Credeam că e un soi de prejudecată, această primă impresie, că dacă cineva are o zi mai proastă în ziua în care te cunoaşte pe tine nu înseamnă neapărat că e o persoană neplăcută, aşa cum ţi-a părut ţie. Păţăşti, deh!

În teorie, adică. Fiindcă, în practică, îmi e greu să scap de această primă impresie. Poate că-s de vină şi cursurile la psihologie, poate că nu, dar mă prind de lucruri. Şi rareori greşesc. Şi uite că cică aveam dreptate să mă încred în al şaselea simţ, după cum au remarcat cercetătorii. Canadieni, nu britanici.

Totuşi, uneori, mi-ar plăcea să greşesc! Doar uneori! :)

Citesc pe net ca e mare vâlvă cu cazul femeii care a născut în toaleta unui spital. Că, vai!, cum a fost posibil aşa ceva, sistemul sanitar vraişte din România, că medicii incompetenţi, oribilă perioadă trăim, suntem trataţi ca nişte animale!

OK, mi se pare foarte aiurea ca tu, medic, să nu te prinzi că o pacientă e însărcinată. Dar daca are 110 kilograme, dacă tu o intrebi când a avut ultima menstruaţie şi ea spune că în martie şi NU îţi spune că i s-a rupt apa acum câteva ore, lucru pe care îl ştie cu singuranţă, fiindcă (mai) are trei copii acasă, serios dacă nu elimini varianta “sarcină”.

Eu, una, aş “elibera-o” pe femeia respectivă din funcţia de mamă. Fiindcă ştia că e gravidă, ştia că i se rupsese apa şi nu i-a păsat câtuşi de puţin de siguranţa copilului.

Cu alte cuvinte, ca medic poţi să greşeşti, tot aşa cum şi aparatele o pot face. Nu e ok, dar se poate întâmpla. Dar ca mamă, într-un astfel de caz, NO WAY!

Am citit prima dată despre acest eveniment după ce am vrut să aflu ce-i cu seria de tricouri cu nas roşu şi colecţia Vivienne Westood, fiindcă mi-a plăcut tare mult ăla cu Shakespeare zărit în treacăt pe TV. Şi am aflat că e un proiect super super fain, organizat de Comic Relief din UK, odată la doi ani. Pe scurt, ideea e de strângere de fonduri, dar nu oricum, ci cu umor. Să faci ceva fun şi să strângi bani.

În 2011, banii donaţi – şi se adună mulţi, milioane şi milioane de lire! – merg în Marea Britanie şi în Africa, pentru a schimba puţin în bine viaţa oamenilor care trăiesc abia supravieţuiesc din pricina sărăciei. Proiectul e uluitor de simplu şi de eficient, a implicat multe vedete de-a lungul anilor, BBC îi acordă spaţii ample, iar site-ul e foarte bine făcut, de la FAQ, la idei de strângere de fonduri şi obiecte personalizate de cumpărat. Şi nimeni nu rămâne indiferent de Red Nose Day.

Noi de ce nu putem să facem chestii d’astea mişto în loc de mitinguri?!

Azi a fost  zi specială cumva în excursia noastră. Poate că s-a prelungit starea faină de aseară, de la poveştile lui Augustin – un foarte foarte talentat povestitor, apropo! – sau pentru că era soarele mai vesel, de la muzica din maşină sau pentru că am văzut alte locuri nemaipomenit de frumoase.

Valea Jiului, făcută cu sânge (se spune că au murit cam doi oameni pentru fiecare kilometru furat muntelui), mănăstirea Lainici, despre care, credeţi sau nu, vă spun că are şi site propriu, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e foarte tare! Nu sunt locuri noi pentru mine, le-am mai văzut de câteva ori, însă îmi face plăcere să revin de fiecare dată.

Am ajuns şi la Târgu Jiu, unde am întâlnit-o pe Diana (a_dia), care e exact aşa cum mă aşteptam, micuţă, blondă şi foarte simpatică, am trecut pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, am mâncat cei mai cei covrigi calzi cu stafide, mmm! De acolo am pornit spre Cheile Sohodolului, un drum îngust străjuit de stânci, alături de care şerpuieşte râul cu acelaşi nume.

Din nou, “frumos” e o vorbă prea palidă pentru a descrie locul, fiindcă te simţi atât de mic şi de neînsemnat printre stâncile alea uriaşe despre a căror formare şi structură ne-a povestit Doru Panaitescu într-un fel care mă face să regret că nu prea eram atentă la orele de geografie din şcoală. Luaţi de vă clătiţi ochii, vă rog:

De aici am plecat spre casa memorială Constantin Brâncuşi, uluitor de mică, cu trei încăperi modeste şi uşi mici, atât de joase încât trebuia să te apleci dacă doreai să treci prin ele. Erau câteva fotografii li câteva obiecte pe care cred că le găseai prin orice gospodărie: un război de ţesut, o ţesală, câteva vase din lut şi aşa mai departe. Nu tu ghid care să povestească detalii, nu tu nimic, ceea ce e păcat, fiindcă Brâncuşi e cunoscut de-o lume întreagă.

Senzaţional! În curtea casei lui Brâncuşi am văzut o muscă! Da, ştiu, cu o muscă nu se face primăvară. Dar e un semn, tre’ să admiteţi, serios că e! Ca şi soarele ăsta nemaipomenit de blând şi de prietenos, “vinovat” de faptul că azi am simţit c-ar fi venit, tiptil, ce-i drept, şi muşcată bine cu dinţi de ger, primăvara.

Poate nu vi se pare mare sfârăială de poză, şi nici nu e, n-am pretenţii. Dar când pe retină ţi se derulează, cât vezi cu ochii, numai lucruri liniştite, frumoase prin simplitatea lor, ajungi să-ţi reaminteşti că în viaţă, de fapt, n-ai nevoie de foarte multe, în nici un caz de tot ce ne imaginăm noi că ne trebuie. Uneori trei oameni faini (azi, Nebuloasa, Elena şi Augustin), o muzică bine aleasă şi ce se vede în imaginea de mai sus poate fi suficient să te simţi atât de copleşit de bine încât să-ţi dea lacrimile de un fel de fericire. Ceea ce s-a şi întâmplat!

Şi, ca acum trei ani, când asistam, copleşită, la un răsărit în deşertul african, azi am ascultat tot My Immortal, asistând la un asfinţit domol în zăpada de pe dealurile gorjene. Şi am închis (încă) un cerc – nu întrebaţi :)

Contează, însă, că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne sunt alături igloo şi Muzeul Ţăranului Român. Mai găsiţi poze pe Facebook şi ne puteţi urmări şi pe Twitter, #dinRomania.

Ziua de azi a început cu maşini curate, lucru salutat de întreaga gaşcă. Primeniţi, curăţei şi strălucitori, am purces către mânăstirea Prislop, ctitorită în jur de 1400. Un loc frumos şi îngrijit, cu vreo 40 de măicuţe mai degrabă timide şi fără prea mult chef de vorbă.

Am fost surprinsă de faptul că, încă de la intrarea în curtea mănăstirii, femeile erau îndemnate să-şi pună un soi de fustă, pantalonii fiind consideraţi nepotriviţi pentru acces. M-am supus, la fel şi celelalte fete, dar nu pricep de ce fusta face din mine o persoană (mai) respectabilă, nu pricep şi pace! Tot aşa cum n-am priceput de ce, atunci când, după o scurtă discuţie (foarte scurtă) despre istoria mănăstirii, le-am mulţumit şi le-am urat sănătate, mi-au spus că nu e prea bună sănătatatea, că dacă eşti prea sănătos (!) nu mai cauţi mântuirea. Iar mântuirea e cea mai bună treabă! Mă rog…

De la Prislop am făcut un scurt… popas (!) – nu dau chiar tot din casă, sorry! – după care ne-am continuat drumul spre Sarmisegetusa Ulpia, capitala Daciei după cucerirea de către romani. N-am apucat să stăm prea mult acolo, ne-am mutat niţel mai încolo, într-un loc mai puţin încărcat de istorie, dar… delicios, zău!

Treceţi în gipiesuri pensiunea Sarmis, pentru super mâncare şi servicii, dar şi cei mai buni papanaşi pe care i-am mâncat vreodată!

După masă am fost la castelul Nopcsa din Săcel, un loc părăginit azi, dar cu o istorie foarte interesantă. Se vede că pe vremuri locul a fost plin de strălucire, dar azi vechea glorie a familiei Nopcsa e acoperită de praf şi lăsată de izbelişte cu doar un paznic şi câinele lui foaarte lipicios (Bogdana şi Nebuloasa au un nou prieten), pentru ca localnicii să nu se mai autoservească din castel cu materiale de construcţie.

Mi se pare foarte trist să văd case faine lăsate să moară…

De la castel am trecut peste printr-o apă, una mică, aşa… e, poate că nu chiar aşa de mică – vedeţi pe trafictube cum am trecut noi prin râu, cu Duster, daaaa?

Bun. Am mai ajuns, ultimul punct de pe traseul de azi, la mănăstirea Densuş – cea mai veche din Roânia în care încă se mai fac slujbe. Era destul de târziu şi n-am mai putut intra, aşa că doar ne-am învârtit un pic în jurul ei şi am văzut deja-faimoasa rândunică.

A trecut repede, foarte repede şi ziua asta. Acum ne pregătim de poveşti. Offline, sîc! :p

Nu uitaţi, Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne sunt alături igloo şi Muzeul Ţăranului Român. Mai găsiţi poze pe Facebook şi ne puteţi urmări şi pe Twitter, #dinRomania.

Lia Bugnar a fost atât de drăguţă încât mi-a trimis scenariul final imediat ce am rugat-o. Eram curioasă care-i treaba cu cămăşile de bărbaţi însuraţi, dar şi care sunt scenele picate la montaj despre care ne-au vorbit Dana Voicu şi Ana Popescu la seara S!MPA de 1 martie. Sper din suflet că aceste scene se vor regăsi ca bonus pe DVD, fiindcă sunt la fel de faine ca întregul film. Deci, fără alte introduceri, vedeţi mai jos una-alta, ce am selectat eu, în mod absolut subiectiv:

Dialog între femeie care plânge la Internet Cafe şi Gabriel

– Iartă-mă că… în fine, poate îţi stric dispoziţia. Ai venit aici să… şi mă auzi pe mine cum…
– Ei, asta-i bună! Nu vă faceţi griji de mine. Doar că imi pare rău să vă văd aşa de suparată.
– Iubitul meu… Şi-a găsit pe altcineva.
– Oooo… îmi pare rău. Asta-i foarte neplăcut. Eraţi de mult împreună?
– Doi ani.
– E ceva. Doi ani sunt … destui. E în străinătate?
– E etiopian.
– Uau! Şi cum v-aţi întâlnit?
– Nu ne-am întâlnit. Ne-am indrăgostit şi am trăit împreună pe net.
– Şi n-aţi apucat nici măcar să vă cunoasteti?
– Ne cunoastem perfect. Şi am avut cu el cele mai fabuloase orgasme din viaţa mea. Nici cu soţul meu nu…
– Uau! Şi soţul dumneavoastră stie?
– Sigur că ştie. M-a înţeles. E alături de mine si m-ajută să trec peste criza asta. Deseară facem dragoste. E singura soluţie de bun simţ.

Scena din spălătorie, Gabriela îi explică lui Toni cum e cu cămăşile

– Ce faci cu alea?
Gabriela se duce si-i ia din mina niste camasi lui Toni.
– Niciodata sa nu mai faci asta! M-ai auzit? Niciodata! Te uiti pe eticheta si vezi cit e bumbac, daca e. Asta n-are ce sa caute cu asta la un loc in viata vietilor ei. Asta are 60% bumbac si astalalta are 80%. Le pui la un loc?! Ia uita-te pe eticheta!
Toni ia camasile si se uita pe dos.
– 60% si 80%. Pai, de unde-ati stiut dinainte?
– Dupa atitia ani, inveti. Doar daca le vad, stiu ce calitate sint si cit costa. Si doar daca le pipai stiu.
– Mama! Cit de tare!
– Dar, daca le vad, stiu mult mai multe despre o camasa si despre cine-o poarta. Uie, aia de exemplu, e ingrozitor de scumpa.
Toni se duce si ia cu doua degete o camasa din gramada.
– Janghinoasa asta?
– E facuta sa para ponosita. Tocmai ponoseala asta costa asa de mult. Sigur e italieneasca si de firma ceva. Uita-te pe dos.
Toni citeşte eticheta.
– Armani. Minca-ti-as! Zici ca-i cirpa de sters prafu’!
– E a cuiva care nu e tinar. Vrea sa fie la moda. E posibil sa aiba o iubita mult mai tinara ca el.
– Haideti, sefa, faceti misto de mine?! De unde le mai stiti si p-astea?
– Dupa cum e murdarita. Tinerii murdaresc intr-un fel, batrinii altfel. Batrinii resemnati intr-un fel, aia care se mai agata de viata altfel. Uite, acolo, rochia aia! Tipa care-o poarta e trecuta de treizeci si-i nemaritata.
– Eee, na! Faceti misto?
– Vorbesc serios. E un model incomod si complicat. Il porti doar daca esti disperata. E o disperare intensa, proaspata, abia de citiva ani. Disperarea la 40 sau la 50 e altfel.
– Cit de meseriasa sinteti, sefa! Sinteti beton!

Şi o ultimă replică selectată, a lui Vladimir către Jipescu: “Jipescule, eşti cea mai stricată cunoştinţă a mea. Lasa-ma sa-mi vad de carte“. Eu zic c-o să vă placă întreaga scenă dar şi că e loc de “Bună! Ce mai faci?”, o urmare, care va să zică, pentru că e mult de explorat în relaţia celor doi tineri şi cred că nici Gabi şi Gabi nu şi-au terminat încă relaţia.

Despre cămăşile bărbaţilor însuraţi – ştiu că asta aşteptaţi! – cred că o s-o las pe autoarea scenariului să ne povestească, la o cafea… vedeţi aici ce şi cum, la PS! De asemenea, să ştiţi că replicile scrise pe taraba de fructe, dar şi alte mici detalii, nu sunt tertipuri regizorale ci au fost gândite aşa chiar din scenariu. Chapeau bas, Lia!

Hailee Steinfeld, în Marchesa (a contribuit şi ea la design), care spune că nominalizarea e dincolo de imaginaţia ei şi că e fericită şi doar pentru că se află acolo. Eu sper să şi câştige!

Şi Annette Benning – sper mult mult să primească Oscarul în seara asta!

Sandra Bullock, mai hot de-atât nu se poate! Poartă Vera Wang

Natalie Portman, foarte foarte însărcinată, dar şi foarte frumoasă, în vişiniu by Rodarte Maternity.

Helen Mirren – flawless, e nemaipomenită în Vivienne Westwood! 65 de ani! Vreau şi eu să arăt aşa dacă-i mai prind! :)

Halle Berry în Marchesa, minunată!

Celine Dion în Armani Prive.

A venit Donald Trump, care are ca favoriţi King’s Speech pentru Cel mai bun film şi pe Natalie Portman pentru rol principal la actriţe.

Încă un sfert de oră până începe ceremonia.

Nicole Kidman, în Dior. Nu-mi place rochia dar ea clar n-arată de parcă ar avea patru copii acasă.

Gwyneth Paltrow, fabuloasă în CK, care spune că-şi calmează emoţiile de dinainte de a urca pe scenă cu.. un Guiness.

p

Reese Witherspoon, coafură girlish, dar elegantă. Foarte faină rochia alb/negru, combinaţia mea preferată. By Armani.

Sharon Stone, ftw! Frate, are mai mult de juma’ de secol!

Mila Kunis, sexy, cred c-ar putea să se îmbrace şi-n pânză de sac.

“awwwww” moment, Javier şi Penelope. Mă, sunt draguţi, zău! Şi le şade bine împreună. Dar eu tot cu Colin ţin! :D

Kate Blanchett, yuk!

Hilary Swank, frate, femeia asta ar putea beneficia de un implant! Mi se pare atât de fără sare şi piper, ca femeie. Dar e o actriţă bună. Prezintă în seara asta.

Colin Firth, care recunoaşte că toată atenţia i-a schimbat un pic viaţa.

Helena Bonham Carter, în negru, desigur, dar măcar de data asta pare să aibă ambii pantofi de aceeaşi culoare. Apropo, poze, în timp aproape real, aici. Spune despre ea că oricum are un fund mare, aşa că a ales o rochie care să justifice aşa o categorisire, şi că a ales un designer necunocut, pentru că-şi doreşte să celebreze filmul, nu moda. Smart, poate chiar începe să-mi placă de ea!

A fost invitat şi a venit Aron Ralston, alpinistul dupa povestea căruia a fost făcut 127 de ore. Il laudă pe James Franco pentru felul în care i-a interprtat rolul. Uite si Justin Timberlake, cel care a jucat în The Social Network, vorbeşte despre experienţa sa cu facebook care “vorbeşte generaţiei sale”. Se vaită că are un costum atât de strâmt încât creaqtorul său i-a spus foarte clar să nu mănânce nimic. Dar e draguţ :)

Scarlet Johansson , foarte elegantă, în vişiniu, D&G – e una dintre prezentatoare. Foarte foarte drăguţă Hailee Steinfeld, copilăroasă şi totuşi elegantă la cei 15 ani ai săi – e favorita mea pentru rol secundar feminin!

Anne Hathaway, fabuloasă în roşu, gazdă în această seară. Cea mai tânără gazdă din istoria Oscarurilor. 28 de ani.

Marissa Tomei, care a uitat să se ducă la coafor :D

Geoffrey Rush, declaraţii pentru E!: a considerat ca scenariul era pentru un spectacol (de teatru) nu pentru un film, a jucar cu “crema” actorilor britanici, filmările au fost plăcute şi n-a crezut că povestea a doi bărbaţi de vârstă mijlocie va atrage atenţia publicului.

Jennifer Hudson (asistenta lui Carrie din SATC 1) – fabuloasă în portocaliu “tangerine”, şi a slăbit mult, arată fabulos. După ce a căştigat un Oscar, acum prezintă. Spune despre rochia ei (Versace,  pic atipic) că atunci când a îmbracat-o n-a mai vrut s-o dea jos.

M-a fura atmosfera la Tabu Oscar Party, aşa că am ajuns acasă un pic mai târziu, deci fără introduceri, o să întrăm direct pe Red Carpet cu declaraţii, rochii şi invitaţi.

Acum nişte ani, aveam o problemă cu a spune “Nu”. Mă încărcam ca un hamal cu bagaje emoţionale ale altora, rugăminţi şi obligaţii cu care nu eram datoare decât din pricină că nu ştiam să spun Nu. Nici acum nu am perfecţionat această decantare a ceea ce pot, ceea ce trebuie şi ceea ce vreau să duc/fac. Dar e mai bine, am învăţat că nu e chiar aşa de greu să spui Nu te supăra, dar … nu pot sau chiar Nu vreau.

Totuşi, nu mă pot autoeduca să nu ma enervez atunci când vorba spusă de alţii nu rămâne cuvânt. Ştiu, trăim într-un ritm bizar care, unora, nu le mai lasă prea mult loc de introspecţii sau păreri de rău, dar chiar şi-aşa! Cred că ar fi mai simplu pentru toată lumea dacă, odată rostite, vorbele devin cuvânt. Nu de alta, dar deja există o sumă de variabile greu de controlat. Dacă adaugăm la asta şi ceea ce înţelege fiecare prin da sau nu, unde o să ajungem?!

Hai, încearcă: da sau ba? Vezi, nu e aşa de greu! Acum respectă ce-ai spus!

Am o relaţie de love and hate cu telefonul meu mobil. De fapt, telefoanele. Unu’ pe cartelă de la Vodafone şi unul cu abonament, pe Orange. Ambele Nokia. N-am avut, în ultimii zece ani, cred, decât Nokia. Şi le-am schimbat destul de des, pe motiv că sunt zăpăcită, aeriană şi uitucă, adică ba le-am pierdut, ba mi s-au furat.

Ăsta pe care-l am acum, ză mein oan, cum ar veni, e un e61i, care poate că era drăguţ când era tânăr, şi tot atunci se şi auzea bine, dar acum nu mai e cazul, mai ales că păţit diverse accidente, cum ar fi căzutul repetat în cap. În capul lui. Deci ar cam trebui să-l schimb. Dar cu ce, asta e întrebarea!

Pentru că, da, Nokia nu s-a străduit prea tare în ultima vreme, iar eu de alţi producători nu ştiu (bine, dacă nu punem la socoteală telefonul Sagem Lulu Castagnette pe care l-am luat pen’că era cu urşi – nu mai râdeţi!) fiindcă n-am experimentat. Dar am un stres cu ecranele tactile – şi pare-se, ăsta e viitorul, nu? – şi anume faptul că eu nu sunt genul care are prea multă grijă de lucruri. Cum ar veni, telefonul ăla, oricare va fi el, o să păţească diverse, şi nu pot decât să mă întreb cum ar putea rezista intact ditai ecranul pentru o perioadă decentă de timp?

Paranteză: a scris şi zoso de Nokia, pun link, all right, dar mi se pare mult prea haios să fac asta! Mă rog, acum o să ştie şi el de ce-i creşte azi traficul! :))))))))

Revenind, voi, care aveţi telefoane cu ecrane maaari, mari, şi touchy, ce părere aveţi? Rezistă sau nu rezistă la un tratament… mă rog, oarecât lipsit de consideraţie? Fiindcă dacă-l iau şi crapă ecranul în două zile, parcă mi-ar părea rău! Deci? Apropo, are şi Nokia telefoane cu TS, a experimentat cineva? Păreri?

Sunt teribil de indecisă, ştiu! Hehe, să vedeţi când îmi iau maşină cât o să vă chinui! :))

Ok, ce se întâmplă acolo e departe de a fi amuzant. Oamenii se bat pe strază, sunt morţi, sunt răniţi, iar jurnaliştii sunt alergaţi şi hăituiţi mai ceva decât câinii comunitari pe străzile Bucureştiului. Şi toată lumea se întreabă ce va fi in Egipt, mai ales că astăzi pare a fi fost anunţată cea mai mare mobilizare de forţe de până acum în Piaţa Tahir.

Avem aici una bucată potenţial răspuns, greu, foarte greu, scos de la un personaj care, oricum, vorbeşte foarte puţin, spre deloc. Să urmărim împreună:

da, o neserioasă, ştiu!