Mi-a plăcut ideea de modelarea a lutului de când mă ştiu. Nu ştiu de la ce vine, poate de la plăcerea construirii castelelor din nisip sau, atavic, de când strămoşii noştri umblau cu picioarele goale prin mlaştini, înainte să devină Homo Încălţatus. Ăăăă… preferabil cu Louboutin.

Aşa că azi, când a fost în plan să ne ducem la un olar în atelier şi să facem noi, cu mânuţele noastre, o operă de artă, n-aş fi putut să fiu mai încântată! Bine, nu se vedea, fiindcă-s un pic în urmă cu somnul şi nu pot să par încântată dimineaţa oricât m-aş strădui, dar, credeţi-mă, în interior zburdam, ţuşti, ţuşti!

Bine, înainte am văzut trovanţii de la Costeşti, nişte pietre tare dubioase, care… cresc! Cresc pe-o culme nisipoasă şi pică, apoi, pe tăpşan, după care se solidifică şi aşa ajung să fie bolovanii pe care i-am vizitat noi. De fapt, e unul care stă să pice, aşa că poate aveţi noroc şi, dacă treceţi prin Costeşti curând, vedeţi un trovant căzător – cred că puteţi să vă puneţi chiar şi-o dorinţă! (şi una pentru mine, că v-am dat pontul!)

Dar nu ăsta a fost cel mai important lucru, ci faptul că am încins o bătaie cu bulgări în toată regula. Ţintă ne-a fost Hoinaru, care a fugit spre peretele ăla pe care-l vedeţi în poză şi noi n-am reuşit să-l nimerim, cu toate că Bobby s-a apropiat destul de tare.

Paranteză: trebuie să vă spun că gaşca de la Redescoperă România e bestială! Am închis paranteza.

După trovanţi am ajuns, în sfârşit, la atelierul de olărit al familiei Pietraru din Horezu. Oameni tare faini şi primitori, ne-au tratat cu multă răbdare (în primul rând!), cu caramele cafele.. vă daţi seama, da?, ce va să însemne 20 de gălăgioşi într-un atelier de olărit, da? Eu cred că nu, cert e că, totuşi, n-am spart nimic, parol!

Am pus şi noi piciorul pe roată şi mâna pe lutul cel rece şi am încercat să modelăm diverse lucruri. Unora le-au ieşit nişte forme mai mult decât decente, farfurioare, chestii. Eu am reuşit să smintesc centrarea, aşa că mi-a ieşit un fel de farfurie – scrumieră şuie, pe care am înnobilat-o cu un R, tot din lut, nu că n-aş fi ştiut că, din tot ce-am produs noi azi în atelier, a mea e cea mai… art nouveau! :))

Au mai olărit, cu mai mult sau mai puţin succes: Anca, Ana, Bogana, Augustin, Elena, Nebuloasa, Bobby, Adi şi Doru (dacă am “ratat” pe careva, să mă trageţi de… link, vă rog!) – o să pun şi foto pe Facebook în sensul ăsta, dar mai încolo, bine? :) Deocamdată vedeţi mai jos ce “opere de artă” am desăvârşit noi la Horezu:

(ale noastre sunt pe al doilea raft, da?, cred că vă daţi seama)

De la Horezu am mers la Frânceşti şi am văzut mănăstirea dintr’un lemn, dar cum acolo am rămas fără baterie, nu rămâne decât să vă uitaţi la fotografiile celorlalţi. De notat, însă, tot aşezământul, extrem de bine îngriit, dar şi foarte multele plăcuţe pe care scria “Vă rugăm nu rupeţi florile”, ceea ce înseamnă că poruncile alea zece nu se respectă nici măcar într-un aşezământ monahal! Urât!

De la Frânceşti ne-am urcat în Dusterele noastre după care întoarce toată lumea capul şi am mers înapoi la Râmnicu Vâlcea, la masă, la Hanul Haiducilor… nu, nu am poze, dar carnea aia păstrată la garniţă… Atât vă spun, aveţi încredere în mine, bine?

Seara târziu, în holul hotelului, gaşca cea frumoasă a pus la cale un moment despre care o să scriu separat, mâine, fiindcă acum trebuie să dorm un pic. Mâine plecăm devreme spre Târgovişte, aşa că mă grăbesc să prind şi câteva ore de somn! Deşi azi aş vrea să nu pierd vremea cu somnul :)

Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne sunt alături igloo şi Muzeul Ţăranului Român. Mai găsiţi poze pe Facebook şi ne puteţi urmări şi pe Twitter, #dinRomania.

Am fost foarte încântată de includerea în cartea S!MPA cu poveşti de iubire fiindcă am avut parte de unele atât de speciale şi de minunate încât am senzaţia că vorbele nu le pot da măsură. Ca şi la povestea de Crăciun, abia aşteptam să scriu. Şi totuşi… a fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris, vreodată, fiindcă am realizat acum că îmi e teribil de greu să dau “din casă” nişte trăiri atât de personale.

Mărturisesc onest că nu ceea ce a apărut a fost prima alegere, ci  o altă poveste, una lipsită de epilog şi, de aceea, cu un posibil “va urma”, scris cu litere mici, ca în contracte. Dar n-am reuşit să pun în cuvinte ceva ce a fost (este, încă) mai presus de ele, şi e ok şi aşa.

Totuşi, cea pe care am scris-o, Parfumul, este o poveste extrem de specială pentru mine, şi pe care o rememorez uneori, zâmbind de fiecare dată, fie pentru că port fusta mov, (re)citesc Ai toată viaţa înainte, simt în preajmă Bulgari sau aud cântecul de mai jos, parte a poveştii:

Citiţi, deci Parfumul, fiindcă, printre rânduri vă spun, dincolo de poveste, acolo e o parte din mine pe care cu greu am smuls-o şi cu greu am reuşit s-o (fac) public (ă). Asta e cumva legat şi de ziua a patra din Redescoperă România, pentru că azi s-a vorbit de iubire la noi în maşină. Iar eu am ieşit la un moment dat să dau un telefon fiindcă mi se făcuse teribil, dar teribil!, de dor să aud pe cineva.

***

Invitaţii speciali care apar în cartea cu Poveşti de dragoste sunt Ioana Blaj, Andreea Vasile, Costin Cocioaba, Dorotheea Petre, Cristi China Birta, Carmen Gheorghita si Bogdan Theodor Olteanu iar poveştile lor sunt mi-nu-na-te, să ştiţi!

Poveşti de dragoste este un proiect realizat in parteneriat cu Prestigio, aparut la Editura Liternet, poate fi descărcată de aici, şi a fost pusă la cale de Cristina Bazavan, ca parte a unei colecţii ce poartă numele de Cărţi S!MPA.

E una dintre piesele mele preferate din repertoriul lui Olăraşu. Şi îmi place şi mai tare că e cu Narcisa. Şi un măr într-o oglindă, poate-l vrei?

e golden. mărul, de măr ziceam.

Sunt puţin copleşită, recunosc! Când am scris de Eva Maria şi v-am rugat să vă puneţi fotografia ei la avatar şi să facem cunoscută povestea ei, deşi ştiu de ce sunteţi în stare, nu mă aşteptam la o reacţie atât de uluitoare.

În trei zile, contul în care se strâng banii pentru Eva Maria are peste 20.000 de euro, o treime din suma totală de care are nevoie pentru tratamentul în străinătate. Deci, din nou, se poate, dacă suntem mulţi, dacă suntem uniţi! Apropo, pentru cine nu are încă twibbonul (banda roz care apare în baza avatarului şi pe care e trecută adresa website-ului Evei Maria) , îl găsiţi AICI şi există şi banners, AICI.

Eva Maria e în spital şi nu poate pleca de acolo, aşa că ziua ei de naştere a fost sărbătorită tot la Fundeni. Zâmbetul ei, în ciuda bolii, branulei şi multelor înţepături, ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare dintre noi, adulţii, care ne plângem toată ziua, cu sau fără motive reale!

Da, o să fie bine, fetiţă curajoasă!

Când am împlinit patru ani eu am primit păpuşa Nadia. Toată lumea a fost veselă, a fost tort şi, probabil – nu-mi amintesc – am spus şi vreo poezie, iar bunică-mea, Darly, a făcut clătite. Mai mult ca sigur, neamurile şi prietenii părinţilor au sunat să-mi ureze La mulţi ani şi nimeni, absolut nimeni, nu a plâns. De ce să plângă?!

E, alta e situaţia în cazul unei alte fetiţe, Eva Maria, care azi împlineşte tot patru ani. Sunt sigură că şi ea a primit o păpuşă frumoasă şi multe felicitări. Dar azi, deşi, nu-i aşa?, ce zi fericită!, părinţii Evei au plâns, la fel prietenii lor şi toţi cei care o cunosc. Au plâns când au rostit banalul La mulţi ani!, pentru că Eva Maria are leucemie. Acută. Limfoblastică. Şi, mai mult ca sigur, fără tratament, nu apucă acei mulţi ani din urare.

Tratamentul e scump, costă 60.000 de euro. Dar, dragilor, noi am făcut mai mult decât atât, ştiţi bine! De-aia, vă provoc ca, pentru câteva zile (fiecare cât vre), să ne punem la avatare, pe FB, pe Twitter, fotografia Evei şi să scriem povestea ei şi numerele de telefon, cu suprataxă, prin care o putem ajuta să aibă parte de La mulţi ani!

Hai, online, încă o minune, vă rog!

Printre altele, unul dintre motivele pentru care sunt mare fan Grey’s Anatomy e şi muzica. Urmărind serialul, am descoperit cântece pe care am ajuns să le iubesc. De azi, şi Harder Than Easy – Jack Savoretti. Cu dedicaţie, că aşa s-au aliniat planetele, pentru Miruna. Ştie ea de ce!

Iar voi, ceilalţi, ascultaţi cântecul şi luaţi aminte la vorbe :)

Unii, mai preţioşi, ridică o sprânceană când aud că stau “la Gară”.. Bine, probabil că nu ajută nici completarea pe care o fac de obicei în astfel de situaţii: “Da, am o cutie de carton pe peronul şase. E chiar confortabil”. Dar mie chiar îmi place cartierul ăsta! Sunt comodă şi am totul ici-colea: metrou, piaţa, magazine, bănci şi, bonus, stau la trei minute de mers pe jos faţă de casa părintească. Perfect, zic!

De-aia mi-s dragi clădirile astea vechi din zona Buzeşti – Popa Tatu – Calea Griviţei – Berzei, aşa vechi şi prăpădite cum par. Au în ele istorie, o demnitate desuetă, dacă vreţi, dovezi mute că oraşul ăsta a fost cândva frumos, aproape elegant. Mai mult, pentru mine reprezintă amintiri. La cinematograful Feroviar am văzut Declaraţie de dragoste şi Liceeni, de la librăria I.L. Caragiale mi-am cumpărat Abecedarul şi, ani la rând, toate manualele şi cărţile. Ah, mirosul ăla de hârtie tipărită!

Deci, da, a fost dureros să văd cum au ars cele două clădiri, să simt zile întregi, în zonă, mirosul acru de troace arse, să văd cum în 20 de ani toţi primarii care mi-au cerut votul au ignorat colţul acela de stradă, rămas ca o măsea stricată la doi paşi de Guvern. Le-au lăsat intenţionat să ajungă ruine, căci o casă ridicată pe un teren n-o să aducă niciodată la fel de mulţi bani ca un bloc! Şi acum le-au făcut una cu pământul, ilegal (mersi, Cristi, pentru link), ignorând faptul că una dintre cele două clădiri era monument istoric cu acte în regulă.

Dom’ primar, nu şpaga te bagă în cărţile de istorie!

Fireşte, nu mai era nimic de făcut acum cu cele două clădiri. Două decenii sapă adânc în orice faţadă, dar într-unele deja încercate de ani, cutremure şi incendii mistuitoare. Da, puteau fi salvate şi recondiţionate acum 15, poate chiar 10 ani. Dar i-a păsat nimănui fiindcă terenurile alea sunt mai scumpe decât amintirile mele şi istoria oraşului.

Nu mă opun progresului şi pricep ce va să însemne fluidizarea traficului în acest oraş mizer. Dar sunt sigură că s-ar fi putut găsi soluţii, dacă cuiva i-ar fi păsat de istorie mai mult decât de bani. Mă rog, o altă utopie în ţara mea de d’oh!

PS Dar avem şi realizări: recordul la cel mai mare cârnat afumat din lume! Muriţi, mă!

Foto

Leucemie. De fiecare dacă când aud cuvântul ăsta mi se zbârleşte pielea, fiindcă pare atât de implacabil. Corecţie: părea implacabil pentru că, de fapt, în multe cazuri, nu mai e. Sunt bolnavi de leucemie care se pot vindeca. Aşa cum a făcut Daniel, aşa cum au fost şi vor mai fi cazuri.

Unul dintre ele e Andrei Cioinigel. Pentru unii, doar un număr de dosar, pentru alţii, ca mine, ca tine, un om tânăr care are toate şansele să trăiască… dacă îl ajutăm. Andrei are 29 de ani, are leucemie şi are nevoie de bani ca să trăiască. Mulţi bani, peste 200.000 de euro. Dar se poate, ştiţi bine că se poate! Andrei, familia şi prietenii lui au reuşit deja să strângă 87.000 de euro, aproape jumătate din suma.

Dacă încă 5000 de oameni – cam cât strânge Sala Palatului la un concert – ar dona 100 de lei, Andrei ar putea pleca la Viena să facă transplantul. Azi, de la 20.30, n-avem Sala Palatului, dar avem două bucăţi artişti foarte mişto, Marius Matache şi Vlad Dulea, un club, Mojo, şi încredere că se poate!

Aşadar, ne vedem la concert?

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.

Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.

Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.

Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.

În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt.  Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)