August 9

Ce-aş face dacă n-aş face ce fac

Cam aşa (se) întreabă Fata din port şi mi-a plăcut provocarea, chit ca nu-mi era neapărat adresată. Adică ce-aş face, de şi cu drag, dacă aş putea, pentru o lună, să-mi las jobul şi să mă dedic unui hobby. Păi să vedem…

Poate sună a clişeu dar mie îmi place ce fac, îmi place pe bune, îmi iubesc jobul joburile şi nu cred că m-aş reprofila. E drept, poate că aş face mai mult pro bono, aş lucra mai mult în zona ONG şi pe proiecte culturale care, din păcate, nu prea fac bani suficienţi cât să-şi permită PR buni şi bine plătiţi. Mda, e un cerc vicios, dar aia e. Deci (tot) comunicare all the way!

Totuşi, dacă mi-ar rămâne vreme şi aş avea banii necesari pentru asta, aş călători şi aş scrie despre locuri dar, mai ales, despre oamenii faini pe care i-aş întâlni. În secolul vitezei îmi pare că nu mai avem răgaz să observăm atâtea lucruri şi prea puţini îşi mai permit luxul de a remarca şi spune poveşti – Augustin Radu şi Cristina Bazavan sunt unii dintre aceşti puţini, apropo. Poate e şi din pricina avântului 2.0: suntem bombardaţi cu mesaje ce se vor care mai de care mai persuasive şi uneori – am observat asta – ne încâtă mai tare forma (ce vrem să auzim) decât fondul.

ăăăă… despre ce scriam eu aici?! Aşa! Deci hobby-urile mele de care uneori n-am suficient timp sunt plimbatul pe diverse coclauri şi oamenii frumoşi. Din când în când reuşesc să le combin! În rest, mai citim, mai gătim, mai facem un sport…

July 26

BMW: probleme de imagine în România?

Din ce în ce mai des citesc prin presă despre accidente rutiere de tipul “hit and run” şi parcă cele mai multe dintre maşinile implicate sunt BMW – sau asta e percepţia mea. De altfel, marca asta parcă a ajuns să fie cumva asociată cu “jmekerii”, şi nu neapărat dintre cei care au şi ceva de zis ci mai degrabă din categoria celor care doar au ceva de condus.

Eram, încă sunt, un fan declarat al maşinilor făcute de Bayerische Motoren Werke AG, însă din ce în ce mai mult am impresia asta, că se pune un semn de egal între loazele de care ziceam mai sus şi BMW, şi ştiu sigur că există oameni care-şi permit o maşină nouă, scumpă, şi nu mai aleg marca asta pentru că nu vor să fie percepuţi aiurea.

Aşa că vă întreb: are BMW o problemă de imagine în România?

June 29

Romantismul tip Moartea pasiunii

Zilele trecute, în urma unei discuţii, am ajuns să mă gândesc serios la romantism şi la actele (uneori chiar necugetate) care sunt îndeobşte asociate cu ideea de romantism.

Problema e că mie chestiile de genul petale de trandafiri, cină la lumina lumânării şi (eventual) fond muzical cu sexofon, mi se par siroooooop! Sirop gros, precum mierea, cu miere, caramel şi bomboane tic-tac pe deasupra. Întocmai ca o colivă amoroasă şi extrem, da’ extrem de dulce, toată această strofocare îmi sugerează un tablou ce s-ar putea prea bine intitula Moartea Pasiunii!

Şi, de fapt, nici măcar asta nu e problema ci faptul că – am întrebat ieri pe Facebook şi pe Twitter – sunt printre puţinii care consideră că romantismul nu tre’ să treacă prin fumul lumânărilor sau prin stomac. Nu pot, dom’le, să nu râd când lucrurile arată la fel de stas ca pe-o carpetă cu Răpirea din serai! În fapt, am şi râs într-o asemenea ocazie, cam nepotrivit, fiindcă domnul se străduise, deh, dar ce să fac, dacă nu am putut să mă abţin?! Că doar nu era, Doamne Fereşte!, să-l încurajez!

Deci ce mai e romantic azi, fără să ajungă în zona de sirop – asta ar fi o întrebare. Mie, de exemplu, mi s-a părut destul de romantic atunci când am primit o găleată cu flori. Cu tot cu găleată! Nu neapărat pentru că era cine ştie ce chestie ci pentru că a fost destul de neaşteptat. Hai, un buchet, chiar şi mare, s-a mai văzut, dar o găleată?! Am reţinut gestul, îl preţuiesc şi azi!

Estimez că tot un fel de romantic a fost şi când am fost “răpită”: Sunt jos, plecăm la mare. Acum. Şi aş mai avea exemple, cred, însă fără să fiu neapărat convinsă că alea sunt romantism fiindcă, da, şi în mintea mea, romantismul = manifestările alea siropoase pe care, am zis, nu le apreciez!

Loc de gesturi faine e, asta e clar, mi s-au întâmplat şi, cred, o să mi se vor mai întâmpla. Dar sunt chestiile astea frumoase, nebune, neaşteptate, romantism? Sau sunt eu o antiromantică şi gata?!  Să ştiu o treabă!

foto: Nataliia Pogrebna | Dreamstime.com

June 28

Fericirile

M-a pus Ionuţ să scriu despre ce mă face pe mine fericită! Fără nici o legătură cu întrebarea referitoare la romantism de mai devreme, prima chestie care mi-a venit în minte a fost “fericiţi cei săraci cu duhul” dar cum, din păcate uneori, nu cred că mă încadrez la categoria asta, am purces la cetirea unor mai vechi postări de pe defunctul blog ilincadimesc, unde aveam o categorie întreagă intitulată “fericirile”.

Alfabetic, vorbind, acum mă mulţumeşte, fiindcă n-am fost dotată cu cine ştie ce răbdare. Apoi, îmi plac foarte tare bărcile. Nu ştiu ce anume din povestea asta cu plutitul, dar bărcile simple, de lemn, pescăreştile, lotcile, cum vreţi să le ziceţi, mă încântă!

Mă înveselesc creioanele colorate, probabil e o rămăşiţă de gânduri de prin copilărie. Şi cu toate că, în vestimentaţie, combinaţia preferată în 90% din cazuri e de non culori, alb şi negru, în rest aş colora tot. Pisici, acum îmi dau seama că nu-mi ajunge câte o literă din alfabet ca să fac lista! Cred că sunt norocoasă, nu?

Sunt fericită când mi-e drag de cineva sau de ceva până la lacrimi (pentru că pot!), când e soare vesel, dar şi când plouă cu tunete şi fulgere, să miroasă apoi a praf ud, când plouă la mare îmi place, de asemenea, mult.

Îmi place să evadez din oraş, să văd un spectacol de teatru sa un film, să cânt şi să chiui la concerte şi, obsedant aproape, revine marea pe listă. Anumite sonerii din telefon aveau, cândva, darul să-mi aşeze neclintit un zâmbet pe mutră. A, da! Îmi plac fluturii din stomac! Şi roller coaster-urile! Şi când ninge cu fulgi maaaari!

Îmi place cum miros iarba proaspăt cosită, chibriturile arse, pâinea fierbinte, fumul sobelor, iarna, Bulgari şi Fahrenheit for men, o carte nouă, mirosul de cerneală tipografică, iasomia şi sulfina. Asta aşa, la o superficială scormonire prin minte după senzaţii olfactive.

Băile lungi, cu tot alintul, spumă şi carte bună, tihna, lenea chiar, deşi n-aş putea trăi fără adrenalisnă, îmi place publicul din Piaţa Mare din Sibiu, la concerte, şi îmi plăcea publicul de la Folk You, pe vremea când era festivalul meu, să am idei, să râd şi, surprinzător, îmi place şi să tac, amuzat, complice. Muzica. Muzica. Muzica. Şi dansul.

Şi, nu în ultimul rând, oamenii frumoşi, prietenii mei, mă fac fericită.

În fine, asta:

Fericirea nu e un “dat” şi nici un drept! Se învaţă, se educă, se exersează ca orice altă însuşire, ca un muşchi. Iar banii n-au nici o legătură – oricine crede altfel e un nefericit!

Nu dau leapşa mai departe, cui îi place subiectul şi crede că are “insights”, să scrie! Cum ziceam, fericirea se învaţă! :)

June 22

Intimitate vs. “being out there”

Lumea e cucerită de Internet, şi nu există nici un dubiu în sensul ăsta. Reţelele sociale sunt pe val şi, dacă e să fim un pic atenţi la ce a zis ieri Adam Nunn, treburile vor deveni încă şi mai targetate, şi mai personalizate. Aparent, e un lucru bun că TV-ul o să-ţi recunoască faţa. Aşa o să ştie să sară cu graţie peste anumite canale, cum ar fi Trinitas TV. E in grilă, dar nu mă uit niciodată la el. O să ştie, probabil şi care sunt produsele care mă interesează sau în al căror target pot fi şi o să-mi arate doar acele reclame. Vechea expresie “Vorbeşti ca televizorul” o să capete, cu siguranţă, alt sens!

Până când toate aceste vor fi parte din realitatea cotidiană pe la noi, însă, mai e un pic. Nu mult, probabil, dar mai e. Tot aşacum mai e şi până când telefonul fiecăruia dintre noi – smartphone, fireşte – o să ştie să spună, de capul lui, unde suntem, ce facem, cu cine, eventual să dea şi like în locul nostru.

Nu zic nu. Am apucat pe drumul ăsta şi nu mai dau înapoi, pe de-o parte fiindcă meseria nu m-ar lăsa, şi pe de altă parte pentru că îmi place această interconectare. Am ajuns să cunosc – şi mă bucur că e aşa – oameni cu al căror drum probabil nu m-aş fi intersectat altfel decât virtual, ţinând cont că unii locuiesc prin alte oraşe ori chiar prin alte ţări. E bine. Şi totuşi…

Acum câteva luni, cineva a luat nişte poze de-ale mele care fuseseră postate pe FB de altcineva. Poze de la Retroparty. Eram desculţă, fiindcă mă terorizaseră botinele. Între prieteni şi amici, în real life, nu am avut şi nu cred că a fost o problemă. Dar pe net s-au găsit voci să comenteze cu răutate (altfel, gratuită) şi, da, treaba m-a iritat. Nu atât de mult comentariile cât ideea, faptul că cineva poate să facă ce doreşte cu poza mea, cu textele mele, cu numele meu, iar eu nu prea am ce face în sensul ăsta! Încă nu sunt imună la asta şi nici nu cred că trebuie să devin.

În weekend am fost la Vamă, a fost prima “mare” pe anul ăsta. Şi prima dată, cred, când mi-am pus serios problema, după ani buni de topless, “Dar dacă mă trezesc cu poza cine ştie pe unde?”. Şi am renunţat la obiceiul meu. Era vreo mare sfârâială dacă apărea vreo poză cu mine aşa, că doar nu sunt vreo vedetă să se fi plimbat poza cu likes si RT-uri pe net?! Nu era. Dar am preferat să nici nu existe posibilitatea asta. De fapt, sunt decisă să renunţ, pe litoralul românesc cel puţin, la obiceiul de a face plajă despuiată.

Mai multe metode de comunicare înseamnă şi un plus de expunere, cu fiecare noua reţea socială în care suntem activi, cu fiecare post pe blog, cu fiecare tweet şi status postat. Şi, din perspectiva asta, parcă nu mă grăbesc să evoluez. Pe de altă, parte, însă, mă întreb dacă (mai) avem de ales!

Unde şi cum tragi acea linie subţire, în aşa fel încât să poţi face în continuare ce şi cum vrei, fără stresul că ceea ce faci o să devină… viral!?

June 4

Jurnal de Festival (VIII)

Aşa cum am spus, am încercat, pe cât posibil (şi în măsura în care au existat solicitări şi deschidere în acest sens) Bloggerii acreditaţi la Festival, musafiri la Sibiu, au primit, fiecare, tricoul lui personalizat, în termeni de culoare, nume blog şi citat din piese celebre postat la vedere, pe piept. Singurul lucru imprimat pe toate tricourile a fost “Blogger acreditat”.  Citatele le-am ales eu şi cred că majoritatea bloggerilor s-au amuzat de alegerile mele. Acum, aşa, ca o joacă, va poftesc sa potriviţi citatul şi bloggerul. Cine face cele mai multe potriviri corecte, câştigă nu doar un tricou personalizat cum ziceam mai sus, dar şi o poală de obiecte personalizate cu sigla FITS. De la SmartGifts, se ştie!

Aşadar, iată purtătorii de tricouri: Bogdana, Daniela, Bogdan, Andreea, Roxana, Auraş, Cristi, Diana, Dragoş, Oltea, Raul, Cetin, Cristina, Andrei, Adrian, Alexandru şi, cu voia voastră, ultima pe listă, blogger neoficial, Ruxa.

Iată şi citatele:

1. My love’s more richer than my tongue

2. Shall I compare you to a summer’s day?

3. Give me my robe, put on my crown.

4. Dacă nu simţi nu are nici un rost.

5. Amice, eşti… idiot!

6. Cum să mă cotorosesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie!

7. I will buy with you, sell with you, talk with you

8. The devil can cite Scripture for his purpose.

9. Friends, Romans, countrymen, lend me your ears

10. Ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă?

11. There are more things in heaven and earth, Horatio

12. A horse, a horse! My kingdom for a horse!

13. What’s in a name? That which we call a rose

14. We know what we are, but know not what we may be

15. Când mă magnetizez, mi-e cald! Pfu! Şi când mi-e cald, pfu, tachinez!

16. My words fly up, my thoughts remain below

17. Do you not know I am a woman? When I think, I must speak.

Hai, să vă văd! :)

June 3

Jurnal de Festival (VI)

Ziua opt şi abia apuc să scriu Jurnalul VI, ştiu. Dar aşa cum ziceam acum câteva zile, principala mea prioritate nu e blogul meu. Sau secundară, terţiară.. aţi prins ideea!

Dar asta nu înseamnă că îmi place mai puţin toată nebunia asta care se petrece în aceste zile la Sibiu. Acum e soare, e cald, e senin si pare că azi ploaia ne ocoleşte. Deşi, mă rog, după cum vara nu-i ca iarna, o ploaie scurtă nu se ştie niciodată cnd vine. Dar poate nu vine.

Se simte că se umple din nou oraşul. Nu mai e nici un loc de cazare, nici să dai cu tunul, deja noi cazăm oaspeţi ai Festivalului la Ocna Sibiului. Dar e bine, aşa trebuie să fie în zile de sărbătoare festivalieră. Sunt deja mulţi oameni şi în Piaţa Mare unde, de puţin timp, au sfrşit repetiţiile cei de la Voala Project, care sunt foarte foarte tari, atât de tari încât au fost aplaudaţi chiar şi acum, după doar câteva momente din spectacolul lor.Trupa de acrobaţi este acompaniată, live, de Duchamp Pilot, care sună şi ei foarte bine, niţel Muse – ish :)

Sunt un pic obosită, dar imi e bine: adrenalina festivalieră îşi face efectul: “trag pe nas” spectacol, teatru, dans şi o frenezie pe care îmi e mai degrabă greu s-o descriu prin cuvinte şi care cel mai bine merită trăită. Merită şi trebuie trăită! Scris negru pe alb, ca să nu mai repet de fiecare dată “V-am spus eu?!” :))

În altă ordine de idei (nu-s realmente coerentă zilele astea, sună telefonul, twitterul, FB-ul şi mailul ca la… ca la Gară, cred), aseară am văzut Pal Frenak, InTimE. Care, iniţial nu mi-a plăcut decât în puţine momente, mai ales spre sfârşit. Azi, însă, după ce s-a disipat un pic comparaţia cu preferaţii mei, compania lui Inbal Pinto şi cu canadienii de la Les Ballets Jazz du Montreal, m-a “lovit” faptul că, de fapt, InTimE a fost un spectacol chiar mişto, mea culpa pentru că m-am concentrat mai ales pe mişcare şi nu pe ansamblu.

De la început mi-a plăcut jocul de cuvinte din titlu… In Time şi InTime. Spectacolul este despre carnalitate, într-o accepţiune nu extrem de fluidă a conceptului, despre relaţia cât se poate de InTimĂ între două (sau mai multe) fiinţe, o incursiune într-un dicţionar sexual ilustrat nu neapărat foarte subtilă ci mai degrabă brută, dacă nu chiar brutală. Bărbat singur, femeie singură, femei împreună, bărbaţi împreună, femeie şi bărbaţi împreună şi, în fine, femeie şi bărbat.

Şi totuşi, în ciuda coregrafiei explicit sexuală, a nudităţii celor de pe scenă, nimic, absolt nimic nu a fost vulgar, indecent sau obscen. OK, la un moment dat muzica mi s-a părut un pic agresivă şi chiar m-a iritat folosirea Moonlight Sonata, dar acum, că imaginile s-au aşezat (iar comparaţia cu celelalte spectacole oricum nu-şi are locul, e al’ceva!), Moonlight Sonata se potrivea foarte bine cu momentul.

Oltea şi Dragoş au spus că e curajos spectacolul, ca şi decizia lui Constantin Chiriac de a-l aduce în FITS.  Eu  nu sunt neapărat de acord cu asta: poate că publicul pare nepregătit pentru genul ăsta de expunere (şi aici mă refer la combinaţia nuditatate + coregrafie + lumini) dar, în definitiv, vedem zilnic obscenităţi la TV, iar asta a fost altceva, cu siguranţă. Aşa că, deşi arta e o chestie la care te raportezi, oricum, destul de subiectiv, eu cred că, pentru publicul prezent aseară la Casa de Cultură a Sindicatelor, spectacolul a fost cel puţin “digerabil”. Dovadă şi scurtul interviu de mai jos, luat de Flori Voicu, una dintre voluntarele mele.

Eu una, nu am mai fost niciodata la un dans contemporan, a fost total nou pentru mine și neașteptat, surprinzător. Mie mi-a plăcut. Au fost momente intense, momente calme, multă emoție. Chiar a fost frumos.
[Ce ți-a plăcut cel mai mult?]
R: Cel mai mult mi-a plăcut momentul de 2 minute cu persoana pe canapea, cum cădea lumina, incredibil cum putea să arate corpul uman; mișcarea, imaginea de ansamblu. Cele 2 minute au fost perfecte.

Acum, înainte să dau publish, în Piaţa Mare răpăie o ploaie cu picături mari şi miroase a vară. Dar e ok. Se opreşte :)

FOTO: Dragoş Spiţeru | FITS2011

Category: Dileme | LEAVE A COMMENT
May 12

Un PS la Social Media Summit Sibiu

După ce am participat ieri la SMS Sibiu, şi după câteva din reacţiile din sală, dar şi de pe bloguri, cred că se impune o lămurire pe care, mai ales din lipsa de timp şi de context, poate că a trecut neobservată.

Intervenţia mea de ieri nu a fost despre ajutorul de care FITS are sau nu nevoie în a fi promovat ci de menţionarea, vocală, a unei deschideri, a unei ieşiri în întâmpinare, dacă vreţi, pe care o avem atât faţă de social media, cât şi de comunitate, fie ea online sau nu.

Am vrut să ajung la SMS ca să cunosc ansamblul acestei comunităţi online din Sibiu pentru că, paradoxal cumva, la deja al doilea an în Festival (al meu), am băgat de seamă că mai mult vuiesc bloggerii din alte oraşe decât cei din Sibiu. Iar evenimentul – şi aici reiau ce spun criticii – e al treilea ca amploare în lume. Ceea ce nu e deloc puţin lucru, aş spune. Şi totuşi, în ciuda faptului că îl au acolo, acasă la ei, sibienii care sunt online îmi pare că nu profită de interesul extraordinar pe care evenimentul îl atrage atât asupra oraşului cât şi a blogurilor care acoperă acest subiect. Şi cine ar avea şansa s-o facă cel mai bine decât oamenii locului?!

Nu e vorba de nevoi sau de obligaţii. E vorba de o şansă de a primi informaţii documentate, locale, de la un eveniment ce cuprinde nu doar câteva săli de teatru ci un oraş întreg. Eu zic că nu e puţin lucru. Iar speranţele mele se leagă şi de faptul că în acest an FITS se desfăşoară sub semnul comUNITăţi.

Să vedem cum o să iasă! Din partea noastră, a celor implicaţi în echipa FITS, dorinţa de a comunica şi de a sprijini comunitatea locală online cu acces la info şi alte facilităţi există. Şi taman am explicat – din nou – de ce FITS reprezintă o şansă de afirmare, de coagulare şi de autopromovare a comunităţii locale. Profitaţi de ea!

April 20

Prima impresie e bună

Credeam că e un soi de prejudecată, această primă impresie, că dacă cineva are o zi mai proastă în ziua în care te cunoaşte pe tine nu înseamnă neapărat că e o persoană neplăcută, aşa cum ţi-a părut ţie. Păţăşti, deh!

În teorie, adică. Fiindcă, în practică, îmi e greu să scap de această primă impresie. Poate că-s de vină şi cursurile la psihologie, poate că nu, dar mă prind de lucruri. Şi rareori greşesc. Şi uite că cică aveam dreptate să mă încred în al şaselea simţ, după cum au remarcat cercetătorii. Canadieni, nu britanici.

Totuşi, uneori, mi-ar plăcea să greşesc! Doar uneori! :)

April 6

Mamă? Asta nu e mamă!

Citesc pe net ca e mare vâlvă cu cazul femeii care a născut în toaleta unui spital. Că, vai!, cum a fost posibil aşa ceva, sistemul sanitar vraişte din România, că medicii incompetenţi, oribilă perioadă trăim, suntem trataţi ca nişte animale!

OK, mi se pare foarte aiurea ca tu, medic, să nu te prinzi că o pacientă e însărcinată. Dar daca are 110 kilograme, dacă tu o intrebi când a avut ultima menstruaţie şi ea spune că în martie şi NU îţi spune că i s-a rupt apa acum câteva ore, lucru pe care îl ştie cu singuranţă, fiindcă (mai) are trei copii acasă, serios dacă nu elimini varianta “sarcină”.

Eu, una, aş “elibera-o” pe femeia respectivă din funcţia de mamă. Fiindcă ştia că e gravidă, ştia că i se rupsese apa şi nu i-a păsat câtuşi de puţin de siguranţa copilului.

Cu alte cuvinte, ca medic poţi să greşeşti, tot aşa cum şi aparatele o pot face. Nu e ok, dar se poate întâmpla. Dar ca mamă, într-un astfel de caz, NO WAY!