părinţii Selenei se străduiau să facă totul cât mai bine pentru alţi copii bolnavi de leucemie, fericiţi că fetiţa lor era declarată sănătoasă, leucemia n-a stat nici ea degeaba şi a revenit. Şi acum Selena are nevoie de ajutor pentru trasplant, fiincă, aşa cum ştiţi, suma necesară e mare, în jur de 150.000 de euro.

Aşa cum am scris la început, nu ştiam clar cum să vă cer să donaţi. Din nou. Dar pe urmă mi-am dat seama că oamenii cu suflet bun nu se vor simţi “agasaţi”. Fiindcă încă mai există oameni, Slavă Cerului!, care fac tot ce se poate pentru ca binele să triumfe! Ca în basmele copilăriei :)

• Poţi suna din reţeaua Romtelecom în perioada 4 martie – 3 iunie 2011:
  0900 900 342 – 5 euro/apel
  0900 900 340 – 2 euro/apel
• Poţi depune numerar sau face ordin de plată în urmatoarele conturi:
  RON: RO43RNCB0064061982940001
  EURO: RO16RNCB0064061982940002
  Titular: VLAD MIRCEA ADRIAN, BCR – sucursala BERCENI
  CNP: 1710106443067

Ştiţi ce aveţi de făcut ca să fie bine, da? Hai, ştiu că putem!

Eliyabeth Rosamund Taylor, 79 de ani, a murit astăzi în Los Angeles în urma unui infarct. Două premii Oscar, cinci nominalizări cu totul, premiul Cecile B. DeMille şi multe alte distincţii!  Adorată, alintată de o lume întreagă, pentru filmele ei, pentru viaţa ei tumultoasă, Dame Elizabeth Taylor a avut opt căsătorii, dintre care două cu acelaşi Richard Burton, patru copii, două fete şi doi băieţi, nouă nepoţi. O viaţa de om.

Ultimul ei interviu, aici şi un citat din el mai jos. Şi chiar a fost o femeie pe cinste! (btw, avea şi cont de twitter, @DameElizabeth)

Mie viaţa mi s-a întâmplat tot aşa cum se întâmplă fiecăruia. Am fost doar atât de norocoasă încât să cunosc marea dragoste şi, desigur, să am în posesie, trecător, lucruri minunate. Dar nu m-am simţit niciodată mai vie decât atunci când mi-am văzut copiii bucurându-se de ceva (…)
Urmează-şi pasiunea, urmează-şi inima, iar lucrurile de care ai nevoie vor veni.

Pe când hălăduiam întru Redescoperirea României, Vlad Dulea m-a pus să scriu despre muzica mea preferată din filme. Am tot amânat, prinsă cu diverse (e greu când pleci o săptămână de la toate cele), dar gata!

Îmi e greu, totuşi, să fac o listă cu muzica din filme, parte pentru că de unele sigur am uitat. În definitiv, am văzut o mulţime de filme în viaţa asta, şi multe dintre ele aveau cântece faine, şi multe dintre ele aveau coloană sonoră faină. Acum, rapid, dacă mă întrebaţi, primele coloane sonore care-mi vin în minte sunt cele de la Alice în Wonderland (versiunea Tim Burton) şi The Social Network, pe care cred că le-am remarcat fiindcă altfel nu mi se pare mare lucuru de capul filmelor. Dar nici coloana sonoră de la Amelie nu mă lasă rece, ba dimpotrivă, şi acolo mi-a plăcut mult şi filmul!

În ceea ce priveşte cântecele, iată doar câteva. Şi nu, nu e un top…

1. Tom Petty – Free Fallin’, care mă umple de bună dispoziţie de fiecare dată

2. Da, nu putea să lipsească ceva din Dirty Dancing – toată muzica de acolo, de fapt, e super faină! Ca şi în Grease. Dar Hungry Eyes, mmmm..

Eric Carmen – Hungry Eyes de djoik

3. Up Where We Belong – Joe Cocker şi Jennzfer Warnes, din Ofiţer şi Gentleman

4. Harry Nilsson – Think about your troubles din The Point (Oblio), care mă ajută să văd “marile” male probleme (mă rog, uneori chiar sunt mari) într-o altă lumină

5. Urge Overkill – Girl, you’ll be a woman soon, din Pulp Fiction

6. Julie Andrews – My favorite Things, în Sunetul Muzicii

7. This is a film!

8. Itzhak Perlman – Scent of a Woman

9. Come What May din Moulin Rouge

10. Îmi păstrez o opţiune deschisă, sunt prea multe pe care le-aş mai înşira! :)

Leapşa se duce la cine are chef să scrie despre asta!

Când s-a produs cutremurul din Japonia eram prin ţară, încercând să (re) descopăr lucruri şi locuri frumoase. Ca fost externist, dar nu numai, am stors şi ultimele picături de internet, ca să pot afla ştiri din zonă, iar când am dat, în fine, de un TV, în celălalt salon al restaurantului în care ne-am oprit să mâncăm, am zăbovit des în faţa lui, în ciuda faptul că stăteam cam în mijlocul drumului.

Adrenalina unui breaking news nu se compară cu nimic din ce-am trăit, la fel şi satisfacţia că te-au citit/văzut/ascultat mai mulţi. Şi, bineînţeles, mândria lui “am dat-o primul”. Deci înţeleg frenezia unei redacţii de ştiri, aşa că pot să judec drept când spun că folosirea, chiar şi în contextul tragediei nipone, a cuvântului Apocalipsă (şi sinonime), e aberantă din toate punctele de vedere. Dar, în primul rând, din cel al responsabilităţii în faţa celor care citesc/privesc/ascultă.

Şi pentru că, de fapt, cladirile japoneze au rezistat bine la seism, pentru că tsunami-ul n-a reuşit să îndoaie determinarea niponilor de a continua şi de a răzbi aceste încercări, şi nici centrala aia nucleară n-a avut bunul simţ să explodeze corespunzător, a apărut chestia asta cu luna. Pardon, cu super luna! Vă rog, urmăriţi ştirea comentată de mai jos:

Că, vezi Doamne, luna e de vină pentru toate nenorocirile! “Blame it the Moon”, strigă isteric toată lumea!

Şi mai ce?! Şi asta (are zece minute, dar merită să aveţi un pic de răbdare):

Serios, dacă mai aud apocalipsă, cred că o să devin mai violentă ca un tsunami! Dă-o dracu’ de treabă! Oana, Pepe, Monica, Irinel şi Luna! Halal agendă publică! Doamna Tatoiu, cum comentaţi?!