Aceată migrare este, cred, “fenomenul” meu favorit la tot ce înseamnă online, faptul că ne vedem om cu om, dincolo de nick-uri şi adrese de blog. Am cunoscut, în timp, oameni foarte faini în felul asta şi unii dintre prietenii care azi fac parte din cercul de intimi au apărut în viaţa mea în felul acesta.

Dar când mulţi oameni din online-ul ăsta autohton se adună cu unic scop de a-l suprinde şi bucura pe unul dintre ei cu ocazia zilei de naştere, evenimentul e şi mai fain. Aşa s-a întâmplat aseară, la Open Pub, pentru ziua lui Bobby, ne-am strâns vreo 30 sau 40 (că cine a mai numărat?!) ca să-i facem o petrecere surpriză şi, ce să vezi, chiar ne-a ieşit!

Sigur, n-a fost fără peripeţii şi emoţii, că Bobby, care n-a avut nici cea mai mică bănuială, era să dea peste cap programul şi regia atent plănuite de Miruna şi Toma, dar până la urmă totul a ieşit fix cum ne-am dorit. După care am băut Haineken şi Pepsi (momentul sponsorilor!), am dansat şi am cântat. Şi a fost foarte special.

La mulţi ani, Bobby!

***

Astăzi, după party-ul de aseară, am pornit la picnic, dar nu oricum şi nu oricare, ci la cel de-al treilea eveniment dintr-o serie (sper!) lungă pe care Foto Union a inaugurat-o în vara asta. Picnic într-un parc bucureştean, cu căţel (trei, nu unul!), copii, papa bun – fiecare ce-a ştiut să gătească ori să cumpere, oameni faini, cunoscuţi sau nu, şi muuuulte camere foto. În plus, lumea a avut chef si de bedminton, ceea ce m-a bucurat fiindcă, de obicei, car după mine de pomană setul ăla! Ei, nu! Acum s-a instalat fileul şi s-a jucat! Bun aşa!

Revin de îndată cu câteva fotografii de la picnicul de azi. A fost tare fain, mulţam, Cristi, de idee şi de organizare!

LE gata şi foto. Nu pun cu oameni, să pună domnii de la Foto Union şi Petreanu, că oricum se pricep mai bine.

Eu doar ilustrez căldura, că bătea soarele aşa de tare că nici Dante n-a rezistat fără să scoată limba!

Şi cam aşa se vedea din “puf”-ul pe care leneveam pe la amiază:

Perfectly perfect, vorba cântecului!

În excursia din acest weekend, cu toate că, aşa cum ziceam, n-am apucat să umblu descultă prin parcurile timişorene, am fost destul de atentă, însă, la ceea ce spun… zidurile! Nu chiar toate, doar câteva. Iată!

Unele au nostalgii cu ştrumfi. Chiar aşa, voi vi-i amintiţi?!

Pe un altul am găsit un avertisment. Pentru cunoscători, domnul acela care mirosea frumos şi purta o pătură trendy îşi făcea veacul prin locul în care am fotografiat asta:

Mai jos, o adresă care m-a băgat un pic în ceaţă, noroc cu Nebuloasa care m-a scos de acolo cu lămuririle ei. În vechime, Piaţa se numea Doiceşti, acum e Ţepeş.

Slavici a fost piarist, în caz că nu ştiaţi! Eminescu a fost sufleur dar asta sigur nu-i o noutate! Amândoi au fost prezenţi în acest parc vreme de vreo doi ani. Şi ceva! :)

Iar acesta e un porumbel care s-a cocoţat pe capul unui vultur mare şi rău. Şi vulturul nu riposta, că era de piatră şi nu vorbea!

Potop srl nu se ocupa cu barci de salvare, ambarcaţiuni Made by Noe şi nici nu e o agenţie matrimonială pentru toate speciile de vieţuitoare din lume, nu!

Banatul e bun, desigur! Sau, cel puţin, ăla rău nu se vede! :)

Michael Jackson it’s not dead, gen.

Apropo, Timişoara ştie cu online-ul. Pentru cine face

nu există decât un singur mesaj potrivit:

Şi gata! Asta e tot, că poza cu bucureştenii şi foamea o ştiţi deja! :)

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.

Să lăsăm un pic expresia celebră cu Mihaela. Nu ne interesează. Cert e că eu chiar ţopăi la gândul că mâine dimineaţă la şapte (am scris pe litere, poate nu mai pare atât de matinal) plec (ăm) spre Timişoara, iar asta nu se va schimba peste noapte, e votat,am fost aleasă pentru această excursie, gata!

Iar Timişoara chiar e dragostea mea, dincolo de oamenii dragi care trăiesc acolo, dincolo de oraş, de locuri… nu ştiu cum să explic asta, pentru că e un sentiment ce nu s-a mai repetat decât cu Amsterdamul şi cu propriul apartament: când am pus prima dată piciorul acolo, am simţit o energie bună pentru mine.

N-am avut, până acum, cel puţin, răgazul să-i cunosc secretele, aşa cum trebuie. Mereu am fost, şi aici, ca şi la Sibiu, pe fugă, şi mai mult decât centrul şi câteva străduţe din cartierul de lângă stadion nu prea ştiu. Aşadar, am răspuns pozitiv inivitaţiei de la Nebuloasa şi Cristina şi sper ca avertizările meteo să nu sară calul, nici cu vijelia, nici cu căldura, ca să putem vedea cât mai multe!

Şi, da, mă, iar se plimba ăia de la TVdece, toata ziua se plimbă! Apropo, au promis că ne-aduc la toţi stilouri cu peniţe de aur ca să scriem mai bine pe iPad-urile primite la Sibiu! Ei au deja de platină! :D

Poza e furată de la Cristi Sitov, că mi-a plăcut tare!

#TimisoaraNoastra e un proiect prezentat de Bere Timisoreana si sustinut de Hotel Timisoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara si Pizzeria Rustica. Ghidul nostru va fi Dan Caramidariu, iar voia buna de seară vine de la Trabucuri.com.

Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.

Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.

FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.

Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:

Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.

Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.

Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini),  ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.

Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate…  De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar,  credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

M-am plimbat destul de mult prin România, cel mai adesea cu munca sau, aşa cum a fost cazul în martie, ca parte a campaniei Redescoperă România. Taman de aia, am strâns zece destinaţii pe care le recomand. Fiindcă ţara asta e frumoasă, trebuie doar un pic de răbdare la capitolul servicii şi un pic de drag de ea!

1. Delta

M-am îndrăgostit de Sulina în 2006, de străzile denumite simplu, strada 1, strada 2, şi de plaja parcă nesfârşită, de far şi rigurozitatea cu care e împărţit cimitirul din localitate. Practic, aici sunt cinci cimitire şi, zice-se, singurul în care cel musulman e aşezat lângă cel evreiesc. Mai sunt acolo cimitirul bisericilor europene occidentale, în care găseşti marinari cam de toate naţiile, cel lipovean (ortodox pe rit vechi) şi cel ortodox. Puteţi să vă urcaţi până sus în Far, merită efortul pentru cât de fain se vede!

De asemenea, dacă nu vă duceţi în perioada Anonimul, când e ceva hărmălaie, şi Sfântu Gheorghe e o destinaţie de vis. Peşte gătit ca la mama lui, linişte, o plajă superbă, apa curată, localnici prietenoşi şi multe poveşti… pescăreşti. Fără prea mare greutate, îi puteţi convinge să vă ia cu ei în lotcă şi să vă arate locuri de poveşte de prin canalele mai mici din Deltă, locuri doar de ei ştiute, în care o să aveţi ocazia să vedeţi vietăţile din manualul de zoologie la ele acasă! Dar să nu le deranjaţi!

2. Zona Horezu

Pentru experienţa specială a olăritului (mai mulţi meşteridin zonă oferă turiştilor această posibilitate), una pe care o recomand în special celor de la oraş care n-au experimentat în viaţa lor trăitul la ţară. De altfel, dincolo de olărit, recomand orice destinaţie în care gazdele vă învaţă una-alta depre ce va să însemne trăitul la ţară: un cosit, un săpat, o primenire a curţii.

Dacă vă abateţi doar un pic pe lângă Horezu puteţi vizita culele de la Măldăreşti, un soi de reşedinţe fortificate, cu guri de tragere şi beciuri mari, generoase, construite de boieri de prin secolul XVII pentru a-şi apăra averile în faţa raidurilor turce. Cele mai impresionante sunt Cula Duca (tot în zonă se află şi casa memorială a politicianului) şi Cula Greceanu – cea mai veche din ţară. NB: Mobilierul şi obiectele de decoraţii sunt originale!

3.  Sighişoara

Dacă n-aţi reuşit până acum să ajungeţi în acest oraş, vă recomand să nu mai staţi mult pe gânduri şi să luaţi drumul cetăţii. Preferabil, când vizitaţi oraşul, e bine să aveţi şi un ghid care să vă spună poveşti şi detalii despre bresle şi… răţuşte!

Fiecare colţişor are o poveste şi e parte din istoria oraşului, aşa că n-aveţi decât să vă plimbaţi la pas pe străduţele pietruite.

Şi, dacă tot sunteţi în zonă, daţi o fugă şi la Hanul Dracului, unde se mănâncă super bine şi unde un proprietar ambiţios a reuşit să pună la punct tot soiul de atracţii, de la o insulă cu lebede, la o micuţă grădină zoologică şi un centru ecvestru.

4. Roşia Montana

Dincolo de scandalul legat de exploatarea minieră şi firma canadiană, zona e superbă, ruptă din poeziile lui Coşbuc. Dealurile sunt blânde şi chiar dacă drumul ce duce (dinspre Deva) spre Roşia nu e cel mai prietenos din lume, nu bagi de seamă, pentru că peisajul e minunat. La fel, centrul localităţii, casele vechi de sute de ani şi mina din care odinioară localnicii reuşeau să-şi câştige existenţa. Nu ştiu ce o să se aleagă de zona aia dar, cât e în picioare şi nu se umple de termopane e de văzut!

5. Saline

Sunt mai multe în România, dar eu cel mai recent am văzut-o pe cea de la Slănic Prahova, una dintre cele mai mari din Europa. După un drum cu liftul ce pare destul de lung, ajungi în salină şi te apucă dârdâitul, fiindcă acolo temperatura e de vreo 12-14 grade. Dacă aţi avut inspiraţia să vă puneţi o haină pe voi, însă, puteţi avea parte de o experienţă cu oh! şi ah! vizitând salina. Spaţiul e impresionant, nu vă gâdiţi la hrube mici şi înguste, nici gând de aşa ceva! Există chiar şi un teren de fotbal! :)

6. Piatra Craiului

Pentru cei care au depăşit stadiul de “pantofari”, de mers nu pe drumul forestier ci pe creastă, cu echipament potrivit. Cu siguranţă e mai greu să ajungi aşa la cabană (Curmătura, Plaiul Foii, Gura Rîului sau Pietricica – eu doar pe astea le ştiu), dar efortul este răsplătit de peisaje superbe şi, dacă gaşca e cum trebuie, cântări cu chitara până în noapte. Iar conţinutul conservelor n-a avut niciodată gust mai bun decât în (Popasul) Diana :))

7. Transfăgărăşan

E mai mult decât un drum tăiat în stâncă şi e musai de mers pe-acolo, măcar din când în când, şi, dacă tot treceţi pe acolo, opriţi-vă un pic şi la Bâlea. Pentru mine Transfăgărăşanul a fost o surpriză, pe când mă întorceam, acu’ vreo cinci ani, de la nush ce eveniment în Timişoara şi eram… în pantaloni scurţi şi sandale, că era iulie! :)

Am prins zăpadă pe Transfăgărăşan şi unele dintre cele mai frumoase peisaje, iar cu această ocazie, vă puteţi opri şi la Vidraru – cabană şi baraj.

Acesta este doar al doilea cel mai înalt drum din România. Primul, deşi nu complet asfaltat, este Transalpina – o să fie, curând, şi o campanie acolo, urmaţi linkul :)

8.  Cheile Sohodolului

Alături de Valea Cheii, cred că e cel mai frumos loc pe care l-am văzut eu în campania Redescoperă România. Nu e departe de Târgul Jiu, acolo unde sunt o parte din sculpturile lui Brâncuşi, dar şi nişte covrigi demenţiali!

9. Cetatea Alba Carolina

Prima dată am fost la Alba Iulia când eram prin gimnaziu deci prin secolul trecut şi ţin minte că mi-a plăcut mult oraşul. Am revenit acolo în 2009, cu organizarea unui eveniment de business, şi am fost foarte impresionată de progres. Acum, din câte înţeleg, refacerea cetăţii e aproape completă şi e chiar şi gardă care se schimbă, cu costume, cu cai, tot tacâmul! Foarte tare!

foto by Cătălin

foto by Zdeto

foto by Zdeto

10. În fine… ultima recomandare. Mi-e greu să mă opresc la 10, de fapt. Ar putea fi Sibiul (cu Ocna şi Muzeul Astra cu tot), fiindcă e un model de ceea ce se poate face într-un oraş românesc, sau Timişoara, fiindcă, dacă m-aş muta vreodată din Bucureşti, acolo aş merge. Ar putea fi recent descoperitul palat cantacuzin de la Floreşti ori Băile Felix, pentru o baie, iarna, în piscina exterioară cu apă termală – priceless!

Aşa e, nu poţi face doar zece recomandări. Văile principalelor rîuri au farmecul lor, la fel cetatea Devei şi până şi mult umblaţii Bucegi. Marea Neagră încă e sălbatică la Vadu ori la Cornu. În Apuseni, orice sătean ştie a spune poveşti fermecate. Luaţi-vă maşina şi mergeţi hai-hui prin ţară! Aveţi ce descoperi!

Leapşa, pentru că e o leapşa, se duce la Sorin Grumăzescu fiindcă şi-aşa are el chef de călătorit! Să vedem ce locuri #dinRomânia îi plac ! :)

Şi, în caz că aţi uitat, vă reamintesc că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinutde BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45 şi Muzeul Ţăranului Român.

Ce să te aştepţi de la locuitorii unei ţări în care însuşi preşedintele ei vădeşte, de multe ori, un mojicism vecin cu tembelitatea?! – îmi pare rău, în acest context, eu nu pot fi la fel de elegantă precum Cristina. Şi ce să te aştepţi, de pildă, când vezi, pe un drum naţional, un indicator mic ce-şi arată drumul către un palat numit nici mai mult nici mai puţin decât Micul Trianon?! Virezi la dreapta şi te duci să vezi ce e…

Ieri am ieşit c-o prietenă prin oraş, la terasă, şi am ajuns la Sinaia. Mi s-au mai întâmplat din astea, nu e prima dată, e foarte fain, şi a fost foarte fain şi ieri, chiar dacă la Cabana Schiorilor, unde ne-am oprit să mâncăm (bine şi destul de ieftin), erau cam 15 grade iar noi eram îmbrăcate de vară.  La întoarcere, tributară cumva obiceiurilor lui Doru (salut, colegu’!), şi fiindcă văzusem un indicator, în loc să mergem înainte spre Capitală, am virat dreapta, spre Floreşti, să găsim Micul Trianon.

(Înţeleg că ar fi trebuit să ştiu deja de el. Nu ştiam, na!)

Trecând peste mica rătăcire şi ratarea unui ai doilea indicator (Palat la dreapta. Fă la dreapta! La dreaptaaaaaaa!), o altă descoperire în zonă (despre care vorbesc cu altă ocazie, că deocamdată documentez subiectul) şi un ocol pe la sanatoriul TBC însoţite de privirile insistente ale localnicilor, am pătruns pe-o uliţă lată de-o maşină şi-un căţel (ştiu dimensiunea deoarce câinele nu s-a mişcat din loc) şi am ajuns pe fostul domeniu al Cantacuzinilor.

Aşa cum aveam să mă documentez aseară şi azi dimineaţă, domeniul cu pricina avea cam 150 de hectare şi a aparţinut prinţului Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, fost primar de Bucureşti, ministru de justiţie şi prim-ministru. Nababul a avut mulţi copii, între ei fiind şi Mihai, căsătorit cu Maria “Maruca” Rosetti Tescani, cea care, după moartea lui Cantacuzino, avea să fie iubita lui Nae Ionescu şi, mai târziu, soţia lui George Enescu.

Pentru Alice, fiica Marucăi, Nababul avea să înceapă, acum 100 de ani, construcţia Micului Trianon de la Floreşti. Alice Cantacuzino îşi dorise un palat cu 365 de camere, însă arhitectul Dan Berindei a gândit o construcţie mult mai mică, în stil eclectic şi cu accente rococo şi neoclasice, o combinaţie între Micul Trianon şi Marele Trianon de la Versailles.

După numai doi ani, cu meşteri aduşi din Franţa, construcţia şi cea mai mare parte a decoraţiunilor interioare sunt gata. Din păcate, Nababul moare înainte ca palatul să fie complet terminat, iar fiul său, Mihai, nu moşteneşte interesul pentru frumos al tatălui, aşa că nu duce la bun sfârşit Micul Trianon din Floreşti. Cele două războaie mondiale, comunismul şi nou-dobândita libertate de după ’89, fac din bijuteria arhitecturală un loc numai bun în care să ne plângem de… silă! De silă de oamenii care pot salva aceste locuri şi aleg să nu o facă.

Din Micul Trianon de la Floreşti s-a furat tot ce s-a putut fura, iar ceea ce a rămas acum e păzit, probabil, de frica de bacilul Koch – pe domeniul Cantacuzinilor, în conac, comuniştii au făcut un sanatoriu TBC: 50 de ani de tuberculoşi în zonă au dus, fireşte, la multe legende şi mituri. Pe unul dintre ele, şi cel mai important, mi l-a spulberat azi dimineaţă un medic de la Marius Nasta, dar mai bine să lăsăm bacilul Koch să păzească în continuare ruinele rămase în picioare, negru pe alb, iată: dacă furi din palat, mori de tuberculoză, şi încă repede!

Ca şi în primăvară la castelul Nopcsa #dinromania, si aici construcţia, odinioră nobilă, a ajuns la mâna localnicilor, care nu s-au sfiit să fure şi să prăduiască. Pe ziduri, pe coloane, vezi câte un “Te iubesc, Mimi” – sau alte urme lăsate de idiotus contemporanus! M-am simţit neputincioasă în faţa ruinelor şi extrem de furioasă la evidentele şi aproape agresivele încercări ale localnicilor de a se băga în seamă cu noi. Sunt o fire destul de paşnică dar probabil că, dacă nu o armă, cel puţin un câine mare şi rău mi-ar fi prins bine, să danteleze câteva jugulare de floreşteni.

N-am vrut să plecăm până nu am făcut fotografii din toate unghiurile, în ciuda faptului că localnicii ne-au urmărit şi parcă mă vedeam aşa niţel prin presa locală, “Două bucureştence jefuite (sau şi mai rău!) la ruinele Micului Trianon”, dar până la urmă, păstrând distanţa, cât s-a putut, am scăpat tefere. După cum vedeţi, totuşi, încercările de a se face observaţi au mers până la căţărarea pe ziduri:

(Ha! Cineva tot a găsit jugulara unuia dintre ei!)

Revenind la Micul Trianon, ieri şi azi, citind istoria palatului şi a Cantacuzinilor, m-a pălit o mâhnire de numa’, cum că avem lucruri şi poveşti atât de frumoase în ţara asta şi ne batem uite-aşa joc de ele cu o seninătate care nu are cum să însemne nimic bun! Zicea Grigore Cantacuzino acu’ un secol, şi e valabil şi azi: Noi, domnilor, facem legi foarte frumoase, pe hartie sunt minunate, dar cand vine timpul sa le ducem la indeplinire, nu avem cu cine le aplica” – Codul Penal prevede amenzi şi pedepse cu închisoarea pentru distrugerea şi degradarea monumentelor istorice!

Pe de altă parte, dacă preşedintele dă dovadă de lipsa de respect faţă de Rege, de ce li s-ar rupe floreştenilor de castelul unui prinţ?!

Ah, sunt plină de invidie! O parte din haită pleacă din nou la drum spre a găsi locuri faine din frumoasa ţărişoară şi a povesti despre ele. Şi, în tura doi, nu oriunde, aşa, ci chiar acolo, în Maramureş, unde tradiţiile sunt mai puţin pervertite de avântul erei comerciale. Vor petrece acolo sărbătorile de Paşti, vor învăţa, probabil, să încondeieze ouă şi cum se face aia mai bună pască (totuşi, unii vor rămâne specialişti în degustare, prevăd!), vor cunoaşte oameni frumoşi şi vor păţi diverse aventuri, Augustin o să le spună poveşti, iar lui Doru n-o să-i scape nici o înaripată #dinromania!

Vă recomand să-i urmăriţi şi să-i citiţi, iar pentru asta vă spun că în tura 2 pleacă:

Bobby Voicu (blog | twitter | facebook)
Auraș Mihai (blog | twitter | facebook)
Claudia Tocilă (blog | twitter | facebook)
Corina Scheianu (blog | twitter | facebook)

Augustin Radu (blog | twitter | facebook)
Gabriel Aldea (blog | twitter | facebook)
Andra Zaharia (blog | twitter | facebook)
Andreea Burlacu (blog | twitter | facebook)

Doru Panaitescu (blog | twitter | facebook)
Andrei Crivăţ  (blog | twitter | facebook
Corina Georgescu (blog | twitter | facebook)
Oana Brătilă (blog | twitter | facebook)

Adi Mihălţianu (blog | twitter | facebook)
Dragoş Asaftei (blog | twitter| facebook)
Carmen Rusu (blog | twitter | facebook)
Ligia Adam (blog | twitter | facebook)

Răzvan Baciu (blog | twitter | facebook)
Vali Petcu (blog | twitter | facebook)
Ana Bulgăr (blog | twitter | facebook)
Anca Bundaru (blog | twitter | facebook)

Alex Ciucă (Hoinaru) (blog | twitter | facebook)
Alina Constantinescu (blog | twitter | facebook)
Oltea Zambori (Nebuloasa) (blog | twitter | facebook)
George Andone (blog | twitter | facebook)

Da, o echipă în plus de data asta, fiincă şi-au dorit mai mult… plecarea! :))

Drumuri bune, colegii!

Făşangul este o tradiţie populară de sorginte păgână prin care oamenii alungă iarna. Anotimpul rece este înmormântat cu alai şi toţi participanţii la procesiune trebuie să fie mascaţi. Odată cu Redescoperirea României am aflat şi eu despre acest obicei. Poate puţin mai vulgar decât mi-aş fi imaginat eu o tradiţie populară (e drept, noi l-am prins la Moldova Nouă, oraş, deci, nu sat) dar, cu siguranţă, nu lipsit de culoare.

De notat – dar asta n-o să vedeţi în pozele mele – că personajele prinicipale din alaiul nunţii, etichetate ca atare, cu o coală A4 lipită pe spatele lor, erau Moni (un travestit), Iri şi Amantul lui Moni. Sigur, toată ceremonia e o parodie, asta e şi ideea, dar, totuşi, cât de puternic s-au amprentat Iri şi Moni în cultura populară de-au ajuns personaje de Făşang, un obicei vechi de vreo două sute de ani?!

În fine, cred ca asta e o altă discuţie, cu ramificaţii ce depăşesc o duminică (destul de) tihnită. Iată, aşadar, portretele de la Făşang, Moldova Nouă, 2011. N-am neglijat publicul, mare mâncător de seminţe!

Mulţumiri speciale pentru Laurenţiu, fiindcă mi-a dat camera lui când eu am gătat bateriile la aparatul meu, dar cheful de fotografiat nu-mi trecuse! :*

Vreme de şapte zile, de data asta, am Redescoperit România în cadrul proiectului Petrom. Am văzut locuri care-ţi taie respiraţia, cum ar fi Cheile Sohodolului, biserici şi mănăstiri unde traiul monahal curge lin, netulburat, ca un pacemaker, am tras cu ochiul în curţile oamenilor, m-am mirat îngrijorat de miriştile arzătoare, semn că ţăranii pregătesc o nouă recoltă. Am mai văzut şi semne ale indiferenţei faţă de trecut: un castel (Nopcsa), azi părăginit, din care locuitorii s-au autoservit cu materiale de construcţie, ori casa memorială a lui Brăncuşi, bine păstrată, e drept, dar fără ghid, fără poveste.

Oameni şi locuri

Dar şi oamenii, soţii Pietraru care nu mai ştiau ce să facă pentru a ne simţi noi bine în atelierul lor de olărit (a fost mai mult decât perfect!) sau tanti Ioana, cea în bătătura căreia au dat buzna 20 de oameni fiindcă avea o casă superb decorată cu farfurii de lut. Şi ce-a făcut Tanti Ioana? I-a invitat pe toţi la ciorba de cocoş şi fasole bătută! Haide, arătaţi-mi mie orăşenii care ar face aşa ceva!

Ţara asta e superbă, dar veşnicia – n-am nici o îndoială! – s-a născut la sat, acolo unde tradiţia şi prejudecăţile se împletesc într-un mix ce dau suflet peisajelor minunate. Apusul, mirosul uşor înţepător de fum şi liniştea calmă dar complice ce se aşterne peste ţara de dincolo de oraşe m-au cucerit, din nou. Sunt visceral urbană, dar zău că au fost momente în care m-am simţit gata să renunţ la tot ce am pentru liniştea asta.

Oamenii, da, ei sunt motorul. Şi tot ei, “ai mei”, au fost factorul principal pentru care această primă etapă din Redescoperă România a fost atât de miraculoasă.

Pe rând, ei sunt “haita”

Bobby. A reuşit să armonizeze 20 de caractere diferite, oameni care s-au trezit împreună în această aventură, mulţi fără să se cunoască între ei, fără să fi reacţionat mai mult decât via social media. Eventual. Nu ştiu cum şi pe ce criterii ne-a ales de ne-am”pupat” aşa de bine, dar i-a reuşit mai mult ca perfect, aş zice. Chapeau bas!

Bogdana. Îmi place Bogdana. Mult. Are  un soi de empatie pe care, deşi n-o lasă să ţopăie liber exprimată, o simţi, o intuieşti. E simply irresistible! Nu pot să spun mai mult fără să dau din casă dar mă bucur mult că a fost alături de noi şi am avut ocazia s-o cunosc “la un ceaun” :)

Adi. Cred că este cel mai fin obervator al locurilor în care am mers şi, de departe, cel mai silitor dintre noi, în sensul că a descris, în detaliu, cele mai multe dintre locurile prin care am trecut. Noi, ceilalţi, am facut-o mai din viteza Dusterelor!

Anca. Pe Bundăreasa am redescoperit-o într-un fel în această aventură. Busy Bee, dar fără să-i lipsească zâmbetul de pe buze! Nu ştiu cum a reuşit să nu se enerveze când ne ruga de şapte ori să punem naibii pozele pe stick. Zic io “naibii!”, ea n-a zis. Şi tot Anca, în ultima seară, a găsit energia şi avântul nu doar să iasă în Târgovişte City ci şi să ne anime cu entuziasmul ei. Mă înclin!

Alina. Pe Alina n-o ştiam, dar îi admir acum autodisciplina şi rigurozitatea, observaţiile ironice mustind de umor şi bucuriile simple pe care nu doar că ştie să le trăiască ci şi să le împărtăşească. Un mix între autocontrol şi entuziasm debordant, asta e Alina!

Alex. Pe el îl ştiam, cel mai mult din discuţia purtată pe marginea unei şaorme uriaşe, la Cluj, când cu SMS-ul revistei Biz. S-a vorbit atunci despre viteza cu care ne trăim şi ne trăiesc vieţile şi despre cum poţi să controlezi asta. Dacă poţi. Eu încă încerc s-o fac, dar Alex chiar reuşeşte. Şi asta nu înseamnă că nu observă lucurile şi oamenii din jur. Admit, am fost surprinsă că ascultă hip-hop. Mă aşteptam la… Buddha Bar :p

Nebuloasa. Tiţa îmi e dragă şi aproape, că doar nu degeaba îi spun “soru-mea”! Faptul că e la Timişoara nu ne opreşte să povestim mult la telefon, la ore mici din noapte, şi ştie (ştii, da?) că aşa cum şi ea a făcut, pe vremea când nu ne cunoşteam decât din mailuri, dacă zice “sari”, eu întreb doar “Cât de sus?”. Şi apoi cântăm! Sau o super conferinţă, ceva!

Augustin. Hehe, n-am să spun prea multe, sic! De fapt, n-am să spun decât că e atât de mişto, că nici el nu ştie cât şi cum. Şi că fata aia care va avea răbdarea să cunoască şi să iubeasc, aşa cum merită, acest fenomen natural (diamant neşlefuit, na, am zis-o!), o să fie cea mai fericită. Augustin are o soluţie pentru orice impas, iar serile noastre ar fi fost cuminţi şi nu foarte fun dacă nu erau el şi poveştile lui. Vă spun, a fost antrenorul de fitness: am făcut febră musculară de atâta râs! Şi gata, că pactul!

Denisa. Şi pe ea o ştiam, şi-mi era deja dragă, fiindcă e caldă şi mişto, pentru că are umor, ambiţie şi răbdare, şi-i plac lucrurile faine, de bun simţ, sănătos. Şi pentru că, deşi s-a alăturat găştii abia pe la mijlocul excursiei, s-a integrat perfect. Şi pentru că o brăţară cu buburuză şi una cu boabe de cafea. Biiiiig Like!

Hoinaru. Alex e săritor, dotat cu o inepuizabilă resursă de bun simţ (tot zic de asta, dar pentru mine contează enorm!), şi i-au crescut mult acţiunile la mine când am văzut cu câtă pasiune şi drag vorbeşte despre literatura românească, în special de Rebreanu, pe care şi eu îl iubesc! Şi e super priceput la mimă, atât la cuvinte (cleveteală, parcă, nu?) cât şi la interpretarea lor prin gesturi.

Elena, cunoscută şi ca Minxieee. E veselă şi tonică, dar serioasă, atunci când e nevoie. A fost şi ea foarte disciplinată cu textele, dar nu s-a dat înapoi de la mersul în Târgovişte City, unde a dansat cu drag şi spor! Şi a reuşit o ulcea foaaaarte faină când am olărit.

Răzvan. Pare mai low profile, aşa, un observator, spre deosebire de noi, ceilalţi, mai zvăpăiaţi. Dar asta nu te scuteşte de replici sau discuţii pline de umor. A realizat cea mai mişto filmare din excursia asta şi cred că a fost şi un fel de fotograf oficial al găştii. Şi singurul domn care fumează, motiv pentru care am mai stat la poveşti şi pe marginea… scrumierei :)

Livia.Lucrează la Petrom şi, odată cu această aventură, şi-a făcut curaj să se arunce în social media, cu cont de Twitter – încă n-a apucat să-şi schimbe imaginea, dar probabil o să fie ceva cu glugă! N-am mers cu ea în maşină decât o singură dată, dar chiar şi aşa, bravo pentru cum a reuşit să se integreze în gasca noastră, a consumatorilor de online. Fără lămâie! :D

Mugur. Are un umor ce ar putea fi catalogat prea sec de cei lipsiţi de simţul umorului. Dar cum n-a fost cazul unor astfel de prezenţe în “haita” noastră, Mugur s-a aflat la înălţime, şi la propriu şi la figurat. Şi se pricepe la analize… muzicale! Pe text, nu aşa, oricum! “eu cu tine, ştii bine cât de mult am cheltuit”! :))

Lavinia. E mărunţică, frumoasă, dar plină de energie şi vai de voi dacă vă apucaţi s-o plictisiţi! Prea tare! E singura dintre noi care a încercat să fie şi cochetă în aventura asta, pornind la drum pe tocuri. La care a renunţat repede, adaptându-se… din mers, la rigorile impuse de program. Nu că nu şi-ar fi petrecut mult timp la telefon, încercând să aibă grijă şi de ce a lăsat acasă!

Mihai. Un generos! Care, plictisit, probabil, de câte gherle am comis la masa de biliard )!) a băgat bila neagră aiurea şi m-a lăsat să câştig – mersi, domnu’! Tot el are cel mai molipsitor râs, chestie care îl face instant simpatic oricui, e cel mai concentrat sofer dintre cei cu care am mers eu şi a devenit fan Puszi! Care nu e ce credeţi, pot să vă explic! Dar n-o fac :p

Siropel aka Orădeanul. Sau Laurenţiu, care cum preferaţi. A fost colegul meu de banchetă în mare parte din călătorie, şi e foarte simpatic şi cald şi fun. La Moldova Nouă, când pe mine m-a lăsat bateria, a renunţat el la a mai face poze şi mi-a dat camera lui fără rezerve, fiindcă eu eram în shooting frenzy! Şi, pe bune, nici măcar nu e aşa siropos! :)

Doru. Cu el o să-mi fac tricou, am zis! Fiindcă e generos, organizat, sărit, riguros, ştie orice pasăre, după tril, după cioc, şi a povestit atât de frumos geneza Cheilor Sohodolului încât mi-aş fi dorit să mă aşez din nou în băncile şcolii cu el profesor de geografie. Cine n-are Doru, să-şi cumpere! Din fericire pentru cei ce vor porni în viitoarele aventuri Redescoperă România, Doru se va afla în toate. Norocoşilor!

Ana. Am lăsat-o la urmă, fiindcă reprezintă chintesenţa, energia vie a acestui proiect şi a “haitei”, şi cu ea nu mi-aş face tricou ci prosop din ăla de pus pe scaunul din dreapta, ca la tirişti, atâta e de faină! Sau, la fel de bine, pansament, balsam de pus pe răni. N-am mai întâlnit un om atât de deschis, de pozitiv, de cald, de generos şi sunt fanul ei, forever and ever!

În fine, Ruxa. De fapt,un disclaimer mic: m-am învăţat să ţin garda sus şi, de obicei, durează mai mult de-o săptămână pentru ca cineva să fie verificat acolo, în turn, să treacă de porţi, de capcane şi de şanţurile cu apă în care sălăşuiesc nişte crocodili bulimici. Cumva, însă, voi, haita, aţi reuşit să treceţi cu brio, şi să vă culcuşiţi într-un loc din suflet, doar al vostru.

Sunt teribil de recunoscătoare şi fericită pentru şansa de a fi petrecut împreună cu voi toţi această săptămână, pentru tot ce am primit, simţit, trăit, văzut şi învăţat. Din suflet, vă mulţumesc!

Şi pentru că ăsta e un post cu şi despre oameni speciali mie, dar şi cu locuri faine, şi pentru că următoarea etapă a proiectului Redecoperă România ajunge în Maramureş, cineva, nu ştim cine, primeşte de la A&A Records un album superb cu locurile din acest miraculos nord de ţară, serie limitată, pentru Unesco.

E al tău, oricine-ai fi, dacă-mi spui de ce iubeşti ţara asta, în comentarii, aici, pe Facebook sau pe Twitter. Până sâmbătă dimineaţă, pe la 12, când vă spun şi eu, la rândul meu, cine câştigă acest album.

***

Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45 şi Muzeul Ţăranului Român.

Gata!