July 21

Folk You, de la poezie la circ (III)

Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2009 – copacii fără pădure

În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.

Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..

2010 – Mişcarea de rezistenţă

În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.

Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).

2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya

Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.

Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.

Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…

(uite, Iubi, de asta ziceam!)

Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.

Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.

Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)

July 18

Lecţii de fericire peste vreme

Aş vrea să fie un text cu parfum subtil, dulce, de violetă şi sărat, de mare, ca o batista cu dantelă veche, fină şi preţioasă. Chiar dacă nu e aşa, consideraţi-l ca atare. Mi-a luat două zile să-l pot scrie.

***

Sâmbătă am fost la casa lui Darly, pentru prima dată de când nu mai e. M-am dus singură, ca la o întâlnire de taină cu un om drag şi preţios, cineva care ţi-a predat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Nu a fost uşor să fiu acolo, în curtea şi în casa indisolubil legate de ea, ştiind că n-o să-mi iasă în întâmpinarea: Vai, Ruxăndrel, ce bine c-ai venit, m-am tot gândit la tine, fericita mamii!

Am făcut ordine, aruncând fără milă o grămadă de lucruri mai degrabă uitate decât pastrate şi am găsit o mulţime de fotografii vechi ca vremea şi multe, multe scrisori şi cărţi poştale. Cred că n-a aruncat nimic din toată corespondenţa primită de ea vreodată. Am găsit chiar şi vederile pe care i le-am trimis din tabere şi excursii. Într-una, nu mai ştiu de unde, îi scriam la PS să le transmită salutări celor doi căţei din curte, Moja şi Ţombi. M-a asigurat, atunci, că a făcut acest lucru cu seriozitatea cu care ar fi salutat o vecină. Era foarte politicoasă. Deh, educaţie de pension! Am plâns şi am râs deopotrivă cu aceste amintiri.

De departe, cel mai preţios obiect este un fel de jurnal-oracol, în care am găsit însemnările lui Darly de când avea 17-18 ani şi era internă la Institutul de domnişoare C. Moteanu, şcoală scumpă şi de elită în Bucureştii anilor ’30. Nu doar ale ei ci şi ale unora dintre colege, care îi scriau, cu o caligrafie desăvârşită, gândurile şi amintirile lor. Am recunoscut acolo numele a două prietene cu care ştiu că a păstrat legătura toată viaţa!

(asta îi scria în caiet o colegă, Clio. Câte taine şi zâmbete…)

Una dintre ele, Lya, i-a fost cea mai bună prietenă şi, deşi a plecat în Germania, au continuat să corespondeze. Sute de scrisori care începeau cu “Draga şi scumpa mea prietenă”. O prietenie de mai bine de 70 de ani!

N-am apucat să le citesc pe toate, dar caietul l-am citit din scoarţă în scoarţă. E uşor straniu cum bunică-mea, ca şi mine, iubea Balcicul şi marea ( n-am ştiu asta niciodată până acum) şi cum scria idei pe care şi eu, muuuulţi ani mai târziu, le-am scris în caietele mele.

Marea, căci ea îţi dă toate momentele potrivite pentru suflet – când caldă, liniştită, când furioasă, când elegantă, îmbrăcată cu mii de culori, ca un suflet cu iluzii. Marea îţi dă senzaţia infinitului, pe malul ei uiţi că trăieşti cu oameni şi te găseşti în lumini noi care te provoacă.

E o minune cum, chiar şi după ce nu mai e, am senzaţia că îmi aminteşte, blând, ce contează cu adevărat şi îi sunt – mereu am să-i fiu – extrem de recunoscătoare pentru asta!

July 14

Prin Sibiul meu. Doar al meu.

Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.

Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.

FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.

Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:

Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.

Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.

Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini),  ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.

Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate…  De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar,  credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

 

July 12

Prin Sibiul Meu şi-al lor. Vineri.

După un weekend care era să devină incendiar, la propriu, cum ar veni, să-mi ia foc iPad-ul de nu, de la gradele Celsius şi alealalte… cum să le zic, gradele lui Bachus, na!, un concert de numa’ şi o zi cu multă treabă, iaca, poftim, cele câteva gânduri de le-am putut aduna de după, peste şi pentru Sibiu. Prima parte, numai, al’fel ar fi un post prea lung.

Cum zice şi Brylu, tata şi mama frumoasei adunări (unchi şi mătuşă i-a fost Tudor), era greu să mă facă cineva să văd Sibiul (şi) cu alţi ochi, ăia de turist care cască gura şi obiectivul camerei la fiecare două secunde! Greu, chiar aşa, dar nu imposibil, fiindcă s-a produs. Nu cu căscatul gurii, da’ lucruri intereante tot am aflat! Cu siguranţă, însă, e şi meritul găştii faine cu care am fost în această aventură, căci dacă n-ar fi fost, probabil că nici nu s-ar fi povestit.

Am început de vineri, echipa Daminescu în formulă completă: Miruna, Chinezu, Auraş, WW-ul de la Autonom şi cu mine. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus echipa Daminescu. Nu Fuego, deşi era cât pe ce! Chinezu e responsabil pentru faza asta, cu CD-urile lui cu tot – şi nu te uit că n-aveai ASIA, mă! :)

Ajuns-am patru din Bucureşti, şi mai urmau să vină d-alde Hoinaru, Alina Constantinescu, Gogu Kaizer, Toma şi Claudia, dar şi de la Baia Mare, dom’ Gaben şi doamna sa, Denisa de la Hunedoara, de la Timişoara: Andrei Crivăţ, Nebuloasa, Cristi Sitov şi Ale Palconi şi, în fine, de la Cluj: Liviu “Stimaţi invitaţi” Alexa, Groparul cu “nievasta” şi Gropărelul (awwwww, cât îi de scump!) şi, normal, inevitabil şi inspirat, TVdece-ii #Florica/Alina şi #Zicu/Dragoş/#Crengutz – şi sper că n-am ratat pe careva!

Atât înainte cât şi după ce s-a adunat întreaga gaşcă, plus gazdele Brylu şi Tudor, am văzut câteva atracţii turistice prezentate frumos fie pe platouri, însoţite de ceapă roşie, fie în formulă nefiltrată, ba la Hermania, ba la Cafe Wien, unde am şi fost pătrunşi de un spir(i)t aşa de patriotic încât am cântat imnul. De câteva ori, cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs. Şi, ca să fie treaba pe plus, am băgat şi un colind tradiţional nemţesc fiindcă, deh, eram într-un Stadt nu în orice oraş! Admiraţia celor de la mesele alăturate a depăşit orice limită, sunt convinsă de asta, ba am avut şi followers!

După asta am dansat un pic în Oldies, unii dintre noi, că alţii, mai ales şoferii, au avut o şustă cu Moş Ene. Tot la somn am ajuns şi noi, colega de cameră Miruna şi cu mine, dar ceva mai încolo, pe la o oră mititică, în camera răcoroasă şi elegantă de la Levoslav House – patru stele pe bune!

Pozele cu oamenii frumoşi :)

Restul poveştii, data viitoare. Şi acum, sponsorii!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal

July 7

Mă întorc la Sibiu. Cu drag

În weekendul ăsta domnu’ Brylu ne-a făcut program sibian. Adicătelea, ne trimite maşini ca să ne ia de prin oraşele noastre (Bucureşti, Timişoara, Hunedoara, Cluj şi Baia Mare, din câte am înţeles) şi ne aduce la Sibiu ca să ne prezinte oraşul cum ştie el mai bine.

Poate părea un pic ciudat că, după trei ani de prezenţă constantă la FITS, mă duc să descopăr Sibiul dar, de fapt, nu prea e, fiindcă niciodată n-am avut suficient răgaz pentru a cunoaşte şi a mă bucura pe îndelete de acest oraş, nu-i ştiu tainele, istoriile şi poveştile decât în mică măsură. Ce ştiu, însă, e că mi s-a lipit de suflet, întocmai precum Timişoara, acum hăt! vreo zece ani.

De mâine, aşadar, sunt la Sibiu, pentru a cunoaşte mai bine un oraş care îmi e drag deja! O să facem turul oraşului, o să vizităm Muzeul Astra şi Brukenthalul şi sunt sigură că vom avea parte de o super experienţă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

 

July 6

Folk You: de la poezie la circ! (I)

În 2005, aflată în concediu la Vamă, asistam la prima ediţie a festivalului Folk You fără să ştiu că, un an mai târziu, aveam să-i fiu producător executiv şi, mai apoi, producător general. Mi-a plăcut mult conceptul de cântare pe plajă, cântare simplă: un om, o chitară, o muzicuţă şi, în culise, câteva băncuţe. Nu tu protocol, nu tu jocuri de lumini.

În 2011 Folk You s-a transformat într-un circ, iar începutul sfârşitului a fost în 2009. Am ezitat ceva până să scriu articolul ăsta fiindcă FY a fost “copilul meu”, adoptat la vârstă fragedă, l-am iubit şi păstrez amintiri preţioase cu cântările din Festival. Dar, în egală măsură, e dureros să văd ce a devenit, un bâlci muzical, fără cap şi coadă, fără identitate, fără brand. Mă explic, cu amintiri cu tot, în câteva postări.

2006, ediţia “Hei rup”-istă, cu Vânare de vânt!

În 2006, cum ziceam, deşi, teoretic, treaba mea era doar de PR, am ajuns să-mi asum şi funcţii executive, mai de voie, mai de nevoie. Festivalul s-a desfăşurat în fiecare sfârşit de săptămână, în cinci locuri de pe Litoral: Mamaia, Costineşti, Neptun, 2 Mai şi Vama Veche, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. E drept, scena nu mai era un simplu podium de lemn ci era compusă din buteci, aveam şi un acoperiş pentru ea, dar am păstrat aceeaşi distanţa mică între public şi artişti.

Inerentele probleme ale unui festival

Au fost şi probleme, şi nici nu se putea altfel! În Mamaia, de exemplu, a trebuit să mutăm scena după prima seară (şi nu e deloc lucru uşor!), fiindcă proprietarul bucăţii de plajă… se răzgândise. Au muncit băieţii de la Silver Music de le-au sărit capacele să mute scena, dar a meritat! Seara, puţin mai încolo, era un concert Accent cu mult mai mulţi decibeli, dar publicul i-a lăsat şi a venit la noi. Tot la Mamaia am decoperit-o pe Maria, care mi-a plăcut mult, şi îmi place în continuare. Ascultaţi:

În Costineşti ne-a plouat, dar Nicu Covaci nu s-a dat jos de pe scenă. A continuat să cânte, publicul a rămas şi, până la urmă, am alungat ploaia! A fost public chiar şi la Neptun – a fost un loc în care eu n-am vrut să facem concerte, dar nu era decizia mea. Mai puţin, dar a fost! Ce să mai spun de Vamă şi 2 Mai, locuri în care am fost primiţi cu braţele deschise?! Mă rog, aproape de toată lumea: proprietarii de la Stuf, deşi ne-au lăsat să punem scena pe plaja “lor”, au dat drumu la muzică până să se termine concertele. Dar şi eu eram încăpăţânată şi bătăioasă. Până la urmă, s-a sfârşit cu bine, dar anul următor aveam să le cer băieţilor de la SM de două ori mai multă putere în boxe. Lesson learned!

Culise mai mult sau mai puţin amuzante

2006 a fost anul în care am făcut tricouri şi bandane pentru dat în public. Eu, că nu suport chestii “pe gât”, îl sfârtecasem pe al meu, la fel şi la mâneci şi la poale. Arăta destul de funky şi, de mai multe ori, mi s-au cerut tricouri “ca al tău, din ăsta, mişto”. Am sfâşiat o grămadă de tricouri pe plajă în vara aia! :)

Şi tot în anul ăla s-a scris imnul. Olăraşu are păcatele lui, dar şi talent cu carul!

Dinu Olarasu – Folk You (Dincolo de Orice Vama)

Asculta mai multe audio diverse

Din culise nu pot povesti cine ştie ce, deşi ar fi, cred, material cât pentru o carte. Toată lumea mă invidia pentru că, vreme de o lună, de miercuri până duminică sau luni, eu eram la mare. Cum aş fi putut să le explic că, în aceste cinci săptămâni, abia am reuşit să fac una sau două băi în mare, că fiecare noapte se sfârşea la ore mici şi fiecare zi începea maxim pe la 9, de multe ori şi mai devreme, fiindcă mereu se găsea, pe acelaşi etaj cu mine, câte un plod care fie urla de dimineaţă, fie sărea, şi avea adidaşi din ăia chiţăitori!

(nu că m-aş plânge, aş da oricând o lună de lucrat într-un birou pentru una de muncit la Folk You, aşa cum era atunci)

Provocări

Cel mai dificil lucru era reprezentat de diagramele de cazare. Artiştii, dragii de ei, că au şi calitatea asta, se răzgândeau frecvent, ba veneau azi, ba mâine, ba stăteau o noapte, ba trei. În fiecare zi trebuia să iau tabelul ăla de cazări şi să-l refac, neori de mai multe ori. Iar la un Festival cu buget atât de mic precum Folk You, când cele mai multe cazări sunt în barter, e greu, dacă nu imposibil să mai găseşti câte o cameră. Şi totuşi n-a dormit nimeni pe plajă. Foarte puţin a lipsit, cu cineva din echipa JN, dar nu s-a întâmplat. Nici n-aş fi permis aşa ceva.

O altă provocare a fost să respectăm un oarece program pe scenă. Ordinea era ok, nimeni nu ieşea din vorba lui Moţu, dar nici nu prea se respecta un timp de cântare pentru fiecare. De exemplu, la 2 Mai, Olăraşu era într-un mood poetic, aşa că a deviat de la programul lui şi a început să citească poezii pe care le scrisese c-o noapte înainte pe hârtie de imprimantă matricială, lungă de ajungea departe, în public! Nu le mai ţin minte, dar la mine era ceva cu stelele şi luna! Recitalul lui din seara aia a durat de două ori mai mult! Nu că publicului nu i-ar fi plăcut la nebunie, dar eu ştiam exact cât ne ţine generatorul şi a fost nevoie de două excursii la benzinăria din 2Mai pentru reaprovizionare cu combustibil! :))

Artiştii ediţiei, consacraţi şi debutanţi

Cine a cântat în 2006: Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Nicu Covaci, Mircea Florian, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Florin Chilian, Florin Săsărman, Adrian Sărmăşan, Emeric Imre, Maria Gheorghiu, Tatiana Stepa, Zoia Alecu, Maria Magdalena Dănăilă, Heidi Schmidt (spr că n-am ratat pe nimeni) şi câţiva mai tineri debutanţi care, între timp, au devenit şi ei nume cunoscute printre iubitorii genului: Unde, Silvan Stăncel, Alina Manole, Jul Baldovin şi Alina Zaharia.

Revin zilele astea cu episodul următor: 2007, sfârşitul nu-i aici!

July 1

Când viaţa şi fericirea te secţionează

Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.

Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.

Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.

Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.

(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)

Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.

Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.

În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.

June 21

Răsărit la Vama Veche

După WoW, concluzionând că trebuie să faci ce-ţi place, am fugit la mare, în Vama Veche, cu o mică gaşcă de pierzanie care, desigur, nu bea decât apă plată cu lamâie. Ca să nu spun că am mai şi răpit pe cineva care n-avea planuri de weekend!

Am prins răsăritul în prima dimineaţă, cu Bolero şi cu Lost Song cu tot, după ce am cântat, am dansat şi am făcut poze. Multe poze!

Încă nu sunt foarte mulţi oameni în Vamă, aşa că a fost decent şi noaptea dar şi ziua, pe plajă. Am găsit locuri la umbră unde am stat toaaaată ziulica precum foca pe banchiză! Apa era ok, dar mi-a ajuns vecinătatea mării, aşa că n-am făcut baie. Bun mâncat la cherhana, rapane şi midii, am găsit şi hamsii prin Vamă, clatităria e şi ea deschisă şi am descoperit o îngheţată cu rom şi stafide de la Betty Blue! Foarte bună şi aia! În plus, ca de obicei, Angela de la La John iar s-a dat peste cap şi am primit aceeaşi cameră în care stau de ani de zile când merg în Vamă!

A fost perfect!

June 17

Woman on Web 2011, live reporting (partea II)

A reînceput conferinţa după un pranz gustos şi sănătos. Vorbeşte Vlad Stan.

„Nu mi-a plăcut şcoala, dar îmi place educaţia”. Vlad propune o academie de business pentru oameni brilliant şi foloseşte metode inovative pentru asta, inspirate şi din experienţa lui Vlad la San Francisco.

(If you’re gooooin’ tooo Saaan Fraaaanciscoooo)

720.000 suma pe care o poţi câştiga într-o viaţă cu un salariu mediu de 1500 de euro, muncind 40 de ani,  12 luni pe an… Dacă îţi iei casă şi maşină, mai ales dacă le iei în rate, gata, s-au dus banii! Şi, din motivele astea, cei mai mulţi oameni decid, practic, doar să supravieţuiască.

(pfuai, ce bine că am rezolvat deja partea cu casa, şi nici nu plătesc rate!)

Unii oameni, care nu vor să trăiască aşa, ies din corporaţii şi încep consultanţă. Faci acelaşi lucru ca şi atunci când eşti angajat: îţi vinzi timpul pentru o sumă de bani.

(nu doar timpul ci şi expertiza)

Ce-şi propune Academia? Să te însoţească pe drumul între 0 lei şi un milion. Oricât de bou eşti ca antreprenor nu poţi să nu faci un milion într-o viaţă – Vlad Stan.

(am dubii în sensul ăsta!)

Femeile sunt responsabile de chestia asta, de safety, şi uneori pun foarte multă presiune. Siguranţa e iluzorie şi nu vă recomand să vă gândiţi la aşa ceva. Te angajezi la o companie, eşti ok, ai job, dar viaţa companiilor e limitată. Siguranţa asta e iluzorie.

(îmi place ce zice, nu-mi place că zice „pă” nu „pe”. Mda, ştiu, sunt cârcotaşă!)

Lecţie pentru copilul lui de şapte ani: Îţi dau 200 de lei dacă mergi şi stai cu mine două ore la lecţia mea de tango. Copilul a mers, a stat. La final, Vlad i-a explicat că, în cele două ore, el, Vlad, s-a distrat făcând ce-i place, iar copilul a pierdut două ore pe care nu le mai regăseşte, pe nişte bani care pentru Vlad nu valorează mai nimic. Şi apoi a taxat copilul 200 de lei pentru lecţia cu timpul preţios pe care tocmai i-o predase. Chapeau!

(l-am întrebat dacă şi ce legături există între business şi tango. A zis că multe, dar nimic concret)

tangomeet.com

(mult plăcut!)

Acum, pe scenă, Adina Vasilescu, publisherul online de la Sanoma. Când a ajuns la Sanoma ceea ce i s-a cerut a fost dezvoltarea şi creşterea unui business.

(pe fundal, în spate, se aude zgomot de veselă)

A stabilit publicul, contentul: generalizat sau specializat, oferta: conţinut sau servicii. Bref, online pentru femei.

Acum vorbeşte despre miresici.ro şi câteva cifre, audienţă, unici şamd. Problema mea e că eu am alergie la diminutive. Deci miresici… nu. Sorry. Zău!

eCuisine este un alt proiect din portofoliul Sanoma, un proiect intraprenorial (concept ce vizează antreprenoriatul din interiorul companiilor)

Alex Negrea o întreabă câţi useri vin din FB şi care e cel mai important rol al FB în proiectele lor. Adina răspunde că FB i-a ajutat să lanseze proiectul (iniţial, proiectul a apărut pe FB, înainte de lansare)

Vorbeşte Andressa. Adică Andreea Retea: „Eu muncesc de luni până duminică, aproximativ fără oprire, adică nu am un program regulat fiindcă feedback-ul online nu ţine cont de orar”.

Începutul: „Aveam multe de spus şi căutam o manieră de a mă face remarcată”.

După o încercare (ratată) de a colabora cu Cosmopolitan a început să scrie pe blog. „Am trăit mult timp cu impresia că nu se ştie că Andressa e Andreea Retea şi am avut un şoc atunci când am constatat că toată lumea ştia”.

Internetul e o lume mică şi toată lumea află mai devreme sau mai târziu ce ai făcut şi ce ai scris, aşa că e bine să te gândeşti la asta.

(are prezentarea punctată cu citate celebre din filme, f drăguţ)

“Când am început să lucrez la Happy Hour (ca scenarist), am văzut că munca în TV e diferită de ce faci pe blog. Aici trebuie să ai inspiraţie în fiecare zi”

A girl should be two things: classy & fabulous – Coco Channel, iar Andressa vorbeşte despre colaborarea ei cu perfecte.ro. Show me the money introduce povestea despre berry.ro, unde Andreea e partener.

„Un job e ca un căţel. Nu poţi să-i dai un sac mare cu mâncare şi să-i spui să-şi ia el câte puţin în fiecare zi. Aşa sunt şi proiectele pe care le am. Trebuie să te ocupi de ele zilnic”.

Spune că face şi consultanţă pentru Social Media, dar „din umbră” şi până acum i-a ieşit. Şi cu undercoverul şi cu proiectele.

Last advice: aveţi grijă de brandingul personal!

Urmează acum Andreea Inankur – AloMoDa.

“Când am început acest blog de modă, eram patru astfel de bloguri care făceau asta. Acum sunt 50, dar tot cele patru contează”

“Am locuit trei ani în Turcia până în 2010 şi din acest motiv nu-mi dădeam seama ce impact are blogul în România. Acum blogul are o întreagă echipă în România”

(Andreea are o fusta foaaarte faina!)

„E foarte important să avem o identitate vizuală să să lucrăm la brandingul personal. Spre exemplu, chiar dacă eşti prieten cu un designer, trebuie să ramâi obiectiv pentru cititorii tăi. Asta primează”

„Punem accent pe design-ul românesc”

“Comunitatea e importantă pentru noi, de asemenea, conţinutul. Nu suntem un blog de modă care traduce ştiri, n-am făcut niciodată asta!”

Advice: Să fii prezent, să ai blog, să ai cărţi de vizită, să faci un proiect de suflet, să-ţi placă ce faci!

Încă două vorbitoare: Cristina Mazilu şi Ruxandra Meclea. Prima e Cristina care prezintă chezMazilique: ”Where butter melts like lemon drops and trouble fades like muffin tops”.

A început să scrie din plictiseală. Avea un job cool, jurnalist pe cultură, dar orice job cool îşi pierde coolness-ul cu timpul. La început a fost… o cină pentru prieteni. Gătea rar, a fost ca un eveniment, i-a plăcut mult să gătescă, apoi, când prietenii s-au săturat să asculte poveştile ei culinare,  a început blogul. La două luni de la primul post începuse deja să fie abordată de diverse reviste pentru a apărea în ele cu pasiunea ei pentru gătit.

„Ş-a întâmplat să refuz propuneri de campanii din motive de etică gourmet, adică propunerile pur şi simplu nu mi se păreau ok” – mi-a plăcut tare cum a sunat asta.

(încă n-a lăcrimat Manafu, încep să fiu îngrijorată :p)

Ultima vorbitoare, Ruxandra Meclea de la breslo.ro. Foarte drăguţă, şi are şi o prezentare ok. Ideea a apărut în 2008, a durat nouă luni până la debutul site-ului.

(Ruxandra e foarte emoţionată. Încep să cred că e o regulă la speakeriţele ruxandre)

În trei ani, pe breslo.ro s-a vândut a ajuns să vândă hand-made în valoare de 500.000 de lei (noi!) pe lună, iar cheia succesului a fost poziţionare + marketing.

Se cam termină WoW. Concluzii, de mâine încolo, când vin şi fotografiile. Ca să ştiţi, pentru conexiune la net trebuia doar să întrebaţi persoana potrivită. Politicos, cu zâmbet. Parola şi userul le-am primit rugand-o acest lucru pe domnişoara care se ocupa de masa cu cafele.

June 7

Claire Cunnigham. Atât.

Duminică, în ultima zi de FITS, am văzut spectacolul lui Claire Cunningham. Îl aşteptam cu emoţie aşa cum rareori mi-a fost dat să aştept întâlnirea cu vreun artist nemijlocită de gaşcă, amintiri sau vreo călătorie ataşată de eveniment. Şi, da, pentru mine, a fost Warum Warum-ul acestei ediţii a Festivalului.

A venit sâmbătă dimineaţă la conferinţa de presă şi a aşteptat cuminte pe un scaun, în public, să-i vină rândul să meargă în prezidiu. E aşa de măruntă încăt ar fi putut trece neobservată şi nu exista în atitudinea ei nici cea mai mică urmă de vedetism deşi, la câte premii are, şi la ce reuşeşe să facă, uman şi artistic vorbind, e superlativ.

Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi a mers în faţă, alături de moderatorul conferinţelor de presă.  A vorbit cu multă modestie, dar nu fără pasiune, despre dansul şi munca ei. Claire are osteoporoză şi încă o boală congenitală legată de articulaţii. A descoperit acest lucru la 14 ani, când a căzut de pe bicicletă şi şi-a fracturat picioarele. Până la 18 ani, a suferit încă vreo câteva fracturi. A trebuit atunci să poarte cârje, şase luni, un an… şi le va purta mereu. I-a luat cam 15 ani să se obişnuiască cu acest gând, dar când a făcut-o, schimbarea felului în care se raportează la cârje a fost atât de dramatică încât s-a lăsat de cântat şi s-a apucat de balet, de dans.

Continue reading