Crăciunul nostru miroase a pâine caldă, a brad verde şi a vin fiert cu scorţisoară. A adus cadouri multe şi a dăruit pe măsură, jocuri, jucării, râsete şi poezii. E despre azi şi despre mâine, despre prieteni şi familie, despre tihna şi liniştea casei, beteală şi ursuleţi care spun poveşti!
De printre… ramuri de brad, aşadar, vă urăm şi noi Sărbători frumoase şi inspirate!
Veste tristă astăzi pentru iubitorii muzicii din întreaga lume: Cesaria Evora s-a dus să cânte în altă lume!
Am avut ocazia şi plăcerea să întâlnesc multe vedete, şi de la noi şi internţionale, dar nimeni nu m-a impresionat cu atât de multă modestie ca doamna Evora.
Se mişca deja destul de greu dar nu s-a plâns nici măcar o secundă de oboseală. Vorbea şoptit cu apropiaţii săi, în dialectul său portughez, specific zonei Capului Verde, a zâmbit în fotografii şi doar când a plecat a cerut ceva: un scaun cu rotile. Avea nişte papuci cu paiete, foarte coloraţi, gesturi mici, liniştite, iar mâinile împreunate aproape tot timpul.
Această doamnă uluitoare s-a restras astăzi de pe scena vieţii şi cred că oricine a ascultat-o vreodată e trist. Poate că, in memoriam, s-ar impune Saudade – cuvântul ce semnifică, în portugheză, dorul românesc ce nu are traducere în prea multe limbi, dar prefer să postez piesa mea preferată.
La revedere, Doamnă, vă mulţumesc pentru muzică!
Azi printreranduri împlineşte un an, un an de când scriam, nu fără emoţii, primul post de casă nouă, şi nu-mi imaginam nici o secundă că blogul îmi va aduce atât de multe bucurii şi satisfacţii într-un timp atât de scurt!
Întâi a fost campania pentru Salvaţi Copiii România, în care, nu ştiu cum, dar am reuşit să-l conving pe Brăduţ să se lase licitat, iar pe cei de la Air France să ofere câştigătorului un bilet tur retur Bucureşti – Bangkok şi sunt sigură că banii pe care i-am strâns astfel au schimbat ceva în bine!
Apoi a fost Redescoperă România şi ţin minte cât de încântată am fost când m-a sunat Bobby să mă întrebe dacă merg în prima tură. Restul, excursiile, haita şi tot ce a urmat reprezintă una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-am trăit vreodată.
Am fost să cunosc oraşe şi branduri din România, la avanpremiere de filme, am făcut interviuri cu managerii celor mai importante agenţii de PR, am ajutat, cât am putut, să se strângă bani în câteva campanii umanitare, am făcut Mister Twitter şi alte nebunii în online. Tot blogul m-a ajutat să promovez mai bine evenimentele pentru care am fost angajată în calitate de PR, mi-a oferit experienţe de neuitat şi ocazia de a cunoaşte oameni speciali şi, nu în ultimul rând, m-a schimbat fiindcă mi-a impus o disciplină pe care nu o aveam înainte!
Dacă nu era blogul, toate astea nu aveau cum să se întâmple, aşa cum s-au întâmplat! Nu-mi vine să cred că a trecut doar un an dar aşa e, iar azi, la aniversare, se cuvine să mulţumesc, în primul rând vouă, celor care mă citiţi şi comentaţi, apoi celor care au avut încredere în mine şi m-au implicat în proiecte de comunicare, celor care m-au ajutat în acestă aventură online, cu sfaturi, linkuri, RT-uri sau recomandări, dar, nu în ultimul rând, şi prietenilor mei din offline care au avut răbdare şi înţelegere atunci când am chiulit de la reuniunile noastre pentru că eram pe coclauri cu blogul sau pentru că aveam articole de scris!
VĂ MULŢUMESC!
În fine, ultima zi din această săptămână a cadourilor (îmi veţi permite, sper, să mă relaxez în acest weekend) vă aduce… printre rânduri! Trei seturi de rechizite de la Colour, fiecare cu suport pentru creioane, pix, mapă, notes şi caiet, toate marca Jordi Labanda, adorabile! Bonus, volumul “Tot ce ai vrut să ştii despre PR – răspunsul la 500 de întrebări” – pentru detalii sau alte întrebări, citiţi printreranduri :)
Pentru a primi aceste daruri, de data asta nu trebui să faceţi nimic special, doar să-mi spuneţi de ce (re)veniţi aici, printre rânduri, lucru pentru care vă mulţumesc, oricum!
Later edit: Cartea merge la Claudia Chiru, fiindcă are nevoie de răspunsuri la multele întrebări, un set de rechizite la Claudiu, unul la Anda (aştept adresa noului tău blog, să ştii!), iar cel de-al treilea la Nina. Vă mulţumesc, din nou, tuturor, pentru gândurile bune! You rule! :)
Nu cred că sunt o naţionalistă, fiindcă acum îmi pare rău că mi-am ratat şansa de a fi plecat din România cu zece ani în urmă. Totuşi, pentru că sunt conştientă că pretextul pe care mi l-am oferit atunci pentru a refuza şansa emigrării e doar un pretext, mă gândesc că, bună, rea, cum e, mie îmi place România.
Îmi plac locurile şi liniştea de la sat, îmi plac prietenii mei români care sunt mai frumoşi decât prietenii lor din alte ţări, îmi place că aici e acasă. Sigur, nu-mi plac o groază de lucruri, alea de care mă lovesc aproape zilnic, dar îmi imaginez că nici prin Canada (locul unde ar fi trebuit să ajung dacă nu spuneam “pas!”) nu e totul perfect. Şi ştiu că mi-ar fi fost prea dor de casă şi probabil că aş fi rugat toţi prietenii să-mi trimită ce muzică a mai apărut, iar când aş fi ascultat Balada lui Porumbescu ori pe Gheorghe Zamfir probabil mi-ar fi dat lacrimile.
Acesta e motivul pentru care astăzi, împreună cu MasterCard, vă ofer trei CD Box-uri cu cele mai frumoase piese interpretate de marele artist român. Pentru că să ai o zi liberă e bine, să ai un weekend prelungit e şi mai bine, dar să-ţi reaminteşti de ce te bucuri că trăieşti în ţara ta, măcar odată pe an, e nepreţuit!
Şi, da, conform obiceiului, pentru a câştiga unul dintre cele trei daruri, aş vrea să-mi spuneţi, la comentarii, de ce ne place România. Măcar astăzi să vorbim doar de bucuria de a fi român!
IMPORTANT
Mâine, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou.
Atfel, luni am avut un bestseller cu autograful autorului, marţi am avut vouchere de la sosetaria.ro, iar ieri am oferit câte un produs de la Mio Bio, prin tragere la sorţi, celor care mi-au împărtăşit cum se relaxează după o zi grea. Câştigătoarele sunt Cătălina, Rococo şi Andreea! Felicitări, sper să vă bucuraţi de răsfăţurile de la Mio Bio :)
Scurt, clar, cuprinzător: Redescoperă România a luat cele mai multe premii (de depaaaarte cele mai multe!) iar o parte din haită a fost prezentă în sală şi ne-am bucurat ca pe vremuri, la şcoală, când ne strigau la careu să ne luăm coroniţele!
Felicitări şi mulţumiri Anca, Ana, Bobby şi… Mergem mai departe, coleeeegiiiiii!
Parazitii – Arde feat Mr Levy
Asculta mai multe audio diverse
Pentru ultima dată în acest an, Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.
Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.
Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun! Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.
Umberto Eco, nu Dan Brown
Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:
Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.
Cât de cât mulţumit
Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.
Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.
Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.
Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”
“Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit”
De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.
De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).
(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)
Bucăţele de pâine
Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.
L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e cu mult mai mult decât făceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.
Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:
Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller
Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?
Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea. Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.
Foto by Foto Union. Mulţumesc, Cristi Şuţu!
Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!
Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!
Premiul oferit ieri de teamcomm.ro şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)
“Era dimineaţa şi un soare nou ţâşnea auriu din pliurile unei mări calme”
Citeam mult în liceu, spre deosebire de acum, când nu prea mai am vreme. Aşa am descoperit, dintr-un transport de “ajutoare” de la francezi, cartea Jonathan Livingston, de Richard Bach. M-a atras pentru că avea un pescăruş pe copertă. Am luat-o, am citit-o în câteva ore şi apoi i-am scris traducerea în jurnalul meu din acea vreme. Integral. Atât de mult mi-a plăcut.
Pescăruşii, cred că ştiţi, nu ezită niciodată, nu cad niciodată.
Peste vreun an eram acasă la prietena mea (cu care împart cele mai dubioase coincidenţe din viaţa asta) şi vorbeam despre cărţi. Îi povesteam despre pescăruşul “meu” şi cât de faină e cartea şi ce păcat că nu i-o pot oferi, s-o citească şi ea. Diana, prietena mea, dispare un pic la ea în cameră, vine c-o carte, mi-o întinde şi mă întreabă, sclipind din ochi: “Asta e?”. O primise de la un străin care îi spusese c-o să-i placă. Vă ziceam de coincidenţe…
Fond sonor :)
Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruş iubea zborul.
Între timp, cartea a fost publicată şi în română, la Humanitas. Aşa am aflat că autorul e… aviator şi poate asta explică subiectul: pentru pescăruşul Jonathan Livingston zborul între mal şi bărcile de pescari nu e suficient. El vrea să atingă perfecţiunea în zbor şi, astfel, iubirea şi bunătatea, să se autodesăvârşească şi să împărtăşească celor din jur bucuria zborului de dragul zborului!
Nu există ieşire. Sunt un pescăruş. Sunt limitat la propria mea natură.
Acum vreo opt ani, am cunoscut o regizoare de teatru care mi-a spus că i-ar plăcea să pună în scenă cartea asta şi povestea lui Jonathan iar eu, cu nedisimulată admiraţie, i-am spus, scurt, că e nebună. Pe regizoare o cheamă Chris Simion, compania ei de teatru se numeste D’aya, iar aseară am fost la premiera spectacolului Omul pescăruş sau Drumul spre frumos şi am avut parte de o experienţă inedită: primul spectacol de teatru acrobatic, fiindcă regizoarea chiar a făcut oamenii pescăruş să… zboare! (Felicitări, Chris!)
Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric.
Pe scenă sunt membrii trupei Xtreme care se mişcă fantastic, vocile care spun povestea şi replicile personajelor aparţin unor actori îndrăgiţi (Marius Manole e unul dintre ei), muzica poartă semnătura celor de la Nouvelle Vague iar proiecţiile pe ecranul imens de cinema întregesc un spectacol-experiment-experienţă.
Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Şi… un ţânţar poate face asta!
Nu are sens să vă spun mai mult decât că puteţi vedea spectacolul în fiecare marţi, la Grand Cinema Digiplex de la Băneasa – detalii. Da, chiar şi acesta e un experiment: un spectacol de teatru într-o sală de cinema! Să spun că e frumos n-are sens. V-am spus, până la urmă, povestea! Restul… ţine de gândurile fiecăruia:
Nu crede ce-ţi spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Priveşte cu mintea ta, descoperă ceea ce ştii deja, şi vei găsi calea pentru a zbura. Povestea aceasta nu are sfârşit
Mă impresionează tare tot ce am citit pe pagina “Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” şi mi se pare o idee foarte faină să dai ocazia unor oameni să-şi amintească şi să mulţumească, peste ani, celor care i-au format şi şi-au pus amprenta asupra lor. Am şi eu dascăli cărora le sunt recunoscătoare pentru că mi-au… jalonat drumul în viaţă, chiar dacă poate în zilele mele de şcoală nu părea chiar aşa :D
Primul dascăl ar fi chiar tata, profesor de istorie, dar în clasa căruia nu m-am aflat niciodată ca elevă – ceea ce e bine, fiindcă era un profesor sever iar eu o elevă nu chiar disciplinată! Cu toate astea, lui îi datorez pasiunea pentru istorie, toate rezultatele bune la olimpiadele şi concursurile de profil la care am participat şi, de asemenea, nota de 10 pe care am luat-o, la această materie, la Bac. Am vrut să fie mândru de mine :)
***
Al doilea profesor care mi-a marcat drumul, deşi nu a intenţionat asta nici o secundă, sunt sigură!, a fost profesoara de matematică din liceu care, încă din a doua oră, a dat nota 4 (patru) tuturor celor din clasă fiindcă nu ne făcusem tema. Din pricina asta tata nu m-a lăsat la Balul Bobocilor din generaţia mea, iar când colegii mi-au povestit de cei doi DJ cool de la Radio Nova care făcuseră atmosferă, am fost aşa de curioasă încât m-am dus să-i cunosc. Atunci m-am îndrăgostit de radio şi m-am molipsit de media – o afecţiune de care nu m-am vindecat nici până azi. Deci cred că ar trebui să mulţumesc pentru nota aia de patru, nu?
***
Există, totuşi, un dascăl, căruia vreau să-i mulţumesc, pe bune, pentru ce a făcut pentru mine, aproape Misiune Imposibilă, aş spune! Numele acestei doamne este Lucia Petrescu şi mi-a fost, în ultimul an de liceu, profesoară de Limba şi Literatura română.
În fapt, doar de literatură, fiindcă eu, fiind la clasă de bio-chimie, nu făceam şi gramatică. Da, eram olimpică la Română fiindcă citeam de rupeam şi îmi plăcea analiza literară, aşa că, elevă bună la materia asta fiind, mi-a fost dragă foarte încă de la prima oră fiindcă, spre deosebire de profa pe care am avut-o înainte, chiar se strădui să ne facă să ne rămână ceva… atât în minte cât şi în suflet. Orele cu ea erau o plăcere, nu chiuleam niciodată, nu chiuleau nici măcar loazele, fiincă ştia cum să le atragă în dezbateri.
Peste ani, după ce am terminat cu Psihologia şi am decis să dau şi la Litere, m-am lovit inevitabil de examenul de analiză gramaticală. Zic “lovit” fiindcă am avut o profă sinistră de română în şcoala generală şi ajunsesem să urăsc cu pasiune sintaxa! Dar nicicum nu se putea intra acolo fără asta, aşa că am cautat-o pe doamna Petrescu şi am rugat-o să mă înveţe, iar dânsa a acceptat.
Şi ştiţi ceva?! I-a reuşit atât de bine încât nu doar că am luat 10 la admitere, dar chiar şi azi, când citesc şi mă întâlnesc cu vreo frază întortocheată, mintea mea se apucă s-o disece şi s-o împartă în principală şi secundare. Şi îmi place la nebunie!
Fireşte că, într-un fel sau altul, au mai fost profesori cărora le sunt recunoscătoare sau care au avut un impact asupra mea dintr-un motiv sau altul. Dar ca doamna Petrescu, să mă facă să fiu pasionată de o materie pe care am detestat-o din toate puterile, n-a mai fost nimeni! Mai mult, dincolo de un profesor cu har, a fost şi un om minunat! Din păcate, azi predă la îngeri, însă chiar şi aşa, daţi-mi voie să scriu aici, negru pe alb,
Doamnă profesoară, vă mulţumesc!
***
“Dascali minunaţi, vă mulţumim!??? este proiectul uneia dintre echipele participante în programul Intership 2.0, unul pe care îl preţuiesc foarte tare, iar Sorin Tudor ştie foarte bine şi de ce… dincolo de motivele evidente! :)
NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!
În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.
S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.
Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!??? şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.
Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City???, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.
Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.
Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).
Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!???) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta??? dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă??? intrumentală între saxofonişti.
That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.
Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.
Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!