Veşti bune! Sting revine la Bucureşti pe 31 iulie într-un concert parte din turneul mondial Back To Bass început în toamna lui 2011 şi care propune o serie dintre cele mai cunoscute cântece ale britanicului, atât din perioada Police cât şi din cea solo.

Formula din acest turneu îl propune pe Sting alături de o trupă formată din Dominic Miller (chitară), David Sancious (clape), Vinnie Colaiuta (tobe), Peter Tickell (vioară electrică), and Jo Lawry (vocal), un spectacol electrizant, fără îndoială, dacă citim recenziile, dar care are intimitatea unui unplugged. Un concert de săli mici mai degrabă decât unul de stadion (la noi concertul are loc la Romexpo)

Aseară, după un film, am ieşit în faţă la Sun Plaza să fumez o ţigară până să iau metroul spre casă. Butonam telefonul când mi-a atras atenţia o bătrânică: tocmai ieşise pe uşa rotativă cu un căruţ din ăla pe două roţi cum folosesc bătrânii.

Mi-a atras atenţia pentru că era mărunţică, mergea foarte aplecat, aproape de 90 de grade, însă avea o jachetă cu nasturi la două rânduri, roşie, elegantă, şi, n-aş putea băga mâna în foc, că-s uşor mioapă, dar cred că purta perucă. Era o bătrânică foarte respectabilă şi simpatică, vă spun! Şi avea şi baston.

Aparent, în seara aia adormise cu lampa aprinsă, zgribulită pe canapea, cu cartea lângă ea. Nu era o problemă, lampa avea bec LED, probabil că factura n-avea să fie prea mult depăşită. Chiar aşa, ia să trimită datele de consum la Enel, mereu uita chestia asta! Şi ar fi bine să plătească şi factura, dacă tot intră la ei pe site!

Un bip discret venit dinspre telefon îi atrase atenţia. SMS? Nu, cineva o menţiona într-un tweet. Zâmbi, dar nu răspunse. Azi era o zi de bilanţ, avea alte priorităţi.

Ţara lui Andrei e un proiect (da, un proiect Petrom!) despre care toată lumea îmi povesteşte numai lucruri bune. Andreea, care a şi petrecut o săptămână cu copiii, în tabără, nu mai contenea cu istorii despre cât sunt de simpatici ăştia mici, ce mişto e proiectul, ce multe învaţă şi, dacă nu era prietena mea, aş fi zis că e măcar PR-ul lor. Dar o cred, aşa cum îi cred şi pe ceilalţi care mi-au zis doar lucruri faine despre acest proiect.

Şi pe drept cuvânt, dacă ţara asta e un loc în care cei mici şi cei mari învaţă ce-i aia responsabilitate, cum să crească şi să trăiască frumos. Am spus şi o să susţin asta tot timpul: singura modalitate prin care putem să schimbăm ceva în bine în România este să devenim noi înşine mai buni, mai implicaţi. Şi chiar nu mă interesează al cui e proiectul şi de unde e finanţarea atâta timp cât ideea e bună, ajută şi devine realitate – asta ca să previn eventualele cârcoteli – iar la Şcoala lui Andrei, până în prezent, există 27 de proiecte care s-au transformat în tot atâtea soluţii de mediu, dezvoltare comunitară sau de educaţie.

Mai e doar o săptămână până la Oscaruri şi am văzut cea mai mare parte a filmelor, ca să pot urmări ceremonia cu emoţiile pe care le ai doar atunci când ai favoriţi, şi nu poţi să ai favoriţi dacă nu vezi filmele, normal. Mâine mă duc la Aviatorul şi poimâine văd Zero Dark Thirty astfel că, dacă nu-l punem la socoteală pe Amour (pe care, nu ştiu de ce, nu mă îndeamnă inima să-l văd), aş zice că voi fi văzut cam toate favoritele până pe 24 februarie. Inclusiv toate cele cinci animaţii scurte, despre care vă zic vreo câteva mai jos.

Anul trecut, la ultima conferinţă de presă a premierului Mihai Răzvan Ungureanu, purtătorul său de cuvânt, Dan Suciu (un om foarte ok, de altfel), vorbea despre regretele viitorului fost premier enumerând, printre altele, pe acela ca “n-a mai apucat să semneze hârtiile prin care aloca o sumă de bani Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu”.

Adică a vrut, mă-nţelegeţi, dar n-a mai apucat, mă, atât de brusc a venit schimbarea Guvernului peste el că n-a mai apucat să respecte nişte promisiuni făcute nu “ieri”, ci cu nişte săptămâni în urmă. Cultura nu e nicicând o prioritate, ci doar un regret politic. Dar nu mor caii când vor câinii. Beteag de nişte buget pe care se bazase, FITS a avut, totuşi, loc, şi a fost grozav, dar eu ştiu că, din pricina banilor doar promişi nu şi plătiţi, organizatorii au fost nevoiţi să anuleze câteva evenimente din program.

După ce a primit premiul FIPRESCI (Federația Internațională a Criticilor de Film) pentru cel mai bun film din competiția festivalului de la Berlin, Poziţia copilului a câştigat, în această seară, şi marele trofeu, Ursul de Aur.

O dramă despre relaţia aproape patologică dintre o mamă şi fiul ei, dar şi un film despre felul în care e construită societatea noastră (coruptă), filmul, produs de Ada Solomon (Parada Film) şi regizat de Călin Peter Netzer, a fost aplaudat minute în şir chiar de la vizionare şi a devenit unul dintre favorite.

Ali Ghandtschi © Berlinale 2013

Mi-a plăcut discursul Adei de la primirea trofeului, în care a mulţumit celor care au ajutat la acest succes, dar şi celor care nu, pentru că, datorită lor, echipa s-a ambiţionat şi mai tare, amintind şi de faptul că politicienii ar trebuie să ţină mai mult cont de cinematografie şi de rolul de (bun) ambasador pe care îl poate avea filmul românesc.

Bravo, aşadar, echipei care aduce Ursul de Aur în România şi, dincolo de felicitări, se cuvine să le şi mulţumim pentru bucuria pe care ne-au făcut-o în seara asta şi să mergem la cinema să vedem filmul, din 8 martie!

Sunt puţine situaţiile la care cinismul meu atât de îndelung educat nu face faţă. Cu siguranţă, copiii bolnavi reprezintă una din aceste situaţii. Tocmai de-aia m-a impresionat până la lacrimi iniţiativa unei companii de spălat geamuri din Pittsburg.

Firma se numeşte Allegheny Window Cleaning, iar şeful cel mare, Edward Matuizek, a avut grozava idee de a-şi îmbrăca în super eroi angajaţii însărcinaţi să cureţe geamurile unui spital de copii.

A cheltuit câteva sute de dolari pe costume dar copiii internaţi în spital au zâmbit şi au venit la geam ca să-şi salute eroii. “Toţi angajaţii aveau lacrimi de bucurie în ochi, copleşiţi de bucuria copiilor”, spune Mr. Matuizek.

Pe drept cuvânt. Şi mie mi-au dat lacrimile când am văzut pozele.

“Copiilor le-a plăcut la nebunie, au venit la fiecare geam, au ţipat, încântaţi. Le-am oferit o zi un pic mai bună într-o perioadă nu prea bună”, a mai spus directorul companiei.

E inutil să spun că pozele şi isprava cu pricina au apărut în presa din toată lumea ca efect al unei investiţii de 800 de dolari şi mult suflet şi cam ce poate însemna pentru nişte copii bolnavi faptul că-i văd pe Superman, Batman, Captain America şi Spiderman dincolo de geamul spitalului în care sunt internaţi.

Restul companiilor probabil trimit în continuare comunicate de presă despre cât de eficienţi sunt detergenţii lor de geamuri…

surse: 1, 2

Din start trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult, aşa că dacă vreţi motive să nu vă duceţi, îmi pare rău, nu sunt pe blogul ăsta. Poate în altă parte! Mi-a plăcut nu neapărat pentru că e o dramă istorică cum cred că e catalogat filmul, ci pentru dialogurile bine scrise, felul mi-nu-nat! în care joacă Daniel Day-Lewis şi Tommy Lee Jones, pentru că e o lecţie de istorie dar fără senzaţia că eşti în clasă, cineva dictează iar tu iei notiţe ca prostul!

Şi nu doar pentru asta!

Iubim jobul, prietenii, familia, anotimpurile, locul pe care îl numim acasă, muzica preferată, ploaia, animalul de companie, diverse activităţi, partenerul, dacă e, şi mai sunt o mulţime de alte chestii pe care le-am include în categoria Iubesc. Până şi cămăşile înflorate, vorba cântecului!

Şi ne considerăm, de bună seamă, demni de iubire, aproape că pretindem chestia asta, uitând că, de multe ori, cei care ne iubesc cel mai puţin suntem chiar noi! De altfel, chiar acum câteva zile cineva îmi spunea că se detestă, pe sine şi tot ceea ce ţine de sine. Probabil miza pe o obiecţie din partea mea, ceea am şi făcut, şi nu doar de formă.

Totuşi, cum poţi să te aştepţi să te iubească un străin dacă tu, care te cunoşti, nu te iubeşti?!…