Dacă sunteţi printre 35% din oamenii cărora nu le creşte niciodată vreo măsea de minte, mergeţi şi beţi o bere, bateţi-vă pe spate ca şi cum aţi scăpat de-o mare pacoste! Eu n-am avut aşa noroc! Mie mi-au crescut, cuminţi toate. Au apărut dureros şi, se pare, doresc sa dispară şi mai dureros, de parcă ar fi un campionat în sensul ăsta!

Prima extracţie de molar de minte a avut loc a doua zi după un Revelion, acu’ vreo zece ani. Băusem doar şampanie şi doar un pic, fiindcă luam antibiotice împotriva nenorocitelui de dinte iar a doua zi am cedat nervos şi mi-am târât prietenul în căutarea unui cabinet stomatologic deschis în prima zi a anului. Ceea ce, dacă mă gândesc acum, era suicid din prima că doar cine se duce la cabinet a doua zi după Revelion? Medicii slabi, care n-aveau destui pacienţi în restul anului!

Bun găsit cabinet, hai pe scaun, deci, da, extracţie. Să facem o anestezie, a amorţit? Nu. Două… A amorţit? Nu! … Trei… Dar acum? Parcă. I s-a părut că acest parcă era suficient, aşa că a purces la extracţie. Dar măseaua nu dorea să mă părăsească, nu voia şi pace! Până la urmă extracţia s-a întâmplat, chiar atunci, chiar pe acel scaun, cu medicul transpirat de la efort şi cu mine urlând, literalmente urlând, de durere. La final mi-a arătat-o. Rădăcinile erau de trei ori mai lungi decât măseaua propriu zisă, îmbărligate şi, pe o laterală, se vedea o mică porţiune de os –  probabil fusese extrem, teribil de bine înfiptă în mandibulă. O mai am şi acum, mi s-a părut că m-am chinuit prea tare ca să i-o dau Zânei Măseluţă şi, oricum, nu-mi doream alta în loc.

Zilele astea următoarea măsea de minte îşi face de cap. Am aflat că am ceea ce se cheama pericoronarită, desigur, în formula severă, şi că mai durează până cedează infecţia suficient cât să scot măseaua! Şi doare, doare aşa de tare încât, în baza dictonului No pain, no gain, echivalentul ar fi să câştig potul cel mare la Loto fără să joc!

Afară se practică scoaterea măselelor de minte imediat ce apar, cariate au ba, strâmbe au ba, tocmai pentru că e inevitabil să nu facă figuri dar aici medicii mi-au recomandat să le tratez şi, într-adevăr, am una tratată care e bine-mersi. Şi, mai interesant, în 2008, s-au prelevat celule stem din măselele de minte, ceea ce mi se pare foarte tare, şi, de vreun an, se întâmplă şi la noi. Nu ştiam de asta!

Anyway, citesc că zilele astea nu mai e obligatoriu să rămâi foarte conştient în timpul unei extracţii! Slavă cerului pentru inhalosedarea cu gaz ilariant, s-ar putea chiar să mă distrez! Vă ţin la curent! Până atunci, dacă ştiţi remedii împotriva durerilor de dinţi… feel free să comentaţi!

Să ne înţelegem: nu sunt fan Rihanna ba aproape dimpotrivă, aş putea spune. Şi nici măcar nu-mi plac versurile şi ideea de a împuşca pe cineva. Sau regretele de după. Dar îmi place beat-ul. Ram pa pa pam!

Citeam, acum ceva timp, că problemele legate de somn (lipsa lui, mai bine zis), costă naţiunea americană aproximativ 63 de miliarde de dolari anual doar printr-o productivitate redusă a insomniacilor la locul de muncă.  Desigur, cei care oferă tratamente şi (psiho)terapii în sensul ăsta prosperă, la fel şi cei care produc saltele, perne sau mai ştiu eu ce alte chestii menite să ajute insomniacii.

63 de miliarde de dolari înseamnă o mulţime de bani!

Norocul meu că nu sunt în America şi că azi e sâmbătă, deci singurul lucru productiv pe care ar trebui să-l fac ar fi să… mă odihnesc şi să mă relaxez! Dacă nu eram aşa de zombi, însă, probabil că i-aş fi făcut un pic de concurenţă lui Crişti Şuţu şi pâinii lui pentru #picnic4 . Next time!

La cât sunt de cheaună, însă, probabil că aş sfârşi prin a-l băga pe domnul Sony la cuptor şi eu încă mai cred că nu merită aşa o soartă. Mai mult, estimez că nici nu e prea gustos! Deci, some shopping, I say, urmat de leneveală în parc! Şi niste badminton.

Poza am sutit-o de pe wall-ul lui Cristi iar cântecul de mai jos e unul din preferatele mele de pe una din coloanele mele sonore preferate a unuia dintre filmele mele preferate :)

LE După ce-am publicat postul ăsta am plecat spre piaţă. Baba care locuieşte vizavi (una din “babele mele”, am două), stătea, ca de obicei, cu uşa echisă. Îi mai iau una-alta din cand în cand că ştiu că nu prea se descurcă cu pensia, aşa că am întrebat-o dacă vrea ceva de la piaţă. Ce-a răspuns ea?

“Nu vreau nimica, Ruxăndrica. Am fost şi eu, dar devreme, că eu sunt bătrână şi nu prea pot să dorm”.

Thanks a lot, I guess :))

Zi calmă la redacţie, nimic nu anunţa haosul ce avea să înceapă un pic după ora patru. Nu mai ştiu cine a strigat să ne adunăm în biroul redactorului  şef că pică turnurile gemene de la WTC. Neîncrezătoare, am presupus întâi că e un banc, mi se părea incredibil, dar m-am lămurit repede că era pe bune, că America era terorizată chiar la ea acasă, în inima New York-ului şi, mai târziu un pic, la Pentagon.

Ca externistă ce mă aflam pe atunci, am fost şi am rămas “de gardă” vreme de aproape o săptămână, petrecându-mi cea mai mare parte a timpului în redacţie şi ajungând acasă doar cât să mă schimb, să fac un duş şi să dorm câteva ore. A fost, de departe, una dintre cele mai intense experienţe profesionale şi, cu toate că regimul de stres de atunci m-a căptuşit cu un ulcer (vindecat ulterior), nu regret nici o secundă.

În primele momente, după şocul iniţial, mi-au dat lacrimile. Era clar că vor fi multe victime iar America, lumea întreagă, de fapt, era paralizată. Când am început să adun informaţii pentru ziar, însă, orice sentimente au fost lăsate de-o parte. E uluitor cât de tare te poţi transforma într-un asemenea context în care trebuie să te gândeşti la ştire mai mult decât la drama propriu zisă, cu claritate, fără emoţii, fiindcă n-ai vreme de aşa ceva.

Au trecut zece ani de atunci, America şi-a purtat războaiele şi continuă s-o facă, declanşând, între timp, o isterie a transportului aerian şi o criză economică mondială. Dincolo de greşeli şi orgolii, însă, oamenii s-au adunat la Ground Zero pentru a-i comemora pe cei disparuţi. Cu respect, cu lacrimi, cu emoţii. Întrebându-se, probabil, din nou şi din nou, pentru ce a fost nevoie să moară, de fapt, atât de mulţi oameni.

Irene, uraganul care vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, pare din ce în ce mai neprietenos. În fapt, dacă e să ne luăm după statistici, cică ar fi cel mai naşpa uragan pe coasta estică a Statelor Unite în ultimii ani, asemănat, de unii specialişti, cu Floyd, care a făcut 57 de victime şi pagube în valoare de vreo 5 miliarde de dolari – fix ce le mai lipsea acum americanilor!

Dar nu despre asta e vorba, poate că se mai domoleşte, Doamne ajută! E vorba despre evacuări. Peste 200.000 de turişti şi localnici au fost sfătuiţi să se retragă, preventiv, din calea năpastei. Evacuare, adică pleci din casa ta, cu puţine lucruri, deh, câte poţi să cari, şi cu speranţa că atunci când Irene va fi trecut, casa, cu tot ce e în ea, va mai fi încă în picioare.

LE În New York au fost evacuate 250.000 de persoane, iar în New Jersey înca 750.000.

Uitându-mă în jur, în propria-mi casă, mi-am dat seama că mi-ar fi destul de greu să aleg ce să iau şi ce să nu iau. În primul rând, am o serioasă cantitate de acte. Mda, poate că aş putea să le scanez şi să scap de ele. Dar de multe ori e nevoie de originale. Am câteva sute de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, căci multe din salariile mele s-au dus pe asta. Cum aş putea să le las?!

Sunt prin casă tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin preţioase, prin valoare intrinsecă dar mai ales emoţională – n-ar putea veni cu mine. Probabil nici măcar ursul Vlăduţ pe care îl am de când eram copil. Electronice? Cu excepţia laptopului şi telefonului, în mod clar le-aş lăsa de izbelişte. La fel cum aş face cu hainele, nenumăraţii pantofi, accesorii şi mai ştiu eu ce.

Şi, din gând în gând, m-a lovit faptul că, deşi am strâns o mulţime de lucruri de când am casa mea, dacă ar fi să trebuiasă să plec, cu riscul de a nu mai găsi nimic la întoarcere, cel mai mult aş regreta locul însuşi, fiindcă are o energie bună pentru mine, îmi încarcă bateriile perfect.

Pe scurt, aş împacheta pisica, vreo câteva haine, dintre cele practice, nu dintre cele frumoase, laptopul, telefonul, alte chestii strict necesare, câteva amintiri mici, cele două sau trei cărţi pe care le-am pândit ani de zile prin anticariate, jurnalele din adolescenţă, scrise pe hârtie, poate şi pe Vlăduţ, dacă ar încăpea, şi… cam atât! Şi n-aş regreta – gândul ăsta a fost o surpriză şi pentru mine!

Voi ce n-aţi putea lăsa în urmă?

(poza asta cu casa pe roţi şi cu pisică cu tot, e de la © Iryna Bodnaruk | Dreamstime.com)

Cât e ceasul? Uitaţi-vă. Reţineţi ora, minutul, secunda. Acum citiţi.

Noaptea trecută m-au chinuit nişte ţânţari. Da’ rău! Pe la 4 jumate trecute dădeam ture prin dormitor ca un leu în cuşcă, cu becul aprins, gândindu-mă că-i văd şi pălesc mortal pe intruşi. Nici gând! Pesemne, bine hrăniţi cu sângele meu, vampirii înaripaţi aveau o viteză de croazieră ceva de speriat! Într-un final dramatic, pe când deja se lumina afară – am adormit, biruită de oboseală. Dimineaţă am făcut bilanţul: cinci înţepături se lăţeau pe pielea mea. Cred că sunt un pic alergică, deci unde mă pişcă ţânţarul se face ditai pata. Urât, dar o să supravieţuiesc!

În schimb, în alte părţi ale lumii, mii de copii mor, zilnic, din pricina malariei cauzată de muşcăturile de ţanţar. Mai precis, unul la aproximativ 30 de secunde.  Boala este transmisă de femela anofel iar moartea survine într-o zi, maxim două: într-o oră apar febra şi frisoanele, în două ore durerile, în 12 ore convulsiile, apoi coma şi, în fine, intervine decesul. Suficient de ironic, anofela poate trăi până la câteva săptămâni.

Nu există vaccin – în 2004 se vorbea de un orizont de timp de şase ani pentru această posibilitate, dar perioada s-a prelungit sine die. Medicamentele nu mai sunt nici ele prea eficiente, aşa că, practic, cea mai sigură metodă pentru ca aceşti copilaşi să nu moară este… o banală plasă de ţânţari în valoare de 22 de lei.

E atât de simplu. Şi nu e nevoie să vă spun că suma asta nu e mare lucru, mai ales când reprezintă diferenţa între asta:

şi asta:

Programul UNICEF de prevenire a malariei a dus, de-a lungul timpului, la schimbarea statisticilor: înainte mureau cu 50% la mulţi copii, câte unul la 20 de secunde. Dar chiar şi aşa, mortalitatea e mult prea mare.

V-aţi uitat la ceas înainte să citiţi? Cât timp a trecut? Câţi copii au murit?

Salvaţi o viaţă?

Nu ştiu ce fel de nume e Razy ăsta, dar deţinătorul se mişcă într-un mare fel! Şi a impresionat, pe drept cuvânt, juriul de la Britain’s Got Talent”, cu un dans ce imită mişcările lui Neo din Matrix. Românul a trecut de preselecţii cu trei de DA! Razy Gogonea, aşadar, de urmărit concursul britanicilor, după ce ediţia românească a concursului are finala mâine seară la Pro.

Apropo, ce favoriţi aveţi?

Şi m-a impresionat că s-a dus la concurs ca să-şi facă iubita mândră de el. Ceea ce, se pare, i-a foarte reuşit. Dar şi el era impresionat tare. Drăguţ!

Acum câţiva ani am fost pusă faţă în faţă cu un diagnostic ce ameninţa, cu timpul, să mă trimită într-un scaun cu rotile. Ideea lipsirii de libertatea de mişcare mi s-a părut atât de sinistră încât am urmat cu sfinţenie tratamentul şi gimnastica de recuperare recomandate de medic.

Dar e ceva mai rău decât asta, ceva ce nu se poate preveni cu nici o gimnastică sau tratamente, şi e o formă de lipsire de libertate încă şi mai rea, atunci când mintea e închisă într-o “celulă” cu dimensiuni precise: autismul.

Există forme uşoare, iar cei care sunt afectaţi reuşesc să aibă o viaţă pe care am putea s-o încadrăm în limitele “normalului” – mă rog, dacă mai e ceva normal pe lumea asta. Dar există şi forme severe, când cei afectaţi – şi mă refer mai ales la copii, fiindcă autismul apare la vârste fragede – nu depăşesc “celula” în care mintea lor îi ţine prizonieri. Nu pot concepe bucuriile simple de care are parte orice copil, în special interacţiunea cu ceilalţi. Ştiţi voi, joaca?!

După ce că sunt destul de încercaţi, societatea îi priveşte ca pe nişte ciudaţi şi îi acceptă cu greu, fără să se gândească (e o caracteristică a noastră, a tuturor: punem etichete c-o uşurinţă demnă de cauze mai bune!) la faptul că e o boală. La fel ca oricare alta. Doar că, din păcate, nu se poate vindeca. Se poate, totuşi, ameliora.

În România, statisticile spun că sunt în jur de 30.000 de persoane afectate de autism. În loc să-i judecăm sau să facem mişto de condiţia lor (da, am văzut şi asemenea abordări), am putea să-i ajutăm, pentru ca lumea să devină mai prietenoasă pentru ei. Cu atenţie şi îngrijire specială, autismul poate fi ameliorat, iar copiii afectaţi pot ieşi din “celula” lor şi pot avea o viaţă normală.

(Apropo, există oameni normali doar în măsura în care cineva ar reuşi să nu aibă nici un fel de deviaţie comportamentală, nici o manie, prejudecată, fobie, “dambla”. Aham! Exact!)

Astăzi este Ziua Mondială de Conştientizare a Autismului. Pe site găsiţi multe resurse şi modalităţi în care puteţi ajuta. Fiindcă, depistat la timp, autismul poate fi ameliorat. Şi e păcat să nu se întâmple asta…

Primul meu zbor cu avionul a fost către Madrid. Aveam nişte emoţii cât casa şi, după cum spune vorba înţeleaptă, “de ce ţi-e frică nu scapi”, zborul n-a fost deloc unul lin ci plin de turbulenţe! Am aterizat cu bine, totuşi, într-o singură bucată. Coafura a rezistat, supravieţuisem primului zbor. Şi nu mi-a (mai) fost niciodată teamă în avion, nici măcar atunci când am zburat la Monastir, în Tunisia, cu un avion pe care cred că-l construise însuşi Traian Vuia!

Îmi place să zbor şi, dacă am buget, prefer oricând avionul oricărui alt mijloc de transport fiindcă nu-mi place să irosesc timpul, de aceea mi se pare foarte nimerit concursul organizat de prietenii mei de la Air France România – LIKE, zic, fiindcă au o grămadă de idei şi de promoţii care mai de care, şi e bine să aflaţi de ele mai curând decât prea târziu!

Concursul de care zic se numeşte “Take your seat!” şi e pe cât de simplu pe atât de amuzant. Trebuie să te înregistrezi şi să faci check-in, iar a doua zi primeşti pe mail, într-un moment oarecare, codul de îmbarcare. Ai, apoi, 60 de minute pentru a introduce codul primit pe site-ul concursului şi, odată “îmbarcat”, afli imediat dacă ai câştigat. Toată distracţia ţine până pe 19 martie, deci aveţi şanse berechet să câştigaţi!

Concursul are peste 500 de premii în valoare totală de peste 22.000 de euro: vouchere de 30 sau 50 de euro, machete de avioane, nişte trollere foaarte faine şi, marile premii, două bilete dus-întors la Paris şi două bilete dus-întors la New York!

Termin aici de scris fiindcă oricum probabil vă grăbiţi deja să vă “îmbarcaţi” în concurs – mai sunt 318 premii! Baftă să fie şi zbor lin!

Nu mai sunt o tipă foarte sportivă, dacă nu punem la socoteală tenisul şi boxul pe Wii. Dar în liceu am jucat o grămadă de baschet, mergeam în curtea liceului de Informatică unde erau multe coşuri şi jucam până nu mai vedeam mingea. În plus, liceul pe care l-am terminat, Ion Neculce (nu mă întrebaţi în ce an – a fost în secolul trecut, cândva), se clasa mereu printre cei mai buni în Cupa Liceelor la baschet. Deh, îl aveam pe Amăriucăi (2.03 m) în echipă. Era mişto, făceam ca toţi dracii în galerie.

De-aia n-am ezitat nici o secundă când Tiţa, venită în Bucureşti cu cei de la BC Timişoara, ne-a întrebat dacă vrem să venim la meci. Cum naiba nu? Şi ne’am dus: Cristina, Diana, Alina. Ni s-au alăturat: Anca, Cristi şi Andrei – consultant de specialitate pentru mine şi Cristina, care a scris şi ea aici – mulţumim!

Mie mi-a plăcut, chit că timişorenii n-au câştigat până la urmă, deşi au condus lejer în prima jumătate a meciului cu BC Otopeni. Prefer – am mai zis pe undeva – experienţele live celor transmise la TV, emoţia, implicarea parcă nu se compară cu statul confortabil pe canapea.

Dar m-au enervat niţel spectatorii. De fiecare dată când jucătorii de la Timişoara aveau de executat aruncări libere, mitocanus otopensis, încerca să le atragă atenţia, să le strice concentrarea. A şi huiduit, de-mi venea să-i ard vreo două peste chelia înroşită şi transpirată!

Apropo, unde mai sunt fairplay-ul şi plăcerea (urmăririi) jocului în sportul de azi? Mai e loc de aşa ceva printre blaturi, gesturi nesportive, huiduieli şi aranjament de culise? Mai jucăm de plăcere, cum făceam odinioară în curtea liceului, sau sportul a devenit doar o altă fabrică de interese şi bani?

PS găsiţi poze mai multe şi mai mişto la Anca pe FB