Nu c-aş crede în horoscop, dar, recunoaşteţi, poate fi un bun subiect de conversaţie, la o adică. A, eşti Fecioară? Dar faci sex, nu? Hahaha, ce ne mai râdem! Horoscopul chinezesc parcă e mai ok, aşa, cu animale, toţi suntem un fel de animale, nu? Şi cum eu sunt Iepure, iar ieri a început anul Iepurelui de Metal, m-am interesat, for fun, ce urmează să ni se întâmple! Cică o să fie pace şi linişte… Da, ştiu, vă gândiţi la Egipt. Dar asta a început în anul Tigrului, nu se pune!

Totuşi, cum căutam io aşa, ţup-ţup, să văd ce ne aşteaptă, am dat peste următorul titlu, în Gândul:

Nu e cool aşa un titlu, o asemenea informaţie?! Vrei căsătoreală? Go for it! Vrei să fii infidel/ă, e ok, de asemenea! Pentru cine vrea presă de calitate nu e ok. Dar poate că aşa e Iepurele ăsta de metal: cu două feţe!

Sunteţi uluitori! Pe bune! Nu e nici o săptămână de când Eva a împlinit patru ani şi i-am urat La mulţi ani, iar voi aţi început campania pentru ea! Cred că sunt mii de mesaje pe twitter şi pe facebook, zeci de postări pe bloguri. Şi, da, aţi reuşit să adunaţi banii necesari tratamentului! De fapt, v-aţi autodepăşit! Sunt 87.000 de euro strânşi în mai puţin de o săptămâna!

O mică precizare, însă: aşa cum ştiţi, Eva Maria abia a început tratamentul cu citostatice, ieri. Nu ştim cum va reacţiona organismul ei, nu ştim dacă doar tratamentul este suficient pentru a alunga boala sau, până la urmă, va fi necesar un transplant de celule stem.  O să ştim mai multe abia pe la finele lui februarie.

Între timp, totul depinde de evoluţia şi de rezistenţa Evei, de aceea, vă rog, vă rog mult! să-i trimiteţi gândurile voastre bune! Pe site vor fi postate constant ştiri despre starea ei, şi nu uitaţi că această minunată mobilizare pe care aţi realizat-o ar putea fi necesară din nou, dacă apare indicaţia de transplant. Cu toţii sperăm că n-o să fie cazul, dar, dacă e, mergem înainte, da?

Alexandra şi Cezar, părinţii Evei, au nevoie să-şi facă mai puţine griji şi să se concentreze exclusiv asupra stării Evei aşa că sper să nu vă supăraţi dacă le-am spus, în numele tuturor, că pot conta pe noi când şi dacă va fi cazul de transplant. Dar n-o să fie! Eva o să se facă bine cât mai repede!

E un an de când Diana a trimis celorlalte Zâne un email în care ne scria povestea lui Daniel şi că are nevoie să creadă că noi chiar putem face minuni. Restul poveştii o ştiţi, are un final fericit. Mie, şi cred că nu numai mie, mi-a schimbat un pic perspectivele, atât asupra a ceea ce înseamnă şi ce poate social media, dar şi asupra Oamenilor, în general.

Nu cred că m-am simţit niciodată mai mândră că fac parte dintr-o anumită comunitate, în cazul ăsta Comunitatea celor care cred că, împreună, facem să fie bine. A fost aşa, ca o cruciadă împotriva bolii, o cruciadă pentru viaţă. Şi e minunat că se poate întâmpla din nou. Astăzi, #zanarim nu mai există, nu în formula consacrată, cel puţin. Zânele* sunt, fiecare, în regatul său. Dar, de acolo, ştiu eu, ridică baghetele: Dâng!

Acum un an mă întrebam “Are we human or are we cancers”. Acum ştiu mai bine. Şi vă mulţumesc pentru lămurire :)

* zânele, ele sunt: Anca Bundaru, Anca Dorombach, Mihaela Pană, Oana Portase, Diana Stoleru, Irina Ursu.

Tocmai am văzut 127 hours, un film extrem de puternic şi pe care, dacă n-aveţi stomac tare, nu vi-l recomand. Povestea e simplă şi e adevărată: Aron Ralston, un alpinist american, se afla în excursie prin Utah, în Blue John Canyon, când alunecă între doi pereţi de stâncă, atrenând în cădere un bolovan care-i prinde mâna dreaptă.

Filmul descrie cele 127 de ore pe care Aron, interpretat de James Franco, le-a petrecut încercând să se elibereze. A reuşit, la final, după ce şi-a tăiat braţul, fază la care, dacă aş fi văzut filmul la cinema, cred c-aş fi plecat. Iniţial, filmul poate părea plictisitor, lungit, un documentar oarecare cu un tip care se caţără. Big deal. Dar prima parte ţi-l face simpatic pe Aron, te relaxează, pentru ca mai apoi dramatismul situaţiei, lungă, chinuitoare, epuizantă, să te “lovească” şi mai puternic. Suferi alături de eroul principal şi, în fine, când iese la lumină, te bucuri c-a scăpat. Te bucuri, ca în cazul meu, până la lacrimi.

Nu cred că ia Oscarul pentru Cel mai bun film, dar transmite emoţii şi te pune pe gânduri. Ca şi după Saw, ajungi să te întrebi cam ce ai fi în stare să faci ca să supravieţuieşti. Şi-ţi dai seama că într-o situaţie de viaţă şi de moarte, o să-ţi bei urina, dacă nu ai de ales, ba chiar o să-ţi rozi propriul braţ, dacă stă între tine şi “a trăi”.

Aron Ralston merge în continuare pe munţi şi ţine discursuri motivaţionale povestind despre experienţa sa. Pe bani foarte buni, aş putea adăuga. Dar asta e o altă poveste.

Printre altele, Daniel m-a întrebat şi ce n-as putea ierta. Nu mă pot pune în situaţii ipotetice de genul ăsta şi nici nu ţin neapărat să aflu ce n-aş putea ierta. Viaţa are şi momente nasoale – păţăşti!, şi oameni cu duiumul şi, se ştie, oamenii nu sunt perfecţi. Deci supuşi greşelii. Şi e ok aşa.

De fapt, ce înseamnă să fii iertat? Că spui o vorbă şi gata, puf!, nefăcuta dispare din istorie, ca ştearsă de fostul guvernator al Californiei în Eraser? Că, brusc şi dintr-o dată, celuilalt îi trece supărarea şi se apucă vesel(ă) să adune cioburile păţaniei? Newsflash: nu se întâmplă aşa, nu iertarea te absolvă de vină ci propriile regrete şi, fireşte, nerepetarea greşelii.

Ai întârziat 10 minute la o întâlnire? Bine, se scuză. Ai uitat de ziua de naştere a cuiva? Hai, merge şi asta, la ce ritmuri trepidante au vieţile noastre. Dar dacă “ai uitat” că eşti într-o relaţie şi ţi se năzare să te pupi (sau de’altele) pătimaş cu altcineva… e iertabil?

Ceea ce mi se pare culmea cinismului în toată povestea asta e că cel care a greşit cere iertare. Adică după ce că ai comis-o fată de celălalalt, îi mai ceri şi iertare, îi ceri, practic, un serviciu, să te absolve de vina de a fi făcut cine ştie ce nefăcută. Nu vi se pare foarte nefericită exprimarea asta?

Oare cât o fi amenda pentru o bălăceală în Fontana di Trevi? Nu de alta, dar rochie asemănătoare am deja, iar un pui pricăjit de mâţă sigur găsesc io prin oraşul ăla! :))

Peronni nu-mi place prea tare dar cel mai complicat e cu Marceloooooo!

A murit, săracu’!

sau aşa:

Sigur, mai la vară, după FITS. Dar io am deja dor de ducă :D

Nu pricep neam de ce e aşa de importantă noaptea de Revelion. Nu se schimbă nimic, e doar o noapte, un acord social: TREBUIE să petrecem nebuneşte. Aham. Da’ de ce?!

Primesc tot felul de newslettere cu chestii pe care e musai să le fac de Revelion ca să-mi meargă bine în 2011. La fel de grăbiţi sunt unii să mă informeze ce se poartă cu aceeaşi ocazie. Sigur, nu se pun de acord: unii spun rochii lungi, preţioase, alţii scurte, cu volane. Toată lumea e de acord cu un lucru, însă: tre’ neapărat să port ceva roşu pe sub ţinuta specială, al’fel m-am lins pe bot de noroc tot anul ce vine.

Mă rog, cred că asta o să fie singura concesie făcută acestei nopţi. Nu de alta, dar s-au făcut ceva investiţii în acest sens cu ocazia Crăciunului. Apropo, merge şi roşu burgundy (sic!), se pune, da?!

Altfel, party sau nu, pentru mine, de exemplu, Anul Nou vine cam pe la prânz, aşa, pe 1 ianuarie, odată cu Marşul Radetzky ce încheie Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, concert pe care nu l-am ratat niciodată în 30 de ani şi pe care, când m-or trage organizatorii la sorţi, o să-l văd şi live.

Voi ce tradiţii, superstiţii, damblale aveţi de Anul Nou?