Îmi place campania vALLuntar, una în care echipa de la editura ALL trimite cărţi bloggerilor activi care solicită acest lucru şi, în schimbul recenziilor acestora, face muncă de voluntariat. Astfel, fiecare postare valorează 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu încă trei minute.

Mi se pare ideal! Bloggerul se bucură de carte, are subiect, unul prin care încurajează lectura, cititorii săi îşi fac o idee despre cărţile apărute la editură, editura îşi promovează cărţile, organizaţiile profită de pe urma voluntariatului… cum ziceam, toată lumea câştigă!

Şi pentru că îmi place campania şi vreau să-i pun pe cei de la All la muncă (sic!), dar şi pentru că eram în urmă cu lectura, astăzi vă povestesc despre volumul Moştenirea de Katherine Webb.

Moştenirile nu ţin doar de averi materiale

La modul propriu, juridic, dacă vreţi, “Moştenirea” ar fi o veche casă englezească în care a început saga familiei Calcott cu un secol în urmă. De fapt, moştenirea asta este un secret bine ascuns, reprezintă depresia si tristeţea transmise de-a lungul a patru generaţii, începând cu Lady Caroline.

Secretul, pe care cititorul îl află încă din primele rânduri, un copil părăsit într-o tufă de flori, la marginea domeniului, nu e cunoscut decât lui Lady Caroline, cea care părăseşte copilul. Ce a dus la acest lucru, şi care sunt consecinţele sale, urmează ca cititorul să descopere în acest roman, capitol cu capitol.

Cartea nu m-a cucerit de la început, fiindcă abia după prima treime începe să devină palpitantă. Prima parte, e drept, are darul de a face portretul personajelor principale, surorile Erica şi Beth Calcott, moştenitoarele vechiului domeniu englezesc, nevoite, pentru ca moştenirea să devină a lor, să locuiască în vechea casă. În timp ce fac ordine, o veche fotografie a străbunicii ei dimpreună cu un copil trezeşte curiozitatea Ericăi.

Alternanţa trecut-prezent din capitole, o abordare ingenioasă

Cartea este ingenios construită, alternând trecutul cu prezentul, iar fiecare capitol se termină fix înaintea unui punct culminant astfel încât, la un moment dat, chiar am fost tentată să dau câteva pagini ca să văd ce s-a întâmplat mai departe. Nu am făcut lucrul ăsta, totuşi. Am acceptat regula impusă de scriitoare, şi nu regret, fiindcă până la urmă secretele se dezvăluie şi se întrepătrund, la fel cum se întâmplă cu trecutul şi cu prezentul.

Demn de reţinut, totuşi, că o persoană scoasă din mediul familiar se poate destabiliza psihic suficient de mult încât să ia cele mai dubioase decizii şi, de asemenea, că un copil crescut fără iubire, o să devină o persoană incapabilă să ofere iubire, otrăvind, iresponsabil şi poate chiar fără intenţie, tot ce-i în jur.

Dincolo de aceste idei, cartea se termină… vindecător!

Pentru că fiecare comentariu al vostru valorează încă şi mai mult de această dată, vă propun să discutăm despre importanţa a ceea ce moştenim şi, mai ales, a ceea ce lăsăm în urmă.

Dacă aţi avea de ales, voi ce aţi prefera să lăsaţi ca moştenire: grijă, idei, principii şi o bună educaţie sau un maldăr de bani?

Zilele astea de iarnă autentică au adus temperaturi mult prea joase faţă de alinturile iernii din decembrie. În consecinţă, una dubioasă, că n-ar trebui să fie aşa, taximetriştii, uitând că, la bază, aparţin tot speciei umane, ca noi toţi, speculează fiecare zecime de grad în minus de pe scala termometrelor, iar preţul lor creşte direct proporţional cu viteza vântului care ne ia pe sus şi sufletele!

Marţi seară, după spectacolul de la Globus, m-a lăsat cineva la Aviatorilor ca să iau de acolo un taxi. În staţie, chiar unul de firmă, “ce noroc pe mine!”, mă gândesc. Deschid portiera din spate.

– Liber?

– Unde mergeţi?

– Până la Ministerul Transporturilor.

– 15 lei, că n-am găsit gaz şi-am pus benzină!

Afară era un vânt care-ţi făcea acupunctură, lipsit, însă, de orice proprietate benefică a metodei alternative de tratament! 15 lei nu erau un capăt de ţară, dar, totuşi, de trei ori mai mult decât face?! De la un taxi de firmă? Nu cred! Şi, în definitiv, din partea mea n-are decât să pună şi sirop de coacăze în rezervor, dacă respectă preţul de pe portieră.Sătulă de neomenia acestor mici dictatori ai traficului, mi-au venit nişte super draci!

– Bine, zic. Sun eu la firmă să-i întreb dacă s-a schimbat tariful sau vă mai gândiţi, dracu’, că e iarnă şi e frig şi că ce faceţi nu e doar ilegal dar şi imoral?!

– Păi, domnişoară, am pus benzină, e de două ori mai scumpă.

– Nu mă interesează. Deci? Sun sau mergem?

Am mers. Pe drum mi-a povestit ce viaţă grea au, că pe patron nu-l interesează în ce condiţii e maşina, îi decontează doar cât să meargă şi să producă milionul pe care-l au de dat, zilnic, la firmă.

– De ce nu vă lăsaţi? Vă apucaţi de altă meserie!

– Eu am meserie bună, domnişoară, sunt măcelar, am două diplome de specializare. Da’ când m-am angajat la patron, am muncit ca prostu’ şi el a zis că-mi dă salariul săptămâna viitoare. Nici acum nu i-am văzut! Şi sunt priceput , domnişoară, tăiam nişte fripturi, uite-aşa!, zice, şi face un gest cu palma prin aer!

Mai mult ca să fac conversaţie, îl întreb cum se alege carnea de vacă, fiindcă mi se pare tricky treaba asta.

– Aaaah, spune. E cu schepsis! Să fie deschisă la culoare, dacă-i închisă e veche sau e de cal. Şi să vă uitaţi la grăsime, aia-i cheia! Să fie, aşa, marmorată. Şi moale. Da’ nu prea moale.

– Auziţi, se întrerupe! Da’ eu vă ştiu, cumpăraţi carne de la Matache, din hală.

– Da, până s-o închidă, da.

– Vă ştiu! Mă puneaţi să vă tai fripturile şi să toc pieptul de pui.

– Aşa e.

Între timp am ajuns pe strada mea şi-i spun să opreasă.

– Aaaa, păi se schimbă treaba, domnişoară. Că matale mereu îmi lăsai câte ceva. Ce-s trei kilometri, acolo. Fac cinste.

– Păi benzina?

– Lăsaţi, domnişoară, că nu mă face pe mine o litră!

Şi n-a vrut să-mi ia banii! E, poftim!

A treia zi a turneului Saltimbanco în România mă găseşte în cartierul general pe care organizatorii, cei de la Events, îl au la Romexpo. O cameră mare, unde se ţin şedinţele, una în care e cea mai mare vânzoleală, şi una care, teoretic, ţine loc de bucătărie. Practic, însă, nu prea are nimeni vreme să mănânce.

Cu puţin timp înaine să înceapă accesul celor care au bilete la spectacolul cu numărul patru (a fost, azi, de la ora 16), lucrurile încep să se precipite. Voluntarii sunt trimişi la locurile lor, unii la intrare, alţii în foaier, se reaplică, unde e cazul, pe ici-pe colo, banda adezivă peste mocheta de deasupra treptelor, ca să se evite orice potenţial accident.

Au apărut şi fetele de la Skittles, în costumele lor roşii, mulate, cu peruci multicolore… Cam tremură, săracele, dar continuă să zâmbească. Şi, pentru prima dată, văd o fată în uniformă BGS. E drăguţă şi mai şi zâmbeşte!

Echipa permanentă Events e mai mică decât v-aţi putea imagina şi este formată din: Sorina Burlacu (General Manager), Laura Muscalu (Project Manager), Andreea Andreescu (PR Manager), Dan Duminică (Production Manager) şi Alexandra Bisceanu (Financing). Lor li se alătură, la fiecare spectacol, în funcţie de mărimea acestuia, alţi oameni responsabili cu producţie, ticketing, sponsorship, food & beverage court, merchandising, site management şi voluntari.

Pentru turneul Cirque du Soleil în România, asta înseamnă peste 200 de persoane şi fiecare dintre acestea are nevoie de training special pentru a-şi face treaba cât mai bine! Indiferent de ceea ce au de făcut, însă, tuturor celor implicaţi, chiar şi mie!, le sună mereu telefonul cu cereri de bilete sau invitaţii. Invitaţii nu prea s-au dat, iar bilete nu mai sunt!

Cel mai important lucru de rezolvat azi este aspectul spectatorilor care vin târziu. Cu toate că accesul la Romexpo este permis cu o oră înainte de fiecare reprezentaţie, din păcate mulţi dintre cei care au bilet nu reuşesc să ajungă la timp…

Din acest motiv organizatorii vor ca accesul spectatorilor să nu mai fie permis după începerea reprezentaţiei, dar acest lucru trebuie discutat şi cei de la Cirque du Soleil. În final, decizia e să se permită accesul şi celor întârziaţi, însă în grupuri de câteva persoane, în aşa fel încât să nu fie deranjaţi spectatorii punctuali. Înainte de accesul la spectacol din această seară, voluntarii trec printr-un nou training, sunt relocaţi la porţile de acces şi, astfel, lucrurile merg mai bine.

La 19.50, dinspre intrarea principală în complexul expoziţional Romexpo încă se văd oameni venind. În fine, un sfert de oră mai târziu, toţi spectatorii par să se fi aşezat iar pe scenă începe Addagio, numărul cu cei trei contorsionişti. Sunt aplaudaţi puternic, la final, la fel ca şi numărul Chinese Poles care urmează. Totul e în regulă, aşa că revin în cartierul general Events de la Romexpo, unde are loc şedinţa care analizează măsura luată şi reacţiile. În weekend, când lumea nu mai merge la serviciu, se aşteaptă ca spectatorii să fie şi mai punctuali!

În ceea ce priveşte spectacolul, Danny, bufonul, a găsit parteneri la fel de buni de pantomimă, iar numărul lui e la fel de amuzant de fiecare dată. Astăzi după amiază, însă, cei din primul rând n-au vrut să se joace cu el – păcat, cred că e o experienţă foarte tare! Ca să fiu onestă, după primul spectacol, am crezut că în partea a doua persoana din public cu care se realizează numărul de pantomimă e aleasă de dinainte, fiindcă s-a descurcat foarte bine, dar nu e! În fiecare spectacol a fost altcineva! Românii au talent, vă spun! :)

Mai sunt aproximativ două săptămâni până la premiile Oscar, iar studiourile se întrec în petreceri şi articole pentru a-şi promova filmele şi artiştii nominalizaţi. Săptămâna trecută, Viola Davis a apărut pe coperta de la LA Times, cu un mega interviu şi cu o serie de fotografii care sunt de-a dreptul artă – nici nu e de mirare, de vreme ce au fost făcute de Ruven Afanador – aici mai multe dintre fotografiile lui, sunt wow! toate.

Viola Davis a crescut într-o sărăcie cruntă iar cititul şi rolurile pe care le-a învăţat în copilărie erau evadarea ei dintre-o lume total lipsită de strălucire. Şi a evadat, ok, până la două premii Tony şi, acum, a doua nominalizare la Oscar. Pe prima a primit-o pentru rolul din Doubt, un film în care Viola apare doar într-o scenă, una ce durează doar opt minute.

“Viaţa înseamnă o sumă de momente culimnante; 99% dintre acestea sunt tăcute dar puternice”, spune ea despre faptul că preferă rolurile de genul apelor liniştite dar adânci. Următorul pas pe care vrea să-l facă e cel de producător: “Încă există multe personalităţi istorice a căror poveste trebuie spusă”.

Îmi place să scriu, îmi place cum se aranjează vorbele în frază, când fac asta, că nu-s mereu ascultătoare. Pe vremuri scriam pe hârtie şi în timp am descoprit că scrisul are şi proprietăţi terapeutice. Hârtia suportă multe, dar nu te poţi certa cu ea şi, odată ce ai aşternut acolo ceva care te-a supărat, nu mai pare atât de deranjant. Ca să nu mai spun că scrisul te disciplinează şi-ţi ordonează gândurile.

De asemena, când am ocazia, citesc cu plăcere şi curiozitate biografii ale unor autori pentru a înţelege resorturile Tocmai de aceea, vă recomand Scrie depre tine, un atelier de dramaturgie şi dezvoltare personală în care puteţi lucra cu actori şi regizori profesionişti exerciţii creative de actorie şi dramaturgie, bazate pe poveşti şi experienţe personale. Rezultatul acestor întâlniri este o piesă de teatru care va fi jucată în faţa unui public.

Trainerii, Vera Ion şi Sorin Poamă, explică mai bine: In cadrul primului modul, lucrul se va axa pe exercitii de scris si de storytelling, miza noastra fiind ca dupa aceasta prima luna participantii sa dobandeasca un minim ABC in ce priveste scrisul unei scene si explorarea propriilor povesti pentru gasirea unui subiect de teatru. In exercitii incercam sa dezvoltam simtul observatiei si al povestirii unui eveniment, exerctiul de a empatiza cu personajele despre care scrii si de a le investiga universul. Fiind vorba de un limbaj mai specializat care vizeaza teatrul, vom face si cateva exercitii foarte simple de actorie.

Dacă vă interesează, şi nu văd de ce nu, înscrieri la acest curs se mai fac până mâine, inclusiv. Găsiţi aici mai multe detalii despre curs şi câteva testimoniale ale celor care au participat până acum. Spor la scris şi inspiraţie! :)

Lume multă la Romexpo, părinţi şi copii nerăbdători să-i vadă pe cei mai buni dintre cei mai buni în lumea circului performând pentru prima dată în România. Înainte ca toată lumea să se fi aşezat, că, deh, românii n-au învăţat treaba asta cu respectul pentru artişti, spectacolul a început!

O mulţime de personaje vesele, zgomotoase şi colorate erup parcă, în faţa publicului, cu tumbe, sărituri şi strigăte. Merg printre primele rânduri, salută publicul, mai ales copiii, interacţionează cu ei, le strâng mâinile, îi prind ghiduş de nas, fac puppy eyes, totul pentru a te introduce în atmosferă, totul pentru a-ţi construi starea şi emoţia pentru a asista la cel mai longeviv (şi clasic!) spectacol Cirque du Soleil. Începe Saltimbanco!

Saltimbanco e povestea oraşului cucerit de acrobaţi şi personaje pitoreşti, e povestea evoluţiei viermilor (les vers) multicolori şi a celor cu măşti, birocraţii care încurcă lumea, către îngerii de mai târziu, acrobaţii bungee. În deschidere, ni se spune, într-o română despre care ştiu că a fost învăţată ieri, cine sunt sponsorii spectacolului (Orange) şi turneului (Infiniti), suntem rugaţi să nu facem fotografii, deloc, nici cu blitz şi nici fără, şi să ne bucurăm de universul Cirque du Soleil! Şi gata! Acum chiar începe!

Îl cunoaştem pe Baron, ghidul acestui univers colorat al cărui stăpân se crede dar asupra căruia nu are, de fapt, nici o autoritate, poate şi pentru că vorbeşte într-o limbă inventată (special pentru show, o combinaţie între arabă, suedeză şi germană), apoi pe plângăciosul Ringmaster, cu costumul lui galben şi capa albastră, care ţine, de asemenea, să atragă tot timpul atenţia asupra lui, şi pe Visătorul cu coadă albastră care adoră să doarmă şi care n-are, săracul, nici un pic de răgaz pentru pasiunea lui!

Încep numerele de acrobaţie! Adagio, o demonstraţie de echilibru şi graţie

apoi cei care se caţără pe prăjinile chinezeşti sfidând gravitaţia, susţinându-şi întregul corp în balans perfect la o înălţime de câţiva metri cu uşurinţa cu care cineva ar ţine în mână un stilou

Un moment de respiro, apoi intră în scenă Eddie, bufonul, unul care arată altfel decât v-aţi putea imagina, nici măcar nu are nasul roşu, dar a cărui imaginaţie este nelimitată. Un mim excepţional, Eddie interacţionează cu publicul în ambele sale momente, câte unul în fiecare parte a spectacolului, şi noi râdem toţi, adulţi sau copii!

Vedem jonglerii care ne amintesc cu cât de multe lucruri trebuie să ne descurcăm, în acelaşi timp, în jungla oraşului, urmăriţi şi încurcaţi de viermii cu măşti. Domnul pe care-l vedeţi mai jos a jonglat cu opt bile săltăreţe, în variate ritmuri, ba chiar a şi dansat niţel în acelaşi timp. Totul cu super viteză şi fără să-i scape nici o bilă, nici o secundă!

N-a lipsit, desigur, numărul Russian Swing, cu toate salturile ameţitoare pe care le văzusem şi la repetiţii, şi nici boleadorii – ai, ai, ai! – care au făcut dintr-un vechi instrument de vânătoare, un accesoriu de bază pentru un show incendiar, aveţi mai jos un video scurt din care vă puteţi face o idee cât de cât:

Boleadorii au închis prima parte, iar în cea de a doua am fost uluiţi de cele două gemene de la Duo Trapez şi de careul de la Bungee. De asemenea, Eddie, bufonul, a revenit, spre încântarea noastră, şi, de data asta, a nimerit un foarte talentat tânăr din public, iar împreună au făcut super show!

E greu de povestit cum e Saltimbanco şi, de fapt, cred că nici nu se poate! Fiecare are propriile amintiri din copilărie, unele la care circul, şi cu atât mai mult cel mai bun circ din lume, face apel. E suficient să spun că în două ore mi-au redefinit întrucâtva noţiunea de performanţă în arta spectacolului şi că emoţiile sunt atât de frumoase încât cel mai bine e să le trăieşti tu însuţi fiindcă orice-aş scrie eu nu se compară cu experienţa live!

La final, Cristina şi cu mine am mai stat de vorbă cu Andreea Andreescu, PR-ul Events, până s-a scurs toată lumea din Romexpo, vedete şi oameni obişnuiţi. Scena nu e goală, cum v-aţi putea aştepta, pentru că un acrobat… repetă! E un număr pe care nu l-am văzut în spectacol, nici nu cred că e din Saltimbanco, dar e ora 11 trecute, iar acrobatul se leagănă încoace şi încolo, rotindu-se pe coarda lui.

Şi apoi am început să sunăm după taxiuri, fără succes, însă. Două fete, care ne-au auzit chinuindu-ne să găsim o maşină cu care să plecăm de acolo, ne-au invitat să împărţim taxiul cu ele, lucru pe care l-am şi acceptat. Fireşte, în maşină am discutat despre spectacol, cum altfel?! Le-am lăsat lângă casa lor, apoi ne-am dus şi noi acasă.

Nici n-am deschis bine laptopul şi am primit un mesaj pe FB: “fain ce-ai scris pe blog de ei… ştiam că te cunosc de undeva!”. Era una dintre fetele din taxi iar pentru mine a fost încheierea perfectă a unei zile cu adevărat magică!

PS dacă sunteţi printre norocoşii care au văzut sau urmează să vadă spectacolul, pagina sa de pe facebook e aici şi vă garantez că mesajele voastre de mulţumire şi apreciere ajung la artişti, aşa că lăsaţi-le un gând bun. Eu zic că merită, la fel cum merită şi organizatorii (pagina lor e aici) să le spunem Mulţumesc pentru că i-au adus în România!

Credit foto: Mihai Cismas pentru Events

Invitat în redacţia Metro acum câteva zile, Karl Lagerfeld, designerul Chanel de origine germană, s-a dat cu părerea asupra câtorva persoane din întreaga lume, de la regina Elisabeta la Michlle Obama pe care a spus că o admiră pentru răspunsul curajos la întrebarea: “Nu vi se par cam strâmte fustele dumneavoastră?”, şi anume “Dar ce nu vă place la fundul meu mare şi negru?!”. Ulterior, şefa comunicării primei doamne a SUA a spus că Michelle Obama nu a făcut niciodată o asemenea declaraţie. Lagerfeld a mai spus despre bărbaţii ruşi că sunt foarte urâţi, iar despre italieni şi greci că au obiceiuri dezgustătoare.

Totuşi, ceea ce i-a adus lui Lagerfel oprobiul public a fost declaraţia despre Adele: “e puţin cam grasă, dar are un chip frumos şi o voce cu adevărat minunată”, una care a ajuns rapid în toate publicaţiile. Fanii artistei au reacţionat foarte dur la această remarcă ameninţând chiar cu boicotarea casei Chanel atâta timp cât designerul german rămâne acolo.

În replică, artista a declarat că e mândră de imaginea ei ca reprezentantă a majorităţii femeilor şi că nu şi-a dorit niciodată să arate precum modelele pe care Lagerfeld le trimite pe podiumul de prezentare”:

I’d lose weight if I was an actress and had to play a role where you’re supposed to be 40 pounds lighter, but weight has nothing to do with my career. Even when I was signing (a contract), most of the industry knew if anyone ever dared say (lose weight) to me, they wouldn’t be working with me. (People)

Într-o declaraţie mai recentă, de ieri, adică, Lagerfeld şi-a cerut scuze pentru “scoaterea din context a declaraţiei sale de admiraţie faţă de Adele”, adăugând că este un mare fan al acesteia şi că abia aşteaptă următorul ei CD.

Nu e prima dată când Herr L. face declaraţii scandaloase, dar e prima dată, cred, când se confruntă c-o asemenea reacţie. Poate şi pentru că majoritatea femeilor nu arată, într-adevăr, ca modelele din prezentările de modă, iar Adele, dincolo de vocea ei într-adevăr specială (şi cu care a avut probleme grave, suferind, nu cu mult timp în urmă, şi o operaţie), reprezintă un model tocmai pentru că a devenit star internaţional fără să arate ca un fotomodel!

Oricine şi-a spus, la un moment dat în viaţă, “nevermind, I’ll find someone like you”, dar nu toată lumea visează să poarte Chanel! :)

foto

Astăzi a fost ziua în care cei de la Cirque du Soleil au dezvăluit câteva, doar câteva!, dintre secretele lor unora dintre jurnaliştii români, fericiţilor care au avut acces în backstage: puţini şi aleşi pe sprânceană. Am putut asista la repetiţiile de la Chinese Poles şi Russian Swing, două dintre cele mai spectaculoase numere din spectacolul Saltimbanco. Pe lângă asta, aşa cum vă spuneam, fiecare jurnalist a avut posibilitatea de a sta de vorbă cu câte un artist, creator sau membru al staff-ulu, în aşa fel încâtsă poată trata subiectul dintr-un unghi diferit.

Eu am ales, fireşte, să stau de vorbă cu Amelie, PR-ul, dar o să puteţi citi interviul într-una din zilele următoare, cel  mai probabil vineri.

***

Arena de la Romexpo e ordonată de rânduri şi rânduri de scaune, aşa cum nu am mai văzut-o niciodată. Între rânduri, nişte domni s-au apucat să aşeze covorul roşu pentru invitaţi şi glumesc, uitându-se la acrobaţii de pe scenă: “Ia uiteeee! Uite cum se-ndoaie! Ăştia n-au oase!“, zice unul, iar altul îi răspunde “pfff, io făceam de-astea la grădiniţă!”, dar nu râde şi-mi dau seama că e felul lui de a rezona cu ceea ce vede pe scenă.

Profesionişti până la cel mai mic detaliu

Pe scenă se repetă Chinese Poles, unul dintre momentele din Saltimbanco, al cărui decor este compus din câţiva stâlpi. Artiştii sunt îmbrăcaţi în costume şi nu execută întreaga rutină, ci doar momentele mai dificile. De asemenea, se asigură că toate măsurile de siguranţă sunt la locul lor, corzile întinse exact atât cât trebuie, contragreutăţile fixate perfect. Unul dintre ei se caţără, agil ca o maimuţă, până în vârful unui stâlp, cam la vreo  4 metri înălţime. Cu o mişcare suprinzătoare, se azvârle de-acolo, se roteşte în aer şi apoi “aterizează”, tot pe stâlp, prins doar cu picioarele. Fără să vreau, îmi scapă un “aaaah”, iar apoi îl recunosc, este unul dintre cei mai veseli dansatori din hora de aseară.

Rând pe rând, repetă toţi mişcări, salturi, gesturi. Sunt concentraţi, dar se simte familiaritatea dintre ei. Dincolo de măsurile de siguranţă, ei ştiu că trebuie să se bazeze unii pe alţii, că depind unii de alţii. Sunt profesionişti desăvârşiţi iar corpurile lor sunt perfect lucrate, doar muşchi. De altfel, fiecare are programul său personalizat de training şi, dacă se impune, o anumită dietă. Şi psiholog, fiindcă viaţa departe de casă nu e aşa frumoasă şi, în ciuda relaţiilor dintre ei şi a faptului că munca lor e să distreze publicul, ei sunt… la serviciu 24 de ore din 24, iar ritmul ăsta te poate epuiza psihic. Se laudă şi se încurajează unii pe alţii şi mai e un detaliu, de data asta referitor la costume, care îmi place foarte mult: chiar şi curelele cu care îşi fixează măsurile de siguranţă sunt colorate, potrivite cu restul costumului.

Următorii care repetă sunt cei de la Russian Swing. Pe scenă apare un leagăn care e asigurat ferm înainte ca acrobaţii să-l folosească. Apare şi o saltea, pentru aterizări. Balans, balans, leagănul prinde viteză şi se aude “Hop!”, după care acrobatul sare, face câteva tumbe în aer şi aterizează pe saltea cu un bubuit sec. Şi iar! Şi iar! Şi de fiecare dată se aude acest “Hop!” prin care îşi anunţă colegii să fie atenţi, că acum face saltul. De încântare uit să fac poze!

Oricum nu ar ieşi cine ştie ce, că nu avem voie să folosim blitz-urile pentru a nu-i deranja pe artişti.

Dincolo de cortină, o lume perfect pusă la punct!

Eu am cerut interviu cu Amelie, PR-ul, şi stau de vorbă cu ea preţ de vreo zece minute, după care se scuză: a venit momentul să trecem dincolo de cortină, în culise, iar Amelie este ghidul nostru. Imediat ce intrăm în spaţiul ferit de privirile spectatorilor, primul lucru pe care îl vedem sunt măştile, apoi colecţia de pălării. Absolut toate pălăriile din spectacol sunt înşirate cuminţi acolo, iar în dreptul fiecăreia stă o etichetă cu numele artistului care urmează s-o poarte.

Ca ultim detaliu de adăugat la costume înainte de intrarea în scenă sunt măştile. Astfel, actorii se îmbracă, se machiază şi, apoi, exact înainte să intre pe scenă, îşi pun măştile şi pălăriile. Totul e perfect calculat şi nu are sens să se plimbe de colo colo prin culise. Există un traseu!

Aflăm că pentru fiecare obiect de îmbrăcăminte există şi o copie de rezervă, iar pentru încălţăminte chiar mai multe şi, dacă chiar şi al doilea set cedează, în culise există un colţ unde trei fete din echipă cos şi repară tot ce e de reparat. Acolo există bucăţi din toate materialele, nasturi de toate felurile şi aţe de toate culorile!

Mai în spate sunt cutiile (uriaşe!) în care se găsesc fardurile, grupate pe cutii, câte una pentru fiecare artist/rol, cu indicaţii clare pentru ce se găseşte în fiecare cutie şi cu poză: pentru demachiante sunt nişte nori pufoşi, iar pentru farduri sunt nişte peşti viu coloraţi.

Vedem şi costumele care sunt perfect aşezate tot în nişte cutii, uriaşe şi acestea: aş încăpea cu uşurinţă într-una. Capacele cutiilor ascund încălţările potrivite cu costumele, astfel că împachetatul şi despachetatul într-o nouă locaţie se face imediat: pui capacul, scoţi capacul! Puf!

Mai departe, am văzut bucătăria – la propriu, nu la figurat! Cirque du Soleil umbşă cu bucătăria după ei – şi zona de training şi sport. Fiecare dintre artişti are un program fizic propriu, special creat pentru el de fizioterapuţii trupei dar, zâmbeşte Amelie, sunt zile în care se mai permite chiului.

Zâmbesc şi eu, dar nu pot să nu mă întreb ce antrenament mai bun i-ar trebui, de exemplu, domnului care se cătăra mai devreme, folosindu-şi doar picioarele, pe unul dintre stâlpii chinezeşti…

Revenim în arenă, urmărim încă o repetiţie, apoi Amelie ne spune categorică, dar cu zâmbetul pe buze, că începe repetiţia cu sunet, şi că Thank you very much for being here. We’re sorry, but you have to leave now.

Aşa am şi făcut, doar numai pentru a reveni, peste o oră, la spectacol! Începe Saltimbanco!

PS O altă poveste din culise citiţi la Cristina Bazavan.

Fără dubii, Holograf este una dintre cele mai îndrăgite trupe din România, cu mii şi mii de fani care le ştiu pe de rost cântecele. Cel mai recent hit al lor se numeşte Nu mai e timp, şi o are ca protagonistă, alături de membrii trupei, pe Angela Gheorghiu:

Cu toate astea, “Holografii” îşi fac timp, timp pentru voi, trei dintre cititorii printre rânduri. Adică mergem să-i cunoaşteţi, să le puneţi întrebări şi să aflaţi, chiar de la sursă, detalii despre super concertul pe care îl organizează în 24 februarie, la Sala Polivalentă, pentru lansarea albumului Love Affair! Şi mergem chiar în sala lor de repetiţii!

Pentru a avea parte de această experienţă, va aştept să comentaţi şi să-mi spuneţi una dintre întrebările pe care le-aţi adresa membrilor trupei Holograf. Cei trei câştigători vor fi aleşi împreună cu trupa, iar vizita se petrece săptămâna viitoare. Aveţi timp (!) până marţi, 14 februarie, la ora 14. Să fie cu ceasuri bune!

Update: cei care merg  să-i cunoască pe componenţii trupei Holograf sunt Anca Duma, Monica Olteanu şi Chinezu. Voi reveni curând, însă, cu răspunsuri la toate întrebările voastre şi, de ce nu, poate şi cu alte ocazii de a-i cunoaşte pe Holografi!

Când nu poartă perucă afro, Vlad Petreanu (blog/ FB/ twitter) pare un tip serios, are, vorba aia, chiar  şi ghiocei pe la tâmple. Vlad e mucalit chiar dacă la serviciu poartă cravată şi mină serioasă ca orice ştirist respectabil, iar scriitura lui e unanim recunoscută ca fiind printre cele mai bune din online-ul autohton, iar asta am auzit-o de la oameni din online, ceea ce, zău, nu e puţin lucru. Nici unanimitatea, nici recunoaşterea!

(Petreanu, ştii ce-am vorbit de berea aia? Make it double!)

Aşa stând lucrurile, Vlad părea cumva o alegere firească pentru proiectul Nokia cu Şcoala de blogging, unul în care, alături de Victor Kapra, a acceptat să se implice, motiv pentru care l-am întrebat câteva lucruri despre tineretul din ziua de azi şi despre anii lui de liceu.

Credit: Foto Union. Mai multe foto cu Vlad aici

Cum percepi tu “tineretul din ziua de azi”?

De ce crezi c-ar trebui să-şi facă blog?

Tu ţi-ai fi făcut blog când erai elev de liceu?

Cu siguranta, si sigur as fi intrat si in bucluc cu el, ca as fi publicat extrem de agresiv si nu m-ar fi iertat nimeni. Asta cred ca trebuie sa le fie foarte clar elevilor care-si deschid blog acum, asta le spun si eu si insist – sa aiba mare grija ce scriu si cum scriu, sa se puna in locul subiectului lor de fiecare data, pentru ca-s minori si la scoala si in puterea unor profesori care, prea adesea, n-au nici umor, nici deschidere, nici mare cultura si nici cine stie ce rabdare, asa ca risca belele mari, care le pot schimba ireversibil viata.

Mulţumesc, Vlad, pentru răspunsuri!