September 7

Cluj Brands Tour – abia aştept!

Băi, da’ Ruxa nu scrie şi ea de Cluj Brands Tour odată?! Ba scrie :)

Când #florica şi #zicu mi-au trimis invitaţia la eveniment am răspuns din start că da, vin, pentru că ştiam, n-avea cum altfel!, că se lasă măcar cu o vizită la Farmec, unde pot revedea echipa cea drăguţă care ne-a alintat un weekend întreg la Sighişoara şi pe îndrăgita doamnă Jofi.

În plus, mai sunt nişte branduri de la Cluj pe care mi-aş fi dorit să le cunosc mai îndeaproape. Nu ştiam, atunci, ce companii sunt pe listă, acum ştiu şi sunt încă şi mai încântată de perspectiva acestui final de săptămână în care o să am ocazia să aflu mai multe despre Jolidon, Napolact, BT, Vitacom sau Ursus. Şi, da, nu lipseşte nici Farmec, iar acestea nu sunt singurele companii pe care le vizităm. Spre exemplu, ar mai fi, printre altele, cum ziceam, şi unii, Trilulilu, da’ nu cred că aţi auzit de ei :))

Singurul regret e că, din păcate, nu vom putea petrece prea mult timp la fiecare gazdă dar ideea proiectului e foarte faină şi mă bucur că multe dintre companiile de top care au sediu la Cluj au acceptat provocarea de a deschide porţile pentru bloggeri, la fel cum mă bucur că Primăria Cluj-Napoca s-a implicat în aşa mândreţe de iniţiativă 2.0.

Ce mai încolo şi’ncoace?! Vă zic cu mâna pe inimă şi pe taste că abia aştept şi, mai în glumă, mai în serios, fac câte un pic de documentare pentru fiecare din companiile pe care le vom vizita, că aşa e frumos când te duci la brand acasă!

Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca.

Sponsorii oficiali ai evenimentului sunt: Banca Transilvania, Napolact, Vitacom, Farmec, Jolidon, Ursus şi Trilulilu, iar parteneri sunt: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom, Ludwig Bavarian Bierhaus, Starbucks şi Webfactor.

September 3

Oameni buni, energii bune sau Online în offline!

Aceată migrare este, cred, “fenomenul” meu favorit la tot ce înseamnă online, faptul că ne vedem om cu om, dincolo de nick-uri şi adrese de blog. Am cunoscut, în timp, oameni foarte faini în felul asta şi unii dintre prietenii care azi fac parte din cercul de intimi au apărut în viaţa mea în felul acesta.

Dar când mulţi oameni din online-ul ăsta autohton se adună cu unic scop de a-l suprinde şi bucura pe unul dintre ei cu ocazia zilei de naştere, evenimentul e şi mai fain. Aşa s-a întâmplat aseară, la Open Pub, pentru ziua lui Bobby, ne-am strâns vreo 30 sau 40 (că cine a mai numărat?!) ca să-i facem o petrecere surpriză şi, ce să vezi, chiar ne-a ieşit!

Sigur, n-a fost fără peripeţii şi emoţii, că Bobby, care n-a avut nici cea mai mică bănuială, era să dea peste cap programul şi regia atent plănuite de Miruna şi Toma, dar până la urmă totul a ieşit fix cum ne-am dorit. După care am băut Haineken şi Pepsi (momentul sponsorilor!), am dansat şi am cântat. Şi a fost foarte special.

La mulţi ani, Bobby!

***

Astăzi, după party-ul de aseară, am pornit la picnic, dar nu oricum şi nu oricare, ci la cel de-al treilea eveniment dintr-o serie (sper!) lungă pe care Foto Union a inaugurat-o în vara asta. Picnic într-un parc bucureştean, cu căţel (trei, nu unul!), copii, papa bun – fiecare ce-a ştiut să gătească ori să cumpere, oameni faini, cunoscuţi sau nu, şi muuuulte camere foto. În plus, lumea a avut chef si de bedminton, ceea ce m-a bucurat fiindcă, de obicei, car după mine de pomană setul ăla! Ei, nu! Acum s-a instalat fileul şi s-a jucat! Bun aşa!

Revin de îndată cu câteva fotografii de la picnicul de azi. A fost tare fain, mulţam, Cristi, de idee şi de organizare!

LE gata şi foto. Nu pun cu oameni, să pună domnii de la Foto Union şi Petreanu, că oricum se pricep mai bine.

Eu doar ilustrez căldura, că bătea soarele aşa de tare că nici Dante n-a rezistat fără să scoată limba!

Şi cam aşa se vedea din “puf”-ul pe care leneveam pe la amiază:

Perfectly perfect, vorba cântecului!

August 3

Timişoara: când pereţii “vorbesc”

În excursia din acest weekend, cu toate că, aşa cum ziceam, n-am apucat să umblu descultă prin parcurile timişorene, am fost destul de atentă, însă, la ceea ce spun… zidurile! Nu chiar toate, doar câteva. Iată!

Unele au nostalgii cu ştrumfi. Chiar aşa, voi vi-i amintiţi?!

Pe un altul am găsit un avertisment. Pentru cunoscători, domnul acela care mirosea frumos şi purta o pătură trendy îşi făcea veacul prin locul în care am fotografiat asta:

Mai jos, o adresă care m-a băgat un pic în ceaţă, noroc cu Nebuloasa care m-a scos de acolo cu lămuririle ei. În vechime, Piaţa se numea Doiceşti, acum e Ţepeş.

Slavici a fost piarist, în caz că nu ştiaţi! Eminescu a fost sufleur dar asta sigur nu-i o noutate! Amândoi au fost prezenţi în acest parc vreme de vreo doi ani. Şi ceva! :)

Iar acesta e un porumbel care s-a cocoţat pe capul unui vultur mare şi rău. Şi vulturul nu riposta, că era de piatră şi nu vorbea!

Potop srl nu se ocupa cu barci de salvare, ambarcaţiuni Made by Noe şi nici nu e o agenţie matrimonială pentru toate speciile de vieţuitoare din lume, nu!

Banatul e bun, desigur! Sau, cel puţin, ăla rău nu se vede! :)

Michael Jackson it’s not dead, gen.

Apropo, Timişoara ştie cu online-ul. Pentru cine face

nu există decât un singur mesaj potrivit:

Şi gata! Asta e tot, că poza cu bucureştenii şi foamea o ştiţi deja! :)

August 2

Timişoara noastră, a tuturor

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: MareeaLucas Super SandwichSkoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.

July 28

Timişoara, dragostea mea

Să lăsăm un pic expresia celebră cu Mihaela. Nu ne interesează. Cert e că eu chiar ţopăi la gândul că mâine dimineaţă la şapte (am scris pe litere, poate nu mai pare atât de matinal) plec (ăm) spre Timişoara, iar asta nu se va schimba peste noapte, e votat,am fost aleasă pentru această excursie, gata!

Iar Timişoara chiar e dragostea mea, dincolo de oamenii dragi care trăiesc acolo, dincolo de oraş, de locuri… nu ştiu cum să explic asta, pentru că e un sentiment ce nu s-a mai repetat decât cu Amsterdamul şi cu propriul apartament: când am pus prima dată piciorul acolo, am simţit o energie bună pentru mine.

N-am avut, până acum, cel puţin, răgazul să-i cunosc secretele, aşa cum trebuie. Mereu am fost, şi aici, ca şi la Sibiu, pe fugă, şi mai mult decât centrul şi câteva străduţe din cartierul de lângă stadion nu prea ştiu. Aşadar, am răspuns pozitiv inivitaţiei de la Nebuloasa şi Cristina şi sper ca avertizările meteo să nu sară calul, nici cu vijelia, nici cu căldura, ca să putem vedea cât mai multe!

Şi, da, mă, iar se plimba ăia de la TVdece, toata ziua se plimbă! Apropo, au promis că ne-aduc la toţi stilouri cu peniţe de aur ca să scriem mai bine pe iPad-urile primite la Sibiu! Ei au deja de platină! :D

Poza e furată de la Cristi Sitov, că mi-a plăcut tare!

#TimisoaraNoastra e un proiect prezentat de Bere Timisoreana si sustinut de Hotel Timisoara. Parteneri: MareeaLucas Super SandwichSkoda Timsoara si Pizzeria Rustica. Ghidul nostru va fi Dan Caramidariu, iar voia buna de seară vine de la Trabucuri.com.

July 14

Prin Sibiul meu. Doar al meu.

Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.

Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.

FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.

Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:

Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.

Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.

Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini),  ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.

Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate…  De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar,  credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

 

July 5

Zece recomandări: locuri din România

M-am plimbat destul de mult prin România, cel mai adesea cu munca sau, aşa cum a fost cazul în martie, ca parte a campaniei Redescoperă România. Taman de aia, am strâns zece destinaţii pe care le recomand. Fiindcă ţara asta e frumoasă, trebuie doar un pic de răbdare la capitolul servicii şi un pic de drag de ea!

1. Delta

M-am îndrăgostit de Sulina în 2006, de străzile denumite simplu, strada 1, strada 2, şi de plaja parcă nesfârşită, de far şi rigurozitatea cu care e împărţit cimitirul din localitate. Practic, aici sunt cinci cimitire şi, zice-se, singurul în care cel musulman e aşezat lângă cel evreiesc. Mai sunt acolo cimitirul bisericilor europene occidentale, în care găseşti marinari cam de toate naţiile, cel lipovean (ortodox pe rit vechi) şi cel ortodox. Puteţi să vă urcaţi până sus în Far, merită efortul pentru cât de fain se vede!

De asemenea, dacă nu vă duceţi în perioada Anonimul, când e ceva hărmălaie, şi Sfântu Gheorghe e o destinaţie de vis. Peşte gătit ca la mama lui, linişte, o plajă superbă, apa curată, localnici prietenoşi şi multe poveşti… pescăreşti. Fără prea mare greutate, îi puteţi convinge să vă ia cu ei în lotcă şi să vă arate locuri de poveşte de prin canalele mai mici din Deltă, locuri doar de ei ştiute, în care o să aveţi ocazia să vedeţi vietăţile din manualul de zoologie la ele acasă! Dar să nu le deranjaţi!

2. Zona Horezu

Pentru experienţa specială a olăritului (mai mulţi meşteridin zonă oferă turiştilor această posibilitate), una pe care o recomand în special celor de la oraş care n-au experimentat în viaţa lor trăitul la ţară. De altfel, dincolo de olărit, recomand orice destinaţie în care gazdele vă învaţă una-alta depre ce va să însemne trăitul la ţară: un cosit, un săpat, o primenire a curţii.

Dacă vă abateţi doar un pic pe lângă Horezu puteţi vizita culele de la Măldăreşti, un soi de reşedinţe fortificate, cu guri de tragere şi beciuri mari, generoase, construite de boieri de prin secolul XVII pentru a-şi apăra averile în faţa raidurilor turce. Cele mai impresionante sunt Cula Duca (tot în zonă se află şi casa memorială a politicianului) şi Cula Greceanu – cea mai veche din ţară. NB: Mobilierul şi obiectele de decoraţii sunt originale!

3.  Sighişoara

Dacă n-aţi reuşit până acum să ajungeţi în acest oraş, vă recomand să nu mai staţi mult pe gânduri şi să luaţi drumul cetăţii. Preferabil, când vizitaţi oraşul, e bine să aveţi şi un ghid care să vă spună poveşti şi detalii despre bresle şi… răţuşte!

Fiecare colţişor are o poveste şi e parte din istoria oraşului, aşa că n-aveţi decât să vă plimbaţi la pas pe străduţele pietruite.

Şi, dacă tot sunteţi în zonă, daţi o fugă şi la Hanul Dracului, unde se mănâncă super bine şi unde un proprietar ambiţios a reuşit să pună la punct tot soiul de atracţii, de la o insulă cu lebede, la o micuţă grădină zoologică şi un centru ecvestru.

4. Roşia Montana

Dincolo de scandalul legat de exploatarea minieră şi firma canadiană, zona e superbă, ruptă din poeziile lui Coşbuc. Dealurile sunt blânde şi chiar dacă drumul ce duce (dinspre Deva) spre Roşia nu e cel mai prietenos din lume, nu bagi de seamă, pentru că peisajul e minunat. La fel, centrul localităţii, casele vechi de sute de ani şi mina din care odinioară localnicii reuşeau să-şi câştige existenţa. Nu ştiu ce o să se aleagă de zona aia dar, cât e în picioare şi nu se umple de termopane e de văzut!

5. Saline

Sunt mai multe în România, dar eu cel mai recent am văzut-o pe cea de la Slănic Prahova, una dintre cele mai mari din Europa. După un drum cu liftul ce pare destul de lung, ajungi în salină şi te apucă dârdâitul, fiindcă acolo temperatura e de vreo 12-14 grade. Dacă aţi avut inspiraţia să vă puneţi o haină pe voi, însă, puteţi avea parte de o experienţă cu oh! şi ah! vizitând salina. Spaţiul e impresionant, nu vă gâdiţi la hrube mici şi înguste, nici gând de aşa ceva! Există chiar şi un teren de fotbal! :)

6. Piatra Craiului

Pentru cei care au depăşit stadiul de “pantofari”, de mers nu pe drumul forestier ci pe creastă, cu echipament potrivit. Cu siguranţă e mai greu să ajungi aşa la cabană (Curmătura, Plaiul Foii, Gura Rîului sau Pietricica – eu doar pe astea le ştiu), dar efortul este răsplătit de peisaje superbe şi, dacă gaşca e cum trebuie, cântări cu chitara până în noapte. Iar conţinutul conservelor n-a avut niciodată gust mai bun decât în (Popasul) Diana :))

7. Transfăgărăşan

E mai mult decât un drum tăiat în stâncă şi e musai de mers pe-acolo, măcar din când în când, şi, dacă tot treceţi pe acolo, opriţi-vă un pic şi la Bâlea. Pentru mine Transfăgărăşanul a fost o surpriză, pe când mă întorceam, acu’ vreo cinci ani, de la nush ce eveniment în Timişoara şi eram… în pantaloni scurţi şi sandale, că era iulie! :)

Am prins zăpadă pe Transfăgărăşan şi unele dintre cele mai frumoase peisaje, iar cu această ocazie, vă puteţi opri şi la Vidraru – cabană şi baraj.

Acesta este doar al doilea cel mai înalt drum din România. Primul, deşi nu complet asfaltat, este Transalpina – o să fie, curând, şi o campanie acolo, urmaţi linkul :)

8.  Cheile Sohodolului

Alături de Valea Cheii, cred că e cel mai frumos loc pe care l-am văzut eu în campania Redescoperă România. Nu e departe de Târgul Jiu, acolo unde sunt o parte din sculpturile lui Brâncuşi, dar şi nişte covrigi demenţiali!

9. Cetatea Alba Carolina

Prima dată am fost la Alba Iulia când eram prin gimnaziu deci prin secolul trecut şi ţin minte că mi-a plăcut mult oraşul. Am revenit acolo în 2009, cu organizarea unui eveniment de business, şi am fost foarte impresionată de progres. Acum, din câte înţeleg, refacerea cetăţii e aproape completă şi e chiar şi gardă care se schimbă, cu costume, cu cai, tot tacâmul! Foarte tare!

foto by Cătălin

foto by Zdeto

foto by Zdeto

10. În fine… ultima recomandare. Mi-e greu să mă opresc la 10, de fapt. Ar putea fi Sibiul (cu Ocna şi Muzeul Astra cu tot), fiindcă e un model de ceea ce se poate face într-un oraş românesc, sau Timişoara, fiindcă, dacă m-aş muta vreodată din Bucureşti, acolo aş merge. Ar putea fi recent descoperitul palat cantacuzin de la Floreşti ori Băile Felix, pentru o baie, iarna, în piscina exterioară cu apă termală – priceless!

Aşa e, nu poţi face doar zece recomandări. Văile principalelor rîuri au farmecul lor, la fel cetatea Devei şi până şi mult umblaţii Bucegi. Marea Neagră încă e sălbatică la Vadu ori la Cornu. În Apuseni, orice sătean ştie a spune poveşti fermecate. Luaţi-vă maşina şi mergeţi hai-hui prin ţară! Aveţi ce descoperi!

Leapşa, pentru că e o leapşa, se duce la Sorin Grumăzescu fiindcă şi-aşa are el chef de călătorit! Să vedem ce locuri #dinRomânia îi plac ! :)

Şi, în caz că aţi uitat, vă reamintesc că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinutde BCRDaciaRomtelecomParalela 45 şi Muzeul Ţăranului Român.

June 27

Micul Trianon din Floreştii de Prahova

Ce să te aştepţi de la locuitorii unei ţări în care însuşi preşedintele ei vădeşte, de multe ori, un mojicism vecin cu tembelitatea?! – îmi pare rău, în acest context, eu nu pot fi la fel de elegantă precum Cristina. Şi ce să te aştepţi, de pildă, când vezi, pe un drum naţional, un indicator mic ce-şi arată drumul către un palat numit nici mai mult nici mai puţin decât Micul Trianon?! Virezi la dreapta şi te duci să vezi ce e…

Ieri am ieşit c-o prietenă prin oraş, la terasă, şi am ajuns la Sinaia. Mi s-au mai întâmplat din astea, nu e prima dată, e foarte fain, şi a fost foarte fain şi ieri, chiar dacă la Cabana Schiorilor, unde ne-am oprit să mâncăm (bine şi destul de ieftin), erau cam 15 grade iar noi eram îmbrăcate de vară.  La întoarcere, tributară cumva obiceiurilor lui Doru (salut, colegu’!), şi fiindcă văzusem un indicator, în loc să mergem înainte spre Capitală, am virat dreapta, spre Floreşti, să găsim Micul Trianon.

(Înţeleg că ar fi trebuit să ştiu deja de el. Nu ştiam, na!)

Trecând peste mica rătăcire şi ratarea unui ai doilea indicator (Palat la dreapta. Fă la dreapta! La dreaptaaaaaaa!), o altă descoperire în zonă (despre care vorbesc cu altă ocazie, că deocamdată documentez subiectul) şi un ocol pe la sanatoriul TBC însoţite de privirile insistente ale localnicilor, am pătruns pe-o uliţă lată de-o maşină şi-un căţel (ştiu dimensiunea deoarce câinele nu s-a mişcat din loc) şi am ajuns pe fostul domeniu al Cantacuzinilor.

Aşa cum aveam să mă documentez aseară şi azi dimineaţă, domeniul cu pricina avea cam 150 de hectare şi a aparţinut prinţului Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, fost primar de Bucureşti, ministru de justiţie şi prim-ministru. Nababul a avut mulţi copii, între ei fiind şi Mihai, căsătorit cu Maria “Maruca” Rosetti Tescani, cea care, după moartea lui Cantacuzino, avea să fie iubita lui Nae Ionescu şi, mai târziu, soţia lui George Enescu.

Pentru Alice, fiica Marucăi, Nababul avea să înceapă, acum 100 de ani, construcţia Micului Trianon de la Floreşti. Alice Cantacuzino îşi dorise un palat cu 365 de camere, însă arhitectul Dan Berindei a gândit o construcţie mult mai mică, în stil eclectic şi cu accente rococo şi neoclasice, o combinaţie între Micul Trianon şi Marele Trianon de la Versailles.

După numai doi ani, cu meşteri aduşi din Franţa, construcţia şi cea mai mare parte a decoraţiunilor interioare sunt gata. Din păcate, Nababul moare înainte ca palatul să fie complet terminat, iar fiul său, Mihai, nu moşteneşte interesul pentru frumos al tatălui, aşa că nu duce la bun sfârşit Micul Trianon din Floreşti. Cele două războaie mondiale, comunismul şi nou-dobândita libertate de după ’89, fac din bijuteria arhitecturală un loc numai bun în care să ne plângem de… silă! De silă de oamenii care pot salva aceste locuri şi aleg să nu o facă.

Din Micul Trianon de la Floreşti s-a furat tot ce s-a putut fura, iar ceea ce a rămas acum e păzit, probabil, de frica de bacilul Koch – pe domeniul Cantacuzinilor, în conac, comuniştii au făcut un sanatoriu TBC: 50 de ani de tuberculoşi în zonă au dus, fireşte, la multe legende şi mituri. Pe unul dintre ele, şi cel mai important, mi l-a spulberat azi dimineaţă un medic de la Marius Nasta, dar mai bine să lăsăm bacilul Koch să păzească în continuare ruinele rămase în picioare, negru pe alb, iată: dacă furi din palat, mori de tuberculoză, şi încă repede!

Ca şi în primăvară la castelul Nopcsa #dinromania, si aici construcţia, odinioră nobilă, a ajuns la mâna localnicilor, care nu s-au sfiit să fure şi să prăduiască. Pe ziduri, pe coloane, vezi câte un “Te iubesc, Mimi” – sau alte urme lăsate de idiotus contemporanus! M-am simţit neputincioasă în faţa ruinelor şi extrem de furioasă la evidentele şi aproape agresivele încercări ale localnicilor de a se băga în seamă cu noi. Sunt o fire destul de paşnică dar probabil că, dacă nu o armă, cel puţin un câine mare şi rău mi-ar fi prins bine, să danteleze câteva jugulare de floreşteni.

N-am vrut să plecăm până nu am făcut fotografii din toate unghiurile, în ciuda faptului că localnicii ne-au urmărit şi parcă mă vedeam aşa niţel prin presa locală, “Două bucureştence jefuite (sau şi mai rău!) la ruinele Micului Trianon”, dar până la urmă, păstrând distanţa, cât s-a putut, am scăpat tefere. După cum vedeţi, totuşi, încercările de a se face observaţi au mers până la căţărarea pe ziduri:

(Ha! Cineva tot a găsit jugulara unuia dintre ei!)

Revenind la Micul Trianon, ieri şi azi, citind istoria palatului şi a Cantacuzinilor, m-a pălit o mâhnire de numa’, cum că avem lucruri şi poveşti atât de frumoase în ţara asta şi ne batem uite-aşa joc de ele cu o seninătate care nu are cum să însemne nimic bun! Zicea Grigore Cantacuzino acu’ un secol, şi e valabil şi azi: Noi, domnilor, facem legi foarte frumoase, pe hartie sunt minunate, dar cand vine timpul sa le ducem la indeplinire, nu avem cu cine le aplica” – Codul Penal prevede amenzi şi pedepse cu închisoarea pentru distrugerea şi degradarea monumentelor istorice!

Pe de altă parte, dacă preşedintele dă dovadă de lipsa de respect faţă de Rege, de ce li s-ar rupe floreştenilor de castelul unui prinţ?!

April 19

Redescoperă România continuă

Ah, sunt plină de invidie! O parte din haită pleacă din nou la drum spre a găsi locuri faine din frumoasa ţărişoară şi a povesti despre ele. Şi, în tura doi, nu oriunde, aşa, ci chiar acolo, în Maramureş, unde tradiţiile sunt mai puţin pervertite de avântul erei comerciale. Vor petrece acolo sărbătorile de Paşti, vor învăţa, probabil, să încondeieze ouă şi cum se face aia mai bună pască (totuşi, unii vor rămâne specialişti în degustare, prevăd!), vor cunoaşte oameni frumoşi şi vor păţi diverse aventuri, Augustin o să le spună poveşti, iar lui Doru n-o să-i scape nici o înaripată #dinromania!

Vă recomand să-i urmăriţi şi să-i citiţi, iar pentru asta vă spun că în tura 2 pleacă:

Bobby Voicu (blog | twitter | facebook)
Auraș Mihai (blog | twitter | facebook)
Claudia Tocilă (blog | twitter | facebook)
Corina Scheianu (blog | twitter | facebook)

Augustin Radu (blog | twitter | facebook)
Gabriel Aldea (blog | twitter | facebook)
Andra Zaharia (blog | twitter | facebook)
Andreea Burlacu (blog | twitter | facebook)

Doru Panaitescu (blog | twitter | facebook)
Andrei Crivăţ  (blog | twitter | facebook
Corina Georgescu (blog | twitter | facebook)
Oana Brătilă (blog | twitter | facebook)

Adi Mihălţianu (blog | twitter | facebook)
Dragoş Asaftei (blog | twitter| facebook)
Carmen Rusu (blog | twitter | facebook)
Ligia Adam (blog | twitter | facebook)

Răzvan Baciu (blog | twitter | facebook)
Vali Petcu (blog | twitter | facebook)
Ana Bulgăr (blog | twitter | facebook)
Anca Bundaru (blog | twitter | facebook)

Alex Ciucă (Hoinaru) (blog | twitter | facebook)
Alina Constantinescu (blog | twitter | facebook)
Oltea Zambori (Nebuloasa) (blog | twitter | facebook)
George Andone (blog | twitter | facebook)

Da, o echipă în plus de data asta, fiincă şi-au dorit mai mult… plecarea! :))

Drumuri bune, colegii!

March 20

Portretele Făşangului

Făşangul este o tradiţie populară de sorginte păgână prin care oamenii alungă iarna. Anotimpul rece este înmormântat cu alai şi toţi participanţii la procesiune trebuie să fie mascaţi. Odată cu Redescoperirea României am aflat şi eu despre acest obicei. Poate puţin mai vulgar decât mi-aş fi imaginat eu o tradiţie populară (e drept, noi l-am prins la Moldova Nouă, oraş, deci, nu sat) dar, cu siguranţă, nu lipsit de culoare.

De notat – dar asta n-o să vedeţi în pozele mele – că personajele prinicipale din alaiul nunţii, etichetate ca atare, cu o coală A4 lipită pe spatele lor, erau Moni (un travestit), Iri şi Amantul lui Moni. Sigur, toată ceremonia e o parodie, asta e şi ideea, dar, totuşi, cât de puternic s-au amprentat Iri şi Moni în cultura populară de-au ajuns personaje de Făşang, un obicei vechi de vreo două sute de ani?!

În fine, cred ca asta e o altă discuţie, cu ramificaţii ce depăşesc o duminică (destul de) tihnită. Iată, aşadar, portretele de la Făşang, Moldova Nouă, 2011. N-am neglijat publicul, mare mâncător de seminţe!

 

Mulţumiri speciale pentru Laurenţiu, fiindcă mi-a dat camera lui când eu am gătat bateriile la aparatul meu, dar cheful de fotografiat nu-mi trecuse! :*