Îmi place prenumele meu şi mi se pare că mi se şi potriveşte, cu atâţia R, sonor, adică, ba mă încântă şi rezonanţa lui istorică, apropo de povestea romantică dintre domniţa Ruxandra şi Timuş, duşmanul tatălui său. Şi de aia ţin să nu fie pocit. Nu Roxana, nu Ruxi. Compromisul pentru leneşi şi varianta scurtă pentru Twitter poartă numele de Ruxa. Dar prefer Ruxandra.

(Ilinca Dima e altă poveste)

Din pricina asta, nu cred că m-am recomandat niciodată altfel decât în formula prenume nume, lucru care, de altfel, mi-a atras admonestări din partea unor profesori care nu priveau cu ochi buni ieşirea din tiparul catalogului. Adică, vezi Doamne, eu aş fi fost Predescu, nu Ruxandra. Mie mi se rupea şi am continuat să-mi semnez lucrările şi tezele în acelaşi fel. Între timp, şi numele a devenit… renume, în sensul că s-a personalizat: mi s-a zis, încă mi se mai spune, pe alocuri, piaredescu, făcându-se referire la ceea ce fac, profesional vorbind, de vreo zece ani.

Tocmai de aia nu pot să nu fiu un pic surprinsă când văd, pe Twitter, pe Facebook sau chiar faţă în faţă, oameni care se recomandă Popescu Miaunel în loc de ceea ce eu găsesc firesc, adică viceversa. Şi nu pricep de ce fac asta. Nu le spune nimeni că nu e ok aşa, că după anii şcolii, hai, şi după liceu, obiceiul ăsta “dă rău”? Nu sunt conştienţi că, la fel ca în seria Nemuritorul, denumeşti întâi individul şi apoi familia din care face parte?

Ori sunt atât de lipsiţi de individualitate încât nu contează?!

Observ că articolul despre cum un motan bagă American Airlines în (PR de) criză a atras atenţia multora – vă mulţumesc pentru recomandări! Povestea, însă, continuă, şi vorbim tot de o chestie PR-related. Între timp, Jack the Cat nu a fost găsit iar ultimul update al AA e destul de palid în comparaţie cu precedentele din 29 şi 30 august, doar câteva rânduri:

Our JFK employees continue to diligently search for Jack the Cat.  Unfortunately there are no confirmed sightings of Jack at this time.
As well as our oneworld alliance partners, we have asked all other airlines at JFK to join us in the search for Jack.

Între timp, comunitatea celor care sunt preocupaţi de soarta lui Jack s-a dublat (pls Like, să crească şi mai mult!), ca număr, de ieri până azi, respectiv a ajuns la peste 11.000 de persoane, continuă să crească şi deja se aud voci care propun boicotarea AA până la găsirea motanului pierdut iar nemulţumirea faţă de reacţia companiei creşte.

Între timp, Virgin Airlines profită de criza prin care trece AA şi lansează, ieri, adică la trei zile după ce pierderea lui Jack a devenit publică, un program care se numeşte nici mai mult nici mai puţin decât: “No Chihuahua Left Behind” – adica o super reducere pentru transportul acesto animalele pe teritoriul SUA şi spre Mexic: doar 25 de dolari. Asta în timp ce taxele pentru orice animal transportat cu American Airlines variază între 125 şi 175 de dolari.“No Chihuahua Left Behind” e un program demarat de Virgin în parteneriat cu San Francisco Animal Care and Control prin care transportă căţeii spre coasta de est sau Mexic, acolo unde cererile pentru adopţia lor sunt semnificativ mai mari. Ocazie cu care drăguţii de la Virgin au anunţat şi introducerea unei serii noi de obiecte în magazinul lor, una “pet-friendly”, care include, printre altele, şi un hanorac special pentru căţei.

Mai mult, odată cu lansarea unei noi destinaţii, Puerto Vallarta, 25 de dolari din preţul oricum promoţional al biletului, sunt dona’i de Virgin pentru transportul unui chihuahua spre noii lui stăpâni.

Ştiu, nouă nu prea ne plac căţeii ăştia mici şi aparent isterici, dar americanii sunt înnebuniţi după ei!

Absolut de admirat viteza de reacţie a celor de la Virgin în contextul cu Jack the Cat! Şi, apropo, toată povestea am aflat-o pentru că a fost share-uită de un user în pagina cu Jack the Cat, semn că publicul reacţionează şi face diferenţa! WTG, Virgin!

Îmi place să primesc şi să dăruiesc cadouri în egală măsură fiindcă, atunci când le ofer, mă bucur şi eu de veselia celui sau celei căreia îi fac o surpriză. În mod special, cele mai apreciate cadouri, îmi pare, sunt cele neaşteptate, adică aşa cum a fost cel (sau mai bine zis “cea”) primit/ă azi de la Monica & The Practice cu ocazia faptului că… well, cu nici o ocazie! :)

Flowers e o Momiji, adică o păpuşă mică din ceramică pictată manual şi care are un compartiment ascuns unde poţi strecura un bileţel cu un gând frumos sau un secret. Fiecare păpuşă are o personalitate proprie, de exemplu, lui Flowers îi plac buletinele meteo pentru vapoare şi pantofii noi! Ca şi mie! Prevăd o colecţie de păpuşi din astea!

Flowers a venit la mine într-o cutie ca de tăiţei chinezeşti, culcuşită bine într-un “pahar” gonflabil, transparent, şi împreună cu un sticker (e deja pe laptop) si un pin. În plic mai era un mesaj scris de mână (am apreciat!) şi un hint, adică o adresă de facebook.

Nu mică mi-a fost plăcerea să descopăr la adresa respectivă Colour, unul dintre magazinele mele preferate, ever, pe care îl vizitez şi de unde cumpăr câte ceva cu fiecare ocazie, pentru că nu mă pot abţine – şi ăsta e şi motivul pentru care scriu acest articol, şi îl scriu zâmbind! Doamnelor, aţi nimerit un mare fan Colour! :)

Găsiţi acolo cele mai drăguţe obiecte de papetărie, agende şi notesuri de toate felurile şi modelele, instrumente de scris, genţi cool… I love it! Aşa am aflat că, pe lângă cel ştiut de mine, lângă catedrala Sf. Iosif, au acum un magazin nou, în Cocor (cu ocazia asta poate intru şi eu acolo!), şi că aduc la noi colecţia de păpuşi Momiji – sunt mai multe decât ce vedeţi mai jos, fiecare cu personalitatea ei.

E un cadou frumos pentru orice prietenă dragă, aşa că vă recomand locul, cu atât mai mult cu cât, hei!, începe şcoala şi ce dacă (unii dintre) noi am terminat cu asta? Un caiet nou şi frumos e oricând un prilej pentru alte începuturi, nu-i aşa? :)

PS Monica mi-a pus şi un bileţel în compartimentul secret. Dar nu vă spun ce scrie, sîc! :P

Faptele. Pe 25 august, Karen Pascoe era pregătită să zboare din NewYork în California, acolo unde primise o ofertă bună de job. Alături de ea şi de multe bagaje, se aflau cei doi prieteni îmblăniţi, Jack şi Barry, doi motani pe care Karen îi “înfiase” prin intermediul unui centru de adopţii.

Karen face check-in, predă cuştile celor doi motani cu motani cu tot, şi aşteaptă liniştită anunţul de îmbarcare… până când un membru al staff-ului American Airlines vine să-i spună că Jack the Cat s-a pierdut. Ea se îmbarcă, totuşi, într-o cursă târzie către California, cu asigurările de rigoare din partea companiei aeriene, cum că motanul va fi căutat, găsit şi trimis la ea.

“Atacul”

Acest lucru nu se întâmplă, însă, în ciuda mailurilor şi telefoanelor lui Karen către AA, la care compania nu răspunde decât după aproape trei zile, pe 28, şi destul de evaziv. În disperare de cauză, Karen a făcut o comunitate pe facebook  numită Jack the Cat is Lost in AA Baggage at JFK prin intermediul căreia cere publicului s-o ajute să facă un pic de presiune la AA pentru găsirea motanului. În scurt timp, comunitatea strânge peste o mie de iubitori de pisici, şi nu numai, plini de compasiune, toţi exprimându-şi dezaprobarea cu privire la lipsa de reacţie a AA dar amintind, în treacăt sau nu, şi despre experienţe neplăcute avute de ei cu aceeaşi companie.

Nu uitaţi că între timp NY a fost vizitat de uraganul Irene, aeroportul JFK a fost închis, zborurile anulate, după care a urmat reluarea activităţii cu toată nebunia presupusă de acest lucru pentru orice linie aeriană. Numai de Jack nu le ardea lor… Însă în timp ce oricine înţelege problemele cauzate de un uragan, pierderea motanului Jack şi lipsa de reacţie n sensul ăsta n-au fost deloc aspecte pentru care publicul să găsească vreo urmă de simpatie.

Reacţia companiei

Probabil AA nu s-a gândit nici o clipă că pierderea unui motan se poate transforma într-o reală criză de PR, după cum probabil nu a luat în calcul nici presiunea pe care o comunitate pe facebook o poate pune – acum, când scriu sunt 5700 members – dovadă fiind faptul că abia duminică au contactat-o pe stăpâna lui Jack, ca să-i spună că nu i-au găsit motanul.

Dar comunitatea iubitoare de motan creştea, comentariile se adunau, apăruseră şi pe Twitter (@findjackthecat dar şi un #findjackthecat) şi pe pagina de FB a companiei… ceva trebuia făcut! Aşa că au început să răspundă la comentarii şi, de luni, postează updates frecvente pe facebook cu privire la eforturile făcute pentru găsirea lui Jack. Pe cheltuiala lor, Karen a fost invitată la NY să asiste la toată acţiunea.

Măsuri concrete

AA au pus postere peste tot în aeroport, sunt consultaţi de Mayor’s Alliance Society (un mare ONG) pentru a instala un anumit tip de capcane. Nu au uitat să pună apă şi mâncare în cuşca lui Jacj în cazul în care acesta doreşte să revină acolo, au alertat toate companiile aeriene care operează pe JFK pentru a le cere ajutorul, fac şedinţe la câteva ore pentru a se pune la curent cu activităţile pentru găsirea pisicii, ce să mai, o întreagă desfăşurare de forţe. Printre rânduri, n-au uitat să spună că îşi revizuiesc politicile în ceea ce priveşteun mai bun transport al animalelor.

Îi costă bani? Cu siguranţă!, şi cred că îi costă mai mult acum, când trebuie să facă dovada şi chiar să mişte o mulţime de oameni pentru găsirea pisicii, decât i-ar fi costat dacă se oboseau să răspundă la telefoanele şi emailurile lui Karen, imediat după incident, făcând doar ce fac de obicei în astfel de cazuri.

Să sperăm că Jack the Cat va fi găsit curând şi nevătămat. În caz contrar, AA va avea mereu lipită eticheta de companie aeriană care pierde animale. Bad for business! Cu siguranţă, însă, indiferent de deznodământ, ăsta o să fie case study prin şcolile de comunicare.

PS nu pot să nu mă întreb ce reacţie ar fi avut Tarom! Şi pe voi vă ia râsul când vă gândiţi, nu?!

Jarabe de Palo au un album nou, apărut în martie, care se cheamă “Şi acum ce facem?!” şi care e mişto. Dar nu despre asta e vorba. Nici despre Chrissie Hynde, nu. E vorba despre Cry, duetul lor din 2004 despre care taman mi-am dat seama că lipsea de pe blogul meu. Ceea ce este inacceptabil fiincă piesa e minunată! Şi, în ciuda faptului că se cheamă (I wanna) Cry, mie nu mi se pare deloc, da’ deloc tristă!

Gata!

Am crezut ceva vreme în teoria asta, că ce are ea trebuie să nu aibă el, iar ce are el ar trebui să nu se regăsească la ea. Cum ar veni, dacă ea e ordonată, e ok ca el să-şi arunce o şosetă în dormitor şi pe cealaltă s-o vâre, pitită bine, în pantof, dacă ei îi place marea e ok ca lui să-i placă muntele, aşa, pentru variaţie, dacă lui îi place rock-ul e absolut în regulă, recomandat, chiar, ca ea să fie fan disco. Gen “se completează”.

Dar e greşit. E atât de greşit încât ar trebui să se inventeze cursuri despre asta şi un cuvânt special!

Oamenii, ca şi animalele, de altfel, trebuie să fie în mediul lor, cu oameni care le seamănă. Hei! E ok ca tu să te zbânţui şi pe disco atâta vreme cât lui nu-i curge sânge din urechi la Modern Talking, dar dacă tu preferi să stai la hotelul de pe malul mării, buda din pădure, confort îndeobşte întâlnit la cazarea din cort în vârf de munte, n-are cum să fie în regulă, nici măcar de dragul amorului. Şi, în ultima instanţă, cum să poţi trăi cu cineva care are gusturi şi obiceiuri opuse faţă de ale tale?!

Nu, nene! Lucrurile pe care le puteţi face împreună tre’ să placă amândurora!  Stăm acasă, ne uităm la film, ieşim la terasă, ne vedem cu prietenii, împreună sau separat, ascultăm muzică care ne gâdilă amândurora urechile într-un mod plăcut şi aşa mai departe.

Aseară, în cadrul Undercloud, am văzut Autobahn după Neil LaBute. Unul dintre cele trei cupluri din spectacol era format dintr-un asistent universitar serios şi o vânzătoare de supermarket sărită, şi nu în sensul bun al cuvântului! La început s-au pupat romantic dar când ea (personajul ei, mă rog) a început să vorbească,  m-a enervat atât de tare încât îmi venea mie s-o pocnesc! Ea vorbea de şoricei de câmp morţi trimişi fostului iubit, iar el vorbea despre Buikul lui de colecţie. Probabil că dacă eram cu ei în maşină i-aş fi zis vreo două! El, săracu, nu apuca, era prea siderat! Dar la început se pupau de mama focului, da?

Poate că opusele se atrag, totuşi, “aspiraţional”. Dar în final se vor respinge cu o forţă direct proporţională cu durata timpului petrecut împreună! În unele cazuri, două ore în maşină sunt suficiente :)

La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.

Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.

O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.

Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.

Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!

Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile  :)

Îmi place Chris Simion, aparenta ei fragilitate şi faptul că, dincolo de asta, se ascunde o forţă de care, am impresia, nici ea nu e mereu conştientă. Îmi place fiindcă face proiecte minunate, după texte la care nici nu te-ai fi gândit că pot deveni spectacole de teatru, cum ar fi Pescăruşul Jonathan Livingstone şi pentru că e frumoasă, pe dinăuntru şi pe dinafară.

Aşa că mă bucur că a reuşit să facă Undercloud, un festival de teatru independent (de orice), care propune, vreme de 12 zile, 20 de spectacole alese pe sprânceană,  printre care şi o premieră, O femeie singură, după un text descris de Dario Fo (laureat Nobel, apropo) şi Franca Rame, cu Maia Morgenstern jucând rolul Mariei. Cum Dario Fo foloseşte sarcasmul şi ironia într-un mod savuros, iar Maia Morgenstern e minunată, acest spectacol este una dintre recomandările mele din festival.

(click pe poză pentru programul complet)

Cealaltă recomndare este pentru seara asta, respectiv Te iubesc! Te iubesc?, spectacol regizat de Chris şi în care puteţi vedea, cu lacrimi în ochi, garantez!, radiografia unei iubiri dar şi pe Manuela Hărăbor jucând teatru. Apropo, lacrimile ar fi de râs şi, poate, un pic, doar un pic, la final, de emoţie.

Aveţi, aşadar, o recomandare pentru prima zi şi una pentru ultima zi. În rest, faceţi cum vreţi, doar încercaţi să rataţi cât mai puţine spectacole din acest Festival!

Ah, nu, e fapt, nu mă pot abţine, mai fac o recomandare, pentru mâine seară, la Cum m-am lăsat (de gândit), spectacol realizat (mă întreb cum?!) după cartea cu acelaşi nume semnată Hannes Stein şi care e una dintre preferatele mele pentru umorul demenţial: “Viaţa este o impertinenţă solitară şi, de fapt, totul se reduce la un truism: gândirea scade forţa de atracţie erotica şi însingurează!”- v-am spus că e foarte mişto textul! Cei doi care-şi asumă rolul de a vă convinge să vă lăsaţi de gândit sunt Anca Sigartău şi 1-Q Sapro.

În fne, o rugăminte, în special pentru twitterişti: sunteţi invitaţi să lăsaţi gânduri bune şi sentimente legate de  teatru pe hastagul #undercloud fiincă ele vor fi adunate într-un ebook ce va ajunge la mai mulţi actori. Pentru bucuria pe care ne-o dăruiesc jucând cred că nu e mare lucru să le dăm şi noi înapoi o colecţie de emoţii, nu?

După cum ştiţi, probabil, în prezent, Big Apple aşteaptă asediul uraganului Irene, iar pregătirile au început încă de vineri. Magazine închise, străzi pustii la ore de vârf, rafturi golite prin toate magazinele, în special magazinele care vând alcool. Primarul Bloomberg a fost foarte ferm în ceea ce priveşte evacuările, sunt zone în care lucrul acesta e obligatoriu, şi deja 400.000 de newyorkezi au rămas fără curent.

În ciuda faptului că vorbim despre o ameninţare destul de serioasă, ieri, după amiază, mai mulţi americani au lăsat baltă pregătirile pentru a salva plăcile ceramice cu mesaje de la primul memorial închinat atentatelor de la World Trade Center de acum zece ani.

“Tiles for America” a fost, iniţial, un proiect mic, început de nişte artişti americani. Plăci ceramice (faianţă, da) cu mesaje de încurajare pentru cei care pierduseră pe cineva drag în atentate. Fenomenul a luat proporţii şi s-a ajuns la mii de asemenea plăci venite atât din oraşele americane cât şi din întreaga lume care au fost expuse în New York, la intersecţia 7th cu 11th.

Este prima dată când aceste plăci sunt luate de acolo şi, nu am nici o îndoială, odată ce urgia va fi trecut, şi mai mulţi voluntari vor fi acolo, ca să le pună la loc, exact aşa cum au fost. Mi s-a părut un semn de infinit respect pentru evenimentele din 9/11, pentru cei care au pierit atunci, cei care nu i-au uitat şi pentru cei care şi-au exprima compasiunea pictând bucăţile de ceramică – unele dintre ele sunt adevărate opere de artă.

Poate că americanii sunt superficiali – aşa se spune, adesea – dar gestul acesta mi s-a părut minunat şi cred că spune multe de ce vorbim, înca!, despre American Dream şi nu despre [insert country name here] Dream.

Noi nu suntem în stare să salvăm ditai monumentele istorice şi trecem pe lângă ele cu o nepăsare demnă de cauze mai bune, iar ei se adună pentru a salva nişte bucăţi de faianţă care, în ultimă instanţă, reprezintă, fiecare, un gând bun şi o speranţă. Şi sunt, cum spuneam, mii!

Impresionant!

Foto via

M-am întrebat de mai multe ori de ce majoritatea uraganelor au nume de femeie ca şi cum, dacă e să fie o pacoste serioasă, care face o grămadă de stricăciuni, îţi ia casa şi tot ce ai, viaţa, chiar, dacă nu eşti atent, aşa o năpastă, deci, atunci numele ei este (de) femeie!

Doar ieri am apucat să mă interesez în detaliu despre asta şi nu, de fapt, nu e nici urmă de misoginism în povestea asta.

Prin secolul XIX, când uraganele şi furtunile serioase au început să fie monitorizate, notate, măsurate, odată cu avansarea ştiinţei meteo, oamenii se referau la uragane asociindu-le cu orice sfânt, mucenic ori sărbătoare din ziua ori perioada respectivă. Istoria ne spune că primul care a introdus sistemul numelor proprii pentru uragane a fost un australian, Clement Lindley Wragge, şi tot el a fost cel care a venit cu ideea algoritmului alfabetic ce, cu puţine modificări, se foloseşte şi azi.

Numele de femei au fost, însă, găselniţa meteorologilor americani navigatori care au botezat furtunile din larg – unele dintre ele devenind uragane – cu nume de femei, întocmai precum au făcut şi cu navele: cele mai multe au tot numele unor doamne şi domnişoare. Poate pentru că erau departe de case şi le era dor de neveste, mame, fiice, iubite, naiba ştie!, dar asta e istoria. Lucrul ăsta s-a petrecut prin 1950 şi ceva şi abia aproape trei decenii mai târziu au început să fie luate în considerare şi nume de bărbaţi pentru botezarea uraganelor.

În prezent există şase liste cu nume pentru uraganele din toată lumea, listă realizată de Organizaţia Mondială de Meteorologie. Lista este alfabetică, numele sunt, deopotrivă, de femei şi de bărbaţi (parcă totuşi cele de femei primează), şi se refolosesc. Există şi excepţii, în sensul că unele nume sunt retrase din listă, atunci când furtunile cu pricina au produs pierderi masive şi se consideră că refolosirea lor ar putea stârni amintiri prea dureroase celor afectaţi. Aşa este cazul Katrinei (înlocuită cu Katia), a lui Andrew, Rita sau Ike.

Acum ştiţi!

PS Între timp, Irene s-a mai domolit, fiind “cotată” acum doar de gradul 1 din cinci. Dar poate oricând să se răzgândească, doar e femeie! :)

;