Sunt puţin copleşită, recunosc! Când am scris de Eva Maria şi v-am rugat să vă puneţi fotografia ei la avatar şi să facem cunoscută povestea ei, deşi ştiu de ce sunteţi în stare, nu mă aşteptam la o reacţie atât de uluitoare.
În trei zile, contul în care se strâng banii pentru Eva Maria are peste 20.000 de euro, o treime din suma totală de care are nevoie pentru tratamentul în străinătate. Deci, din nou, se poate, dacă suntem mulţi, dacă suntem uniţi! Apropo, pentru cine nu are încă twibbonul (banda roz care apare în baza avatarului şi pe care e trecută adresa website-ului Evei Maria) , îl găsiţi AICI şi există şi banners, AICI.
Eva Maria e în spital şi nu poate pleca de acolo, aşa că ziua ei de naştere a fost sărbătorită tot la Fundeni. Zâmbetul ei, în ciuda bolii, branulei şi multelor înţepături, ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare dintre noi, adulţii, care ne plângem toată ziua, cu sau fără motive reale!
Când am împlinit patru ani eu am primit păpuşa Nadia. Toată lumea a fost veselă, a fost tort şi, probabil – nu-mi amintesc – am spus şi vreo poezie, iar bunică-mea, Darly, a făcut clătite. Mai mult ca sigur, neamurile şi prietenii părinţilor au sunat să-mi ureze La mulţi ani şi nimeni, absolut nimeni, nu a plâns. De ce să plângă?!
E, alta e situaţia în cazul unei alte fetiţe, Eva Maria, care azi împlineşte tot patru ani. Sunt sigură că şi ea a primit o păpuşă frumoasă şi multe felicitări. Dar azi, deşi, nu-i aşa?, ce zi fericită!, părinţii Evei au plâns, la fel prietenii lor şi toţi cei care o cunosc. Au plâns când au rostit banalul La mulţi ani!, pentru că Eva Maria are leucemie. Acută. Limfoblastică. Şi, mai mult ca sigur, fără tratament, nu apucă acei mulţi ani din urare.
Tratamentul e scump, costă 60.000 de euro. Dar, dragilor, noi am făcut mai mult decât atât, ştiţi bine! De-aia, vă provoc ca, pentru câteva zile (fiecare cât vre), să ne punem la avatare, pe FB, pe Twitter, fotografia Evei şi să scriem povestea ei şi numerele de telefon, cu suprataxă, prin care o putem ajuta să aibă parte de La mulţi ani!
Printre altele, unul dintre motivele pentru care sunt mare fan Grey’s Anatomy e şi muzica. Urmărind serialul, am descoperit cântece pe care am ajuns să le iubesc. De azi, şi Harder Than Easy – Jack Savoretti. Cu dedicaţie, că aşa s-au aliniat planetele, pentru Miruna. Ştie ea de ce!
Iar voi, ceilalţi, ascultaţi cântecul şi luaţi aminte la vorbe :)
Unii, mai preţioşi, ridică o sprânceană când aud că stau “la Gară”.. Bine, probabil că nu ajută nici completarea pe care o fac de obicei în astfel de situaţii: “Da, am o cutie de carton pe peronul şase. E chiar confortabil”. Dar mie chiar îmi place cartierul ăsta! Sunt comodă şi am totul ici-colea: metrou, piaţa, magazine, bănci şi, bonus, stau la trei minute de mers pe jos faţă de casa părintească. Perfect, zic!
De-aia mi-s dragi clădirile astea vechi din zona Buzeşti – Popa Tatu – Calea Griviţei – Berzei, aşa vechi şi prăpădite cum par. Au în ele istorie, o demnitate desuetă, dacă vreţi, dovezi mute că oraşul ăsta a fost cândva frumos, aproape elegant. Mai mult, pentru mine reprezintă amintiri. La cinematograful Feroviar am văzut Declaraţie de dragoste şi Liceeni, de la librăria I.L. Caragiale mi-am cumpărat Abecedarul şi, ani la rând, toate manualele şi cărţile. Ah, mirosul ăla de hârtie tipărită!
Deci, da, a fost dureros să văd cum au ars cele două clădiri, să simt zile întregi, în zonă, mirosul acru de troace arse, să văd cum în 20 de ani toţi primarii care mi-au cerut votul au ignorat colţul acela de stradă, rămas ca o măsea stricată la doi paşi de Guvern. Le-au lăsat intenţionat să ajungă ruine, căci o casă ridicată pe un teren n-o să aducă niciodată la fel de mulţi bani ca un bloc! Şi acum le-au făcut una cu pământul, ilegal (mersi, Cristi, pentru link), ignorând faptul că una dintre cele două clădiri era monument istoric cu acte în regulă.
Dom’ primar, nu şpaga te bagă în cărţile de istorie!
Fireşte, nu mai era nimic de făcut acum cu cele două clădiri. Două decenii sapă adânc în orice faţadă, dar într-unele deja încercate de ani, cutremure şi incendii mistuitoare. Da, puteau fi salvate şi recondiţionate acum 15, poate chiar 10 ani. Dar i-a păsat nimănui fiindcă terenurile alea sunt mai scumpe decât amintirile mele şi istoria oraşului.
Nu mă opun progresului şi pricep ce va să însemne fluidizarea traficului în acest oraş mizer. Dar sunt sigură că s-ar fi putut găsi soluţii, dacă cuiva i-ar fi păsat de istorie mai mult decât de bani. Mă rog, o altă utopie în ţara mea de d’oh!
PS Dar avem şi realizări: recordul la cel mai mare cârnat afumat din lume! Muriţi, mă!
Leucemie. De fiecare dacă când aud cuvântul ăsta mi se zbârleşte pielea, fiindcă pare atât de implacabil. Corecţie: părea implacabil pentru că, de fapt, în multe cazuri, nu mai e. Sunt bolnavi de leucemie care se pot vindeca. Aşa cum a făcut Daniel, aşa cum au fost şi vor mai fi cazuri.
Unul dintre ele e Andrei Cioinigel. Pentru unii, doar un număr de dosar, pentru alţii, ca mine, ca tine, un om tânăr care are toate şansele să trăiască… dacă îl ajutăm. Andrei are 29 de ani, are leucemie şi are nevoie de bani ca să trăiască. Mulţi bani, peste 200.000 de euro. Dar se poate, ştiţi bine că se poate! Andrei, familia şi prietenii lui au reuşit deja să strângă 87.000 de euro, aproape jumătate din suma.
Dacă încă 5000 de oameni – cam cât strânge Sala Palatului la un concert – ar dona 100 de lei, Andrei ar putea pleca la Viena să facă transplantul. Azi, de la 20.30, n-avem Sala Palatului, dar avem două bucăţi artişti foarte mişto, Marius Matache şi Vlad Dulea, un club, Mojo, şi încredere că se poate!
Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.
L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.
Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??
A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.
Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.
Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.
Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.
Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.
În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt. Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)
Mulţumiri speciale Cristinei Bazavan pentru că m-a convins să dau din nou o “şansă” cinematografiei româneşti, după ce 4 3 2 m-a făcut să refuz, by default, orice apropiere ulterioară de producţiile autohtone în domeniu. Convinsă de ea, am văzut Morgen şi Marţi, după Crăciun şi Medalia de onoare şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, lucru pentru care sunt îi foarte recunoscătoare. Şi tot Cristina e “vinovată” că în acest an am un brad onorabil de Crăciun, dar şi de prezenţa mea în primul eBook românesc cu poveşti de Crăciun, realizat de Prestigio. Şi de câteva alte lucruri faine care m-au bucurat nespus. Mulţumesc, doamnă!
Aş fi vrut ca toţi participanţii la tombola pentru Brăduţ să poată pleca acolo la el, în Thailanda, cu Air France. Dar în acest Crăciun doar unul dintre participanţi e norocos!
El se numeşte Mihai Iancu, este din Bucureşti, are 33 de ani şi o firmă de suport şi consultanţă IT. E unul dintre admiratorii lui Brăduţ şi a fost evident atras de premiul nostru, dar şi de posibilitatea de a face o faptă bună. Aşa că… s-a înscris şi, iată, a câştigat, chiar dacă acum două minute, când l-am anunţat telefonic, părea destul de sceptic! :))
Felicitări, Mihai! Acum e public, iată! Pleci în Thailanda!
PS Până luni, 27 decembrie, găsiţi video cu extragerea în sidebar :)
Dragilor, am centralizat lista celor care s-au înscris la tombola organizată aici pentru Salvaţi Copiii. După cum orice cititor de printre rânduri ştie, am avut o ofertă cu adevărat specială, pe Brad Florescu – ghid, dimpreună cu un bilet de avion Bucureşti-Bangkok şi retur, oferit cu multă generozitate de către Air France.
Întrucât nu cred că mai poate dona cineva de la această oră încolo iar cei care au donat s-au înscris deja, bilanţul acestei campanii este după cum urmează: 31 de înscrişi şi 3500 de lei donaţi în contul Salvaţi Copiii. Da, unii dintre voi au donat mai mult decât suma minimă pentru participarea la tombolă – şi vă mulţumesc îndoit!
La această sumă se adaugă cea obţinută în urma licitaţiei pomului cu daruri, 450 de lei, ceea ce face ca totalul donaţiilor pentru Salvaţi Copiii să fie de 3950 de lei – doar pentru acest blog. În total, cei 10 bloggeri de nota 10 am adunat peste 11300 de lei pentru Salvaţii Copiii în acest sfârşit de an – aş zice că e un bilanţ chiar bun, nu?
