Nu-mi place deloc muzica duţi-duţi, aşa că am avt nişte dubii când a fost vorba de petrecerea Sensation în România – prima de până acum, şi nu oricare, ci chiar White Sensation! M-am dus, totuşi, ca să văd şi eu cum e atmosfera şi cum devine cazul cu 15.000 de oameni îmbrăcaţi toţi în alb, cum poate să arate Romexpo costumat pentru cea mai tare petrecere dance din lume.

De fapt, pe măsură ce treceau zilele, abia mai aveam răbdare până la începerea petrecerii!

Încă de pe la Arcul de Triumf, grupuri grupuleţe de oameni îmbrăcaţi în alb se îndreptau spre locul faptei şi mi s-a părut mişto, toată chestia asta cu îmbrăcatul în alb bagă lumea în aceeaşi poveste şi e cool. Am parcat pe lângă Casa Presei, de teamă că locurile din Romexpo vor fi fost deja ocupate şi, ca să fiu sinceră, mă aşteptam şi la ceva înghesuială la intrări, dar n-a fost cazul… cel puţin nu când am intrat noi, devreme ce-i drept, înainte de ora 22.

Locul decorat futuristic-oceanic (pot să zic aşa?! uite că pot!), cu nişte meduze uriaşe din plastic transparent, cu sfere, cu lumini, iar show-ul a avut şi el parte de efecte speciale şi mai puţin speciale – aici mă refer la domnişoarele care au urcat din când în când pe scenă, fiecare moment cu coregrafia lui, fiecare moment cu costumele lui.

Mă aştepam să nu rezist mai mult de-o oră, hai, două, după ce ar fi început să-mi curgă sânge din urechi, DJ-eala chiar nu e genul meu de muzică, dar… a fost chiar mişto! Adică (acum am aflat şi eu, vă daţi seama că mă pierdeam în amănunte din astea!) a fost mai mult trance decât house. DJ White a deschis, apoi au fost românii Greeg şi Onuc, apoi Pete Tong şi, în fine, ultimul la al cărui program am asistat eu, Fedde Le Grand. Preferatul meu a fost Pete Tong, care m-a cucerit cu intro-ul, şi pentru că Pitong! – habar n-aveam de la ce vine, acuma ştiu!

Activarea Durex! Funny!

Şi gata, stimaţi cititori, că mâine (azi!!!) trebuie să mă trezesc la 7.45 pe motiv de dat o fuga la vecinii bulgari! Am fost la White Sensation! Şi ştiţi ceva?! A gost grozaaaaaav! Asta nu înseamnă că se schimbă ceva în preferinţele mele muzicale sau c-o să ies prin cluburile cu duţi duţi, nu. Dar pentru o seară a fost super, atmosferă and all!

GG, Events, să mai faceţi d-astea!

PS Nu pricep de ce pe scenă au defilat numai fete, mi se pare nedrept şi voi să protestez! Adică de ce doar bărbaţii să-şi clătească ochii, ha?! De altfel, în afară de MC, sau ce naiba titlu o fi purtând domnul care s-a urcat din când în când pe scenă (unul şi acelaşi!), n-am văzut nici un domn după care să întorc capul. Too bad!

Astăzi s-au anunţat câştigătorii prestigiosului premiu Pulizer. Apropo, şi România a dat un premiu Pulitzer, în 1991, fotografului Willian Snyder, care a făcut un reportaj cu oribilităţile din orfelinatele româneşti şi a câştigat, cu acest reportaj, categoria Feature Photography. Dar să vedem premianţii din acest an – “Click AICI” şi plângeţi, dragi jurnalişti români!

Public Service, cel mai prestigioasă dintre categorii, şi singura pentru care câştigătorul primeşte (şi) o medalie de aur: Philadelphia Inquirer, pentru o serie de reportaje privind violenţa în şcoli care au impus o serie de reforme în acest domeniu. Ceilalţi finalişti au fost The Miami Herald, pentru tratarea subiectului bătrânilor asistaţi, reportaje care, de asemenea, au dus la modificare legislaţiei, şi The New York Times, pentru seria “Abused and Used“.

Breaking News Reporting, pentru acoperirea exemplară a unui breaking news, redarea evenimentelor, pe măsură ce acestea au loc, cât mai rapid, şi cu oferirea unui context: Tuscaloosa News, pentru materialele despre o tornadă, şi pentru felul în care au acoperit subiectul, inclusiv pe social media (în special Twitter), cu implicare în căutarea persoanelor dispărute, chiar dacă întreruperile de curent au dat peste cap activitatea ziarului.

Ceilalţi finalişti au fost The Arizona Republic, pentru felul în care au folosit mijloacele jurnalistice şi social media în tratarea subiectului unui mass shooting care a omorât şase persoane, şi Wisconsin State Journal, pentru acoperirea protestelor legate de bugetul local.

Investigative reporting, acordat ex aequo, celor de la The Seattle Times, pentru investigaţia privind felul în care o serie de pacienţi au fost mutaţi de pe medicamente pentru controlul durerii pe metadonă, un medicament mai ieftin însă mult mai periculos, şi celor de la Associated Press (Matt Apuzzo, Adam Goldman, Eileen Sullivan şi Chris Hawley), pentru materialele despre programul secret al NYPD pentru monitorizarea (spionarea) comunităţilor musulmane.

Ceilalţi finalişti, The Chicago Tribune, au avut un material despre lacunele judiciare care au permis multor persoane certate cu legea să plece din ţară pentru a scăpa de pedepse.

Explanatory Reporting – premiul merge la The New York Times, pentru materialele lui David Kocieniewski despre felul în care se folosesc lacunele din legislaţie pentru evitarea plăţii taxelor.

Ceilalţi finalişti au fost Tom Frank de la USA Today, pentru seria cu pensiile de stat umflate în feluri teribil de creative, însă, nu şi legale, şi Wall Street Journal, pentru materialele privind felul în care companiile îşi iau informaţii despre cetăţeni via mobile şi computere (inclusiv facebook!).

Local Reporting – premiul pleacă la Saa Ganim de la The Patriot News, pentru materialele despre un scandal sexual în care a fost implicat şi fostul antrenor de fotbal, Jerry Sandusky.

Finalişti au fost California Watch, pentru articolele (timp de 19 luni, cu followup in 2011!) privind felul precar în care sunt construite şcolile din zonă în termeni de protecţie în caz de cutremur, şi Advertiser Democrat, pentru seria despre condiţiile deplorabile şi proasta administrare a locuinţelor de stat.

National Reporting – premiul merge la David Wood de la Huffington Post, pentru reportajele despre provocările pe care le au de trecut soldaţii americani răniţi în Iraq sau Afganistan, reportaje care au fost publicate şi sub forma unui ebook. Şi, înainte de cârcoteli, e bine să ştiţi că materialele lui Wood au fost scrise exclusiv pentru HP.

Finalişti la această categorie au fost Jeff Donn de la AP, pentru o serie despre uzinele nucleare, şi Jessica Silver-Greenberg, de la Wall Street Journal, pentru articolele despre metodele adesea neortodoxe folosite de recuperatorii de datorii.

International Reporting – Jeffrey Gettleman de la The New York Times, pentru reportajele despre pirateria şi foametea din Somalia.

Jeff Gettleman

Finaliştii acestei categorii sunt echipa de la The New York Times pentru articolele în care au descris o serie de greşeli făcute de autorităţile din Japonia după cutremurul din 2011, şi echipa de la Thompson Reuters, pentru privirea generală asupra revoluţiei din Libia.

Feature Writing – premiul merge la Eli Sanders de la săptămânalul The Stranger, pentru povestea unei femei care a fost violată în acelaşi atac în care iubita ei a fost, de asemenea, violată, şi, mai apoi, ucisă.

Finalişti au fost John Branch de la The New York Times, pentru povestea tragică a unui jucător de hockey, poveste care a adus în discuţie şi violenţa sportului, în general, şi Corinne Reilly de la The Virginian-Pilot, pentru povestea medicilor dintr-un spital militar american din Afganistan, o serie de cinci articole intitulată “O şansă în Iad”.

Commentary – premiul pleacă la Mary Schmich de la Chicago Tribune, pentru articolele despre oraşul în care trăieşte.

Finalişti: Nicholas Kristof of The New York Times şi Steve Lopez de la Los Angeles Times.

Criticism – Wesley Morris de la The Boston Globe, pentru recenziile de film, al doilea an consecutiv în care Globe ia premiul la această categorie. Finalişti: Philip Kennicott de la The Washington Post, tot pentru teme culturale, şi Tobi Tobias de la ArtsJournal.com.

Editorial Writing, trei nominalizări, nici un câştigător.

Cartooning – premiul a fost câştigat de Matt Wuerker (finalist în 2009 şi 2010) de la POLITICO

iar finalişti au fost Matt Bors, via Universal Uclick şi Jack Ohman de la The Oregonian.

Breaking News Photography – premiul merge la Massoud Hossaini de la AFP pentru fotografia care prezintă o fetiţă plângând în Kabul, după detonarea unei bombe de către un sinucigaş.

Finalişti: Carolyn Cole şi Brian van der Brug de la Los Angeles Times pentru imaginile surprinse în timpul dezastrului din Japonia de anul trecut,

şi John Moore, Peter Macdiarmid şi Chris Hondros de la Getty, pentru fotografiile realizate în timpul revoltelor cunoscute ca “primăvara arabă”. Chris Hondros a murit, anul trecut, în timp ce se afla, la datorie, în Libia. Avea doar 41 de ani.

Feature Photography – Craig F. Walker de la The Denver Post, pentru portretul făcut unui veteran american din Irak în timp ce încerca să facă faţă sindromului de stres posttraumatic, după o tentativă de suicid.  Pozele sunt, cu adevărat, impresionante, iată mai jos doar două dintre ele, întreaga serie aici:

Finalişti: David Guttenfelder, Ng Han Guan şi Rafael Wober de la AP, penru o fotoreportajele din Coreea de Nord, şi Francine Orr de la Los Angeles Times, pentru portretele realizate unor copii care suferă de autism şi familiilor lor.

Premiile pentru celelalte categorii, care nu au legătură cu jurnalismul, sunt pe site-ul oficial al competiţiei.

Joseph Pulitzer (bio) a fost un jurnalist amerian de origine ungară care a revoluţionat jurnalismul la acea vreme. El a lăsat prin testament două milioane de dolari pentru înfiinţarea unei şcoli superioare de jurnalism (Universiatea din Misouri avea să fie prima care a făcut asta, iar azi are una dintre cele mai prestigioase şcoli de jurnalism) şi a unui premiu. Premiile Pulitzer se acordă din 1917., iar acordarea lor este administrată de Colmbia University.

Cei care doresc să se înscrie trebuie să plătească o taxă de 50 de dolari pentru fiecare înscriere. Cele mai multe premii – patru – au fost câştigate de poetul Robert Frost, dramaturgul Eugene O’Neill şi de fotograful Carol Guzy de la Washington Post.

După apariţia, zilele trecute, a mândrei Jolie cu un inel cu diamant, discuţiile despre o posibilă logodnă au revenit, aşa cum s-a tot întâmplat, de fapt, de când cei doi sunt împreună. De data asta, însă, mangerul lui Pitt, Cynthia Pett-Dante, confirmă ştirea: e oficial, Angelina Jolie şi Brad Pitt s-au logodit!

Se pare că Brad este designerul inelului mult-aşteptat, realizat împreună cu Robert Procop, un bijutier care nu e la prima colaborare cu/pentru Angelina, iar de la idee la obiect a trecut un an. Data nu a fost stabilită, dar se pare că cei şase copii ai cuplului sunt încântaţi că mami şi tati se iau!

Iar noi, ceilalţi, putem să ne vedem liniştiţi de-ale noastre în continuare :))))

PS sunt curioasă, însă, cum vor orchestra toată nebunia cu nunta, dacă vor aleage varianta restrânsă, privată, sau fac din asta un eveniment public. Ramâne de văzut. Până una-alta, mie mi-a plăcut asta: într-o lume nebună, pare un semn de normalitat. GG!

În caz că nu ştiţi ce-i aia, poftim:

An enjoyable disorder characterized by feelings of excitement, anticipation, high hopes, recent memories of interludes, giddiness, and physical overstimulation which occur simultaneously when experiencing a new love. These feelings take over without warning, usually at odd times (such as at a check-out line), with or without the partner present, and make it difficult to concentrate on anything but romance. They interfere with work and safe driving, but should be experienced at least once in every person’s lifetime.

Pentru o mai bună exemplificare, priviţi  clipul de mai jos! Pe mine mă binedispune de fiecare dată! Bocănilă rulz!

laaa laaa laaaaaaaa :)))))

Bag seama că e al doilea sfârşit de săptămână consecutiv în care zburd pe-afară cu diverse trebi şi evenimente şi nu scriu pe blog şi de-acum ştiu că s-au strâns ceva poveşti şi veşti de dat, experienţe de povestit şi poate chiar niscaiva daruri printre rânduri. Dar să nu anticipăm! Până una-alta, azi vorbim de ciocolatăăăăă!

Sâmbătă, Andreea, pe post de Charlie sau aşa ceva, ne-a băgat pe câţiva în bucătărie… dar nu în orice bucătărie ci în cea de la ChocoWorld, pentru un seminar ciocolăţesc, chestie pe care, iniţial, am vrut s-o refuz pentru că, se ştie, mie nu prea îmi place ciocolata. Am acceptat până la urmă, tentată de ideea de a-mi face eu, cu mânuţele astea două, propria tabletă de ciocolată şi praline cu orice combinaţii poftesc!

Mai mult, după o  scurtă documentare pe net, am aflat că există o mulţime de motive pentru care consumul acestui dulce-amărui e sănătos şi cum pe mine mă preocupă obiceiurile sănătoase… ce să mai!, sâmbătă după prânz m-am dus la Chocoworld Heidi Concept Store din Pantelimon dimpreună cu alţi copii mari, ca să ne facem ucenici întru ciocolăţire!

Din start, vreau să spun că mi se pare foarte mişto ideea celor de la Heidi de a oferi publicului o asemenea experienţă, iar lecţiile astea sunt o experienţă inedită şi pentru copii şi pentru adulţi, pentru că te introduc în lumea de ciocolată, cu informaţii multe şi îţi pun la lucru toate cele cinci simţuri – da, şi auzul, fiindcă nucile caramelizate se crănţănesc!:p

Aşa am aflat istoria boabelor de cafea, de unde vin şi unde se duc, dar şi cum Coasta de Fildeş e cel mai mare exportator la nivel mondial. După ce sunt culese, boabele de cacao se usucă, prăjesc, mărunţesc, în fine, trec printr-o grămadă de aventuri ca să ajungă “masa de cacao” care, la rândul ei se împarte în pudră şi unt/ulei

Ca să iasă ciocolată din treaba asta, se mai adaugă, în variate cantităţi, lapte praf, zahăr, vanilie şi lecitină, iar combinaţiile duc la cele trei tipuri principale de ciocolată: albă, neagră şi cu lapte.

După ce am aflat toate aceste lucruri, ciocolata lichidă s-a turnat pe masa de lucru din granit şi a fost răcită şi plimbată de colo-colo:

după care a fost turnată în forme…

şi apoi decorată cu toate bunătăţile! Fiindcă mi-a fost greu să aleg între cireşe sau portocale confiate, nuci, alune de pădure şi migdale caramelizate, si multe alte fructe şi arome, de la lămâi la sare de Himalaya, boabe de piper roşu sau mentă, am încercat, pe cât posibil ca fiecare pătrăţică din ciocolata mea să aibă o altă combinaţie, motiv pentru care nu e nici pe departe cea mai drăguţă din lume:

Serios, acum!, uitaţi şi voi din câte chestii aveam de ales:

Pralinele, însă, realizate tot după sistemul “cu de toate” arată ceva mai îngrijit:

Sunt umplute cu ciocolată cu rom şi sunt foarte bune! Parol! La fel şi ciocolata cu alune întregi sau pralinele cumpărate din magazinul ChocoWorld, la preţuri de fabrică, başca tabletele pe care le-am găsit la ofertă, 3+1 sau 5+1, numai bune de dăruit via Iepuraş, că tot vine Paştele, iar mama, cel puţin, e maaaare fan ciocolată, deci ştiu c-o să se bucure de “shoppingul” meu!

Alţi colegi de ciocolăţit au făcut figurine iepureşti pe care le-au ornat singuri. De notat: toate figurinele de ciocolată Heidi se ornează manual!

Mai multe detalii despre ce înseamnă, cum se desfăşoară şi cât costă un seminar la ChocoWorld by Heidi, dar şi info interesante despre ciocolată, găsiţi la ei pe site, aici şi cred că ar trebui să încercaţi experienţa asta fiindcă o să placă indiferent dacă sunteţi mari fani ciocolată sau mai degrabă nu prea, aşa, ca mine! Enjoy!

PS Foto by me & Mihai

George Clooney şi tatăl său, Nick Clooney, au fost arestaţi astăzi pentru protestele desfăşurate în faţa Ambasadei sudaneze din Washington. Protestarii (câteva sute de persoane) îl acuză pe preşedintele sudanez, Omar al-Bashir, de genocid şi avertizează că situaţia civililor din acest stat se agravează pe zi ce trece din cauza conflictului armat care împiedică ajutoarele umanitare să pătrundă în zona graniţei cu Sudanul de Sud. Actorul a făcut şi o serie de reportaje în Sudan iar acum câteva zile a vorbit congresului american, dar şi cu Barcak Obama, într-o întâlnire ptivată, despre situaţia din această ţară, avertizând asupra unei crize umanitare de proporţii ce ar urma să survină în următoarele trei luni dacă nu se iau măsuri concrete pentru remedierea situaţiei civililor.

Suntem aici pentru două probleme foarte importante, a declarat Clonney reporterilor prezenţi, de asemenea, în faţa ambasadei Sudanului din Washington. Avem imediat nevoie de ajutor umanitar în Sudan, înainte ca situaţia de acolo să devină cea mai gravă criză umanitară din lume, şi, al doilea lucru, cerem guvernului de la Khartoum să înceteze uciderea propriilor cetăţeni, violarea şi uciderea lor.

Am căutat ştiri despre conflictul din Sudan în presa autohtonă, variantele online. N-am găsit nimic. Probabil că cei 2,5 milioane de morţi care au murit în conflictele militare din Sudan până acum nu contează pentru presa românească.

Later edit: după câteva ore, actorul a fost eliberat după ce a plătit cauţiunea stabilită la impresionanta valoare de…  100 de dolari!

Iniţial am crezut că Angelina Jolie şi Brad Pitt au făcut un cuplu mai mult pentru marketing şi publicitate, însă după şapte ani de la debutul (asumat) al acestei relaţii, aş zice că e pe bune. Cei doi au şase copii împreună, trei ai lor şi trei adoptaţi de Angelina, şi, recent, au lăsat să se înţeleagă faptul că la orizont s-ar putea vedea şi o căsătorie.

Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre o declaraţie a lui Brad Pitt care mi-a plăcut foarte tare, şi care se referă la faptul că nu-şi lasă copiii să caute pe net numele lui sau pe cel al Angelinei, în principiu pentru a nu-i expune la bârfele care se scriu despre ei. Astfel, copiii cuplului care sunt destul de mari să navigheze pe internet, au numele părinţilor lor blocate pentru căutări. Mai mult, Pitt a declarat că nici el şi nici Angelina nu practică sportul cu “să vedem ce s-a mai scris/spus despre noi pe internet” şi că au ajuns la performaţa de a ignora tot zgomotul care îi înconjoară.

Mi s-a părut foarte tare chestia asta, foarte responsabilă, de bun simţ şi foarte… normală.

(foto)

Zvonul despre povestea de dragoste a celor doi care a ajuns la final a venit pe la finele săptămânii trecute, cum că Heidi Klum urmează să ceară divorţul de soţul ei, Seal, dar abia astăzi a apărut şi confirmarea. Într-un comunicat comun, cei doi confirmă divorţul şi spun că motivul acestuia e, în lipsa altui cuvânt pentru englezescul “grown apart”, înstrăinarea.

După şapte ani cu multă dragoste, loialitate şi fericire, am decis separarea. Avem în continuare cel mai adânc respect unul pentru celălalt şi continuăm să ne iubim, dar ne-am înstrăinat. Despărţirea este amiabilă, iar protejarea copiilor noştri rămâne principala noastră preocupare, mai ales în această perioadă de tranziţie.

Mulţumim familiei, prietenilor şi fanilor pentru cuvintele lor frumoase de sprijin şi, de dragul copiilor, vă rugăm să ne respectaţi intimitatea – se arată în comunicat.

Heidi Klum şi Seal s-au căsătorit în 2005 şi, de atunci, şi-au reînnoit jurămintele în fiecare an, în prezenţa celor apropiaţi. Au împreună patru copii, doi băieţi: Henry şi Johan, şi două fetiţe, Leni, al cărui tată biologic e Flavio Briatore,  şi Lou, care are doar doi ani. Cei doi s-au cunoscut când Heidi era însărcinată deja cu Leni, iar Seal a asistat la naşterea acesteia şi a şi înfiat-o, ulterior.

Mereu mi s-a părut una dintre cele mai frumoase poveşti, un fel de Beauty and the Beast din lumea vedetelor, iar când Seal a fost la Bucureşti a vorbit mult şi frumos despre familia lui. De asemenea, au şi făcut o mulţime de proiecte împreună. Iată ultima fotografie împreună a celor doi, din decembrie 2011 (via contul de twitter al lui Heidi):

La Globurile de Aur din acest an, Heidi Klum a venint neînsoţită.

Gurile rele spun că el vinovat de despărţire ar fi Seal care, în ultimele luni, ar fi petrecut ceva mai mult decât ar fi normal pentru un familist fericit. Indiferent de motiv, însă, e cert ca istoria iubirii celor doi s-a sfârşit, aşa cum arată şi Seal, pe contul său de twitter:

Îmi imaginez că nu e simplu să îngrijeşti o relaţie când toată lumea, la propriu!, e cu ochii pe tine şi orice gest sau cuvânt e preluat şi, eventual, răstălmăcit, dar mi se părea că cei doi au reuşit să găsească reţeta succesului vieţii de familie. Una agitată, cu multă muncă, proiecte şi obligaţii “de vedetă”, dar din care nu lipsea “împreună”. Se pare că n-a fost suficient. Păcat.

1 Decembrie nu este doar Ziua Naţională a României ci şi Ziua Mondială a luptei împotriva HIV/SIDA, ocazie cu care UNOPA* lansează campania “Ia-mă de mână, arată că îşi pasă” pentru a atrage atenţia asupra marginalizării celor care suferă de această maladie şi pentru a informa cu privire la situaţia bolnavilor de SIDA din România.

Sunt câteva lucruri pe care nici eu nu le ştiam şi vi le spun pentru că mi se pare că e bine să le ştie cât mai multă lume înainte să judece: în România sunt aproximativ 10.000 de pacienţi cu SIDA, jumătate dintre ei au până în 24 de ani şi 65% din toţi aceşti oameni au fost infectaţi fără să ştie, prin “grija” deosebită a sistemului nostru sanitar.

Şi de parcă asta n-ar fi destul de dus pentru oricine, boala lor i-a condamnat la a fi proscrişi într-o societate suficient de informată să ştie că SIDA se ia prin contact sexual neprotejat, dar nu suficient de umană ca să ţină cont că nu se ia şi prin simpla atingere între două mâini. Sunt proscrişi chiar dacă nu e vina lor că sunt infectaţi, chiar dacă viaţa lor e atât de grea, tratamentul costisitor iar speranţa de viaţă nu prea generoasă.

Sunt multe mituri despre SIDA, dar ceva e sigur: o mare parte dintre bolnavi suferă încă şi mai mult din pricină că societatea îi aruncă la margine, alături de leproşii de altă dată! Şi asta cu toate că în orice colectivitate, cel care are o banală gripă reprezintă un pericol şi un risc mai mare pentru cei din jur decât cineva infectat cu HIV. Fireşte, cel cu gripă nu e marginalizat, cel cu HIV, însă, este!, cu toate că boala lui nu se ia nici prin strănut, nici prin pupat şi, în nici un caz, printr-o strângere de mână.

Dacă vă pasă cât de cât, intraţi pe www.iamademana.ro şi lăsaţi acolo un gând bun pentru tinerii ăştia. Cu boala se luptă singuri, dar marginalizarea nu trebuie să fie lupta lor, ci a celor care nu se informează ori pur şi simplu nu gândesc suficient. A lor cu ei înşişi.

Intraţi, deci, pe site, citiţi poveştile şi întindeţi o mână. E doar un gest simbolic iar cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla e să vă îmbolnăviţi de omenie…

* Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate cu HIV/SIDA

Ce zi frumoasă! Ce oameni faini, ce surprize plăcute, sa cunoşti un scriitor de best-seller, da’ nu aşa, oricum, ci best-seller în multe ţări, să ai o jucărie nouă…

… iar pe seară să descoperi că nu mai ştii, pur şi simplu nu mai ştii!, nenorocita aia de parolă de la hard discul extern. Şi nu ai cum s-o recuperezi.

Nici dacă aş fi vrut nu cred că puteam să mă enervez mai tare! Toată ziua asta faină s-a dus naibiului! HD-ul era, desigur, plin!