December 1

Săptămâna cu daruri printre rânduri: azi, muzica românilor

Nu cred că sunt o naţionalistă, fiindcă acum îmi pare rău că mi-am ratat şansa de a fi plecat din România cu zece ani în urmă. Totuşi, pentru că sunt conştientă că pretextul pe care mi l-am oferit atunci pentru a refuza şansa emigrării e doar un pretext, mă gândesc că, bună, rea, cum e, mie îmi place România.

Îmi plac locurile şi liniştea de la sat, îmi plac prietenii mei români care sunt mai frumoşi decât prietenii lor din alte ţări, îmi place că aici e acasă. Sigur, nu-mi plac o groază de lucruri, alea de care mă lovesc aproape zilnic, dar îmi imaginez că nici prin Canada (locul unde ar fi trebuit să ajung dacă nu spuneam “pas!”) nu e totul perfect. Şi ştiu că mi-ar fi fost prea dor de casă şi probabil că aş fi rugat toţi prietenii să-mi trimită ce muzică a mai apărut, iar când aş fi ascultat Balada lui Porumbescu ori pe Gheorghe Zamfir probabil mi-ar fi dat lacrimile.

Acesta e motivul pentru care astăzi, împreună cu MasterCard, vă ofer trei CD Box-uri cu cele mai frumoase piese interpretate de marele artist român. Pentru că să ai o zi liberă e bine, să ai un weekend prelungit e şi mai bine, dar să-ţi reaminteşti de ce te bucuri că trăieşti în ţara ta, măcar odată pe an, e nepreţuit!

Şi, da, conform obiceiului, pentru a câştiga unul dintre cele trei daruri, aş vrea să-mi spuneţi, la comentarii, de ce ne place România. Măcar astăzi să vorbim doar de bucuria de a fi român!

IMPORTANT

Mâine, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou.

Atfel, luni am avut un bestseller cu autograful autorului, marţi am avut vouchere de la sosetaria.ro, iar ieri am oferit câte un produs de la Mio Bio, prin tragere la sorţi, celor care mi-au împărtăşit cum se relaxează după o zi grea. Câştigătoarele sunt Cătălina, Rococo şi Andreea! Felicitări, sper să vă bucuraţi de răsfăţurile de la Mio Bio :)

November 30

Gala Internetics 2011 = Gala Redescoperă România!

Scurt, clar, cuprinzător: Redescoperă România a luat cele mai multe premii (de depaaaarte cele mai multe!) iar o parte din haită a fost prezentă în sală şi ne-am bucurat ca pe vremuri, la şcoală, când ne strigau la careu să ne luăm coroniţele!

Felicitări şi mulţumiri Anca, Ana, Bobby şi… Mergem mai departe, coleeeegiiiiii!

Parazitii – Arde feat Mr Levy

Asculta mai multe audio diverse

 

Pentru ultima dată în acest an, Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCRDaciaRomtelecomParalela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.

 

November 29

Secretul lui Simon Toyne, autorul Sanctus

Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.

Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun!  Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.

Umberto Eco, nu Dan Brown

Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:

Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.

Cât de cât mulţumit

Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.

Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.


Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.

Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”

Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit

De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.

De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).

(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)

Bucăţele de pâine

Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.

L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e  cu mult mai mult decât făceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.

Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:

Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller

Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?

Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea.  Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.

Foto by Foto Union. Mulţumesc, Cristi Şuţu!

Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!

Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!

Premiul oferit ieri de printreranduri.eu şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)

November 29

Despre zbor, teatru şi pescăruşi

Era dimineaţa şi un soare nou ţâşnea auriu din pliurile unei mări calme”

Citeam mult în liceu, spre deosebire de acum, când nu prea mai am vreme. Aşa am descoperit, dintr-un transport de “ajutoare” de la francezi, cartea Jonathan Livingston, de Richard Bach. M-a atras pentru că avea un pescăruş pe copertă. Am luat-o, am citit-o în câteva ore şi apoi i-am scris traducerea în jurnalul meu din acea vreme. Integral. Atât de mult mi-a plăcut.

Pescăruşii, cred că ştiţi, nu ezită niciodată, nu cad niciodată.

Peste vreun an eram acasă la prietena mea (cu care împart cele mai dubioase coincidenţe din viaţa asta) şi vorbeam despre cărţi. Îi povesteam despre pescăruşul “meu” şi cât de faină e cartea şi ce păcat că nu i-o pot oferi, s-o citească şi ea. Diana, prietena mea, dispare un pic la ea în cameră, vine c-o carte, mi-o întinde şi mă întreabă, sclipind din ochi: “Asta e?”. O primise de la un străin care îi spusese c-o să-i placă. Vă ziceam de coincidenţe…

Fond sonor :)

Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruş iubea zborul.

Între timp, cartea a fost publicată şi în română, la Humanitas. Aşa am aflat că autorul e… aviator şi poate asta explică subiectul: pentru pescăruşul Jonathan Livingston zborul între mal şi bărcile de pescari nu e suficient. El vrea să atingă perfecţiunea în zbor şi, astfel, iubirea şi bunătatea, să se autodesăvârşească şi să împărtăşească celor din jur bucuria zborului de dragul zborului!

Nu există ieşire. Sunt un pescăruş. Sunt limitat la propria mea natură.

Acum vreo opt ani, am cunoscut o regizoare de teatru care mi-a spus că i-ar plăcea să pună în scenă cartea asta şi povestea lui Jonathan iar eu, cu nedisimulată admiraţie, i-am spus, scurt, că e nebună. Pe regizoare o cheamă Chris Simion, compania ei de teatru se numeste D’aya, iar aseară am fost la premiera spectacolului Omul pescăruş sau Drumul spre frumos şi am avut parte de o experienţă inedită: primul spectacol de teatru acrobatic, fiindcă regizoarea chiar a făcut oamenii pescăruş să… zboare! (Felicitări, Chris!)

Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric.

Pe scenă sunt membrii trupei Xtreme care se mişcă fantastic, vocile care spun povestea şi replicile personajelor aparţin unor actori îndrăgiţi (Marius Manole e unul dintre ei), muzica poartă semnătura celor de la Nouvelle Vague iar proiecţiile pe ecranul imens  de cinema întregesc un spectacol-experiment-experienţă.

Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Şi… un ţânţar poate face asta!

Nu are sens să vă spun mai mult decât că puteţi vedea spectacolul în fiecare marţi, la Grand Cinema Digiplex de la Băneasa – detalii. Da, chiar şi acesta e un experiment: un spectacol de teatru într-o sală de cinema! Să spun că e frumos n-are sens. V-am spus, până la urmă, povestea! Restul… ţine de gândurile fiecăruia:

Nu crede ce-ţi spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Priveşte cu mintea ta, descoperă ceea ce ştii deja, şi vei găsi calea pentru a zbura. Povestea aceasta nu are sfârşit

November 16

Dascăli care mi-au schimbat viaţa

Mă impresionează tare tot ce am citit pe pagina “Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” şi mi se pare o idee foarte faină să dai ocazia unor oameni să-şi amintească şi să mulţumească, peste ani, celor care i-au format şi şi-au pus amprenta asupra lor. Am şi eu dascăli cărora le sunt recunoscătoare pentru că mi-au… jalonat drumul în viaţă, chiar dacă poate în zilele mele de şcoală nu părea chiar aşa :D

Primul dascăl ar fi chiar tata, profesor de istorie, dar în clasa căruia nu m-am aflat niciodată ca elevă – ceea ce e bine, fiindcă era un profesor sever iar eu o elevă nu chiar disciplinată! Cu toate astea, lui îi datorez pasiunea pentru istorie, toate rezultatele bune la olimpiadele şi concursurile de profil la care am participat şi, de asemenea, nota de 10 pe care am luat-o, la această materie, la Bac. Am vrut să fie mândru de mine :)

***

Al doilea profesor care mi-a marcat drumul, deşi nu a intenţionat asta nici o secundă, sunt sigură!, a fost profesoara de matematică din liceu care, încă din a doua oră, a dat nota 4 (patru) tuturor celor din clasă fiindcă nu ne făcusem tema. Din pricina asta tata nu m-a lăsat la Balul Bobocilor din generaţia mea, iar când colegii mi-au povestit de cei doi DJ cool de la Radio Nova care făcuseră atmosferă, am fost aşa de curioasă încât m-am dus să-i cunosc. Atunci m-am îndrăgostit de radio şi m-am molipsit de media – o afecţiune de care nu m-am vindecat nici până azi. Deci cred că ar trebui să mulţumesc pentru nota aia de patru, nu?

***

Există, totuşi, un dascăl, căruia vreau să-i mulţumesc, pe bune, pentru ce a făcut pentru mine, aproape Misiune Imposibilă, aş spune! Numele acestei doamne este Lucia Petrescu şi mi-a fost, în ultimul an de liceu, profesoară de Limba şi Literatura română.

În fapt, doar de literatură, fiindcă eu, fiind la clasă de bio-chimie, nu făceam şi gramatică. Da, eram olimpică la Română fiindcă citeam de rupeam şi îmi plăcea analiza literară, aşa că, elevă bună la materia asta fiind, mi-a fost dragă foarte încă de la prima oră fiindcă, spre deosebire de profa pe care am avut-o înainte, chiar se strădui să ne facă să ne rămână ceva… atât în minte cât şi în suflet. Orele cu ea erau o plăcere, nu chiuleam niciodată, nu chiuleau nici măcar loazele, fiincă ştia cum să le atragă în dezbateri.

Peste ani, după ce am terminat cu Psihologia şi am decis să dau şi la Litere, m-am lovit inevitabil de examenul de analiză gramaticală. Zic “lovit” fiindcă am avut o profă sinistră de română în şcoala generală şi ajunsesem să urăsc cu pasiune sintaxa! Dar nicicum nu se putea intra acolo fără asta, aşa că am cautat-o pe doamna Petrescu şi am rugat-o să mă înveţe, iar dânsa a acceptat.

Şi ştiţi ceva?! I-a reuşit atât de bine încât nu doar că am luat 10 la admitere, dar chiar şi azi, când citesc şi mă întâlnesc cu vreo frază întortocheată, mintea mea se apucă s-o disece şi s-o împartă în principală şi secundare. Şi îmi place la nebunie!

Fireşte că, într-un fel sau altul, au mai fost profesori cărora le sunt recunoscătoare sau care au avut un impact asupra mea dintr-un motiv sau altul. Dar ca doamna Petrescu, să mă facă să fiu pasionată de o materie pe care am detestat-o din toate puterile, n-a mai fost nimeni! Mai mult, dincolo de un profesor cu har, a fost şi un om minunat! Din păcate, azi predă la îngeri, însă chiar şi aşa, daţi-mi voie să scriu aici, negru pe alb,

Doamnă profesoară, vă mulţumesc!

***

“Dascali minunaţi, vă mulţumim!” este proiectul uneia dintre echipele participante în programul Intership 2.0, unul pe care îl preţuiesc foarte tare, iar Sorin Tudor ştie foarte bine şi de ce… dincolo de motivele evidente! :)

November 12

Regal de jazz la Bucureşti

NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!

În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.

S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.

Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!” şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.

Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City”, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.

Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.

Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).

Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!”) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta” dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă” intrumentală între saxofonişti.

That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.

Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.

Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!

November 2

Concert din muzică de hang

Pe Francesco Agnello l-am cunoscut la Sibiu, anul trecut, la conferinţa de presă care a precedat spectacolul Warum Warum regizat de Peter Brook. Am fost vrăjită, ca toţi cei prezenţi, de muzica eterică ce venea din instrumentul muzical, un hang. Între timp aveam să aflu istoria instrumentului şi să am bucuria de a asista la două concerte ale lui Francesco.

Mi-a plăcut atât de mult încât am încercat, anul trecut, să fac un concert de hang la Bucureşti. Din păcate, însă, faptul că instrumentul nu e prea cunoscut nu m-a ajutat şi a trebuit să renunţ… pentru o vreme. Zilele acestea, însă, Francesco a venit la Bucureşti pentru un alt proiect artistic şi m-am bucurat foarte tare că a acceptat să petreacă vreo două ore în compania unor oameni frumoşi pe care i-am invitat alături de mine în această seară şi cărora le mulţumesc pentru că m-au creditat când le-am promis o întâmplare pe placul lor. Sper că am şi reuşit să le ofer asta!

Foto via Cristian Şuţu. Mai multe, aici, video aici

Evenimentul – deşi mie nu-mi vine să-i spun aşa, fiincă a fost mai degrabă, vorba lui Francesco, un happening – nu a fost un concert propriu-zis, ci o poveste pe muzică de hang. Francesco ne-a spus, emoţionant, cu modestie şi umor, povestea întâlnirii lui cu teatrul şi, mai apoi, cu hangul, pe o stradă din Avignon, cum a aşteptat multe luni ca să ajungă să aibă propriul său instrument, cum i-a cunoscut pe creatorii hangului, Sabina şi Felix, care azi îi sunt buni prieteni, şi cum aceştia l-au îndemnat să petreacă câteva ore cu mai multe instrumente pentru a şi-l alege pe cel potrivit lui.

Am ascultat, de asemenea, cum i-a cunoscut pe trei dintre cei mai mari regizori de teatru din lume, Peter Brook, Eugenio Barba şi Pippo del Bono (toţi trei prezenţi cu spectacole la FITS!) şi cum un regizor de film l-a auzit într-un concert şi a trimis nenumărate mailuri pentru a da de el şi a-i propune să lucreze ceva pentru coloana sonoră a următorului său film. Pe regizor îl cheamă Pedro Almodovar.

Şi pe urmă a desfăcut hangul din învelişul său şi a început să cânte. Aşa:

Live, sunetul e încă şi mai impresionant, mai amplu, mai profund şi vă doresc mult să aveţi experienţa asta fiindcă este incredibilă, uluitoare, extraordinară!

Şi gata! Acum, daţi-mi voie să reiterez mulţumirile pentru cei care au venit în seara asta,  Cristinei Bazavan pentru tot ajutorul, lui Mimo, care ne-a ajutat să ne înţelegem mai bine cu Francesco, Nicoletei Gavrilă şi gazdelor, The Institute, o cafenea piartistică unde găsiţi cele mai colorate creioane şi super atmosferă îmbogăţită cu cărţi şi reviste de comunicare, publicitate şi marketing, că doar nu degeaba locul ţine de Millenium People!

Nu în ultimul rând, Merci, Francesco!!!

October 31

Redescoperă România, redescoperă emoţiile

Voi scrie despre weekendul de la Sâmbăta ca despre o continuare a excursiei din martie, să fie, aşadar zece zile de Redescoperă România. Mai mult, fideli scopului nostru, vineri am trecut pe la Palatul Cantacuzino de la Buşteni, iar sâmbătă am vizitat cea mai mare herghelie de lipiţani de pe la noi, aşa că am ce povesti.

Despre vizite şi obiective turistice, însă, e vreme de scris, România nu pleacă nicăieri, aşa că azi postul meu e depre emoţii şi despre ce a însemnat Redescoperă România pentru mine.

Cum să încep?! Cu telefonul de la Bobby şi ezitarea de a mă alătura proiectului în prima tură, fiindcă se brodea să pice peste ziua mea pe care, de când mă ştiu, o petrecusem cu prietenii şi familia, acasă. Am acceptat, totuşi, pentru că mi se părea o experienţă de neratat. Până la urmă, o să am parte de aniversări în fiecare an, dar de câte ori o să mai am ocazia de a asista la sărbătoarea Făşangului, de exemplu?! E inutil să spun că nu-mi regret decizia, pentru locuri, dar, în primul rând, pentru oamenii pe care i-am cunoscut şi care au reuşit, cum necum, să treacă de crocodilii bulimici, lucru deloc simplu. Şi, nu în ultimul rând, am avut o aniversare de neuitat!

Pentru mine, Redescoperă România e despre oameni, în primul rând, despre emoţii şi bucurii împărtăşite cu cei din jur, lucrul cel mai de preţ pe care mi l-a oferit această experienţă, iar weekendul trecut a confirmat acest lucru fiindcă a concentrat starea noastră de “împreună”.

Vineri seară, îmbrăţisări şi pupături şi o euforie generală. Aproape că nu a contat cine cu cine nu se ştia – puţine cazuri, de altfel – fiincă oricum toţi ne cunoşteam prin intermediul posturilor de pe bloguri din timpul fiecărei excursii. Toţi şi fiecare eram “colegul” sau “colega”. S-a dansat şi s-a petrecut de voie.

A doua zi am fost în teste. Echipaţi toţi cu tricoul oficial al revederii, am făcut şase echipe şi ne-am întrecut în probe care mai de care mai haioase. De fapt, dintru început, la proba cu ţeava, am făcut o criză de râs şi nu m-am oprit câteva zeci de secunde. Cu chiu cu vai am reuşit şi ne-am reorganizat după înălţimea fiecăruia pe o ţeavă, fără să coborâm de pe ea şi fără să vorbim. La râs cum ziceam, însă, am avut permisiunea juriului.

După aia au urmat nodurile. Zece, adică, făcute de Doru, pe care a trebuit să le reproducem. Mie mi-a picat unul strâmb, care a fost înlocuit cu altul, dar pe care tot nu am reuşit să-l fac, of! După noduri, a venit proba de tras la poartă. Unii au nimerit, unii nu, de distrat, însă, ne-am distrat corespunzător. La fel şi la proba de foc, la propriu, când Augustin ne-a pus să facem focul cu o cremene şi, ce să vezi, am reuşit! La ultima probă, cea la care trebuia să nimerim o doză turtită de bere cu nişte bile grele de metal, am fost trolaţi la greu de cei care terminaseră parcursul înaintea noastră. Dar câteva lovituri norocoase tot am izbutit, ceea ce a clasat echipa “Cireşarii. Gen” pe un onorant loc patru, după cum aveam să aflăm în aceeaşi seară.

După prânz am dat o fugă prin împrejurimi şi am ajuns, printre altele, la herghelia de lipiţani de la Sâmbăta de Jos. Nu în ultimul rând, am avut plăcuta ocazie de a-i cunoaşte pe Octavian şi Bogdan, doi tineri de nădejde din localitate care se plimbau cu o autoutilitară de teren.

Seara am avut parte de (încă) o surpriză pusă la cale de organizatori, respectiv o festivitate de decernare a premiilor Redescoperă România în care toţi am primit o diplomă pentru un accomplishment personal pe fundalul muzical al unui refren special ales pentru fiecare dintre noi. A fost un moment emoţionant pentru fiecare, mai ales la final, când au fost premiaţi Bobby, Anca şi Ana, oameni pentru care ne-am ridicat cu toţii în picioare. S-a lăsat cu lacrimi la final de festivitate şi cu Mulţi ani trăiască pentru energicul Bunescu a cărui zi de naştere am sărbătorit-o.

După festivitatea de premiere, au urmat, ei bine, un alt fel de artificii! Adică am ieşit cu toţii afară, în câmp, să lansăm stele…călătoare sub forma de lampioane. A fost minunat! (foto by Zdeto)

Aşa cum spuneam şi pe twitter, dacă ar fi fost să aleg eu noaptea din an care să dureze cu o oră mai mult, n-aş fi ales o alta! Şi cum ora 4 s-a făcut 3, iată cum am avut parte de şi mai multă veselie şi antren în noaptea ce a urmat. Am dansat de ne-am tocit pingelele, am râs şi ne-am distrat şi, unii dintre noi, am apucat să completăm şi Oracolul Redescoperă România. De altfel, tot evenimentul a fost, aşa, ca un soi de banchet de final de şcoală, tot aşa cum Redescoperă România a fost un curs intens despre locuri frumoase şi oameni faini.

Şi să nu uităm de imn!

Duminică, înainte să ne răsfirăm pe la casele noastre, ne-am tras în poză, întru amintire. Deşi, zău nu văd cum oricare dintre cei prezenţi ar putea uita vreodată această experienţă, atât de intensă, atât de frumoasă şi emoţionantă.

În fine, mulţumesc  Petrom şi partenerilor Redescoperă România, BCRDaciaRomtelecomParalela 45Muzeul Ţăranului Român pentru o experienţă minunată. Redescoperă România este o iniţiativă ce nu se va termina, indiferent dacă proiectul continuă sau nu. Fiecare dintre noi – cei implicaţi direct în RR sau nu – vom mai hoinări prin ţară şi vom povesti ce am văzut, aşa că acesta nu este o încheiere, ci doar un alt început :)

October 30

Cum “sună” liniştea

Sâmbătă dimineaţă, la hotel Diana din Sâmbăta de Sus, pe balconul camerei. Bate soarele, de nu poţi sta cu ochii deschişi şi, cu toate că, probabil, nu-s mai mult de 10 grade afară, pe balcon stau în pijama şi desculţă, dimpreună c-o cafea şi cu viciul meu de toate zilele. Şi e numai bine.

Îmi e somn încă. Vineri a fost o zi lungă, cu multe emoţii şi un eveniment urât (mama, coaste, trei, fracturate), harmălaie de mailuri, un bagaj printre picături şi, până seara, puţin loc de destindere, cu toate că drumul a fost superb. Mihai zice că a aranjat detaliile până la frunza ruginie ce ne-a însoţit, o vreme, pe parbriz, şi mărturisesc onest că eram deja sedusă de plafonul panoramic al maşinii lui. Revederea cu colegii din Redescoperă România a fost, de asemenea, mult-aşteptată şi emoţionantă.

Închid ochii şi inspir aerul bun. E ceva, nu pot să spun exact ce, care mă seduce iremediabil la momentele astea, parcă aş fi pisica din desene animate dusă pe sus de aroma vreunui deliciu. Nu doar soarele prietenos ori cuibăreala mea pisicească din scaunul comod. E altceva. Şi deodată îmi dau seama că e… sunetul liniştii. Spre deosebire de dimineţile oraşului, aici, la Sâmbăta, nu se aud decât trei vrăbii (sau ceva zburătoare cântătoare), care fredonează nişte muzică de înviorare, pasămite. Pe undeva, mai departe, aud zgomotul făcut de o roată ce trece peste pietriş. Poate e o maşină sau doar o roabă, nu ştiu, nu mă interesează, dar îmi place cum se aude. Însă acum s-au oprit, vrăbii şi roată, şi totul e mut, ca un peisaj frumos pe care-l vezi la TV cu sunetul oprit.

Deschid, leneşă, un ochi. Soarele dă buzna şi pentru doar o fracţiune de secundă văd cum trei case de mai încolo trimit tot atâtea fuioare de fum să lege prietenie cu cerul senin, lacrimă. Aproape că pot auzi cum trozneşte lemnul în sobe.

Cu greu mă urnesc din picoteala asta plăcută. Mă aşteaptă o zi lungă şi o noapte pe măsură: cea mai lungă din an! Şi tocmai am avut parte de un început perfect!

Vă reamintesc faptul că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCRDaciaRomtelecomParalela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.