Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.
Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.
Făt Frumos, acest Prince Charming autohton, e păcatul imaginaţiei tinerelor de pe toate meridianele: un el care e musai aşa şi aşa şi aşa [insert top qualities here]va să vină negreşit la ea, călare pe un cal alb, maşină super tare, măgar sau tractor, după cum e specificul locului. Uneori vine, cel mai adesea când nu te aştepţi, alteori prinţesele se ofilesc ca nişte flori lăsate-n soare, fără apă. Că, deh, imaginaţia nu ţine loc de… chestii!
Cum stăteam eu la discuţii cu Beşliul la Casa Tiff, despre Chameleon – animal, siglă şi ziar de festival*! – şi despre alte festivalisme de la Comedy Cluj, am observat cum ne dădea târcoale o jivină mică, blondă şi păroasă, aparţinătoare a familiei felidelor, subspecia Catus Cinematograficus.
Fiindcă îmi e foarte dor de Catus Casnicus aka Domnul Sony, prietenul vostru, am încercat să iniţiez o conversaţie cu pisoiul în cauză, doar că acesta a reacţionat cu, pardon!, fundul la pis pis, fiind, însă, mult mai interesat de stat la pozat. Adică atunci când am scos telefonul să-i fac poze, ţuşti la prim plan, c-o labă ridicată, de parcă se aştepta să mă aplec şi să i-o sărut sau aşa ceva! Şi, pentru că a fost obraznic, i-am pus câteva vorbe în… bot lui Tiffuţ, că aşa îl cheamă!
E lucru ştiut că cinematografia autohtonă se uită încă în urmă, spre comunism, şi că o bună bucată de vreme a făcut asta cu un soi de mânie: până mai deunăzi, privirea aruncată către vremurile de tristă amintire era plină de durere, frustrări sau acuzaţii, totul era o dramă nesfârşită. De câţiva ani, lucrurile s-au mai aşezat, am ajuns şi noi în contemporaneitate şi sunt filme care reuşesc – şi încă bine! – să privească cu ironie şi umor viaţa de zi cu zi în comunism sau obiceiurile vremii! Da, fireşte, mă refer la Amintiri din Epoca de Aur.
Deşi poveştile orădene pe care le aduc printrerânduri încă urmează să fie scrise şi publicate, eu am plecat azi dimineaţă de la Oradea. Cu păreri de rău că a durat doar o săptămână şi, sunt sigură, nu am apucat nici pe departe să mă bucur de tot ceea ce are de oferit acest frumos oraş! Ba chiar zic mersi! c-am apucat, totuşi, să probez piscina cu apă termală de la Continental – dacă şi de data asta reveneam acasă fără experienţa asta zău c-aş fi fost încă şi mai tristă de despărţire!
Deeeeeci, am plecat spre Cluj. Cu trenul, ta tam ta tam, aproape trei ceasuri printre peisaje minunate de-a dreapta şi de-a stânga drumului, cam aşa:
Pentru mine cele mai emoţionant moment de la Festivalul Internaţional de Film de Comedie de la Cluj a fost legat de doamna Draga Olteanu Matei. Mi-au dat lacrimile şi când s-a urcat pe scenă pentru a prezenţa “Cucoana Chiriţa”, dar şi când a primit, la Gala de închidere, premiul de excelenţă pentru întreaga carieră.
Seara, după Gală, la coctailul de la City Plaza, mă preumblam prin hol după un pahar cu suc. La o masă, actriţa dimpreună cu Dorel Vişan şi alţi doi domni. Cum mai devreme, după Gală şi după ce acceptase să facă o fotografie cu câţiva dintre bloggerii prezenţi la Festival, schimbasem o privire şi un zâmbet, mă gândeam să merg către dânsa s-o întreb ceva despre… în fine, nici nu e important.
Cu paharul de suc în mână, m-am îndreptat spre masa doamnei, gândindu-mă cum să formulez întrebarea. Doamna mi-a observat intenţia şi mi-a zâmbit deschis. Şi cum păşeam către masa celor patru, m-am gândit că e seara dânsei, şi că ar trebui să nu fie deranjată de nici o întrebare, chiar şi despre film şi comedie şi Caragiale, fiindcă se afla printre prieteni şi oameni în preajma cărora se simţea relaxată.
Aşa că m-am oprit, mi-am dus mâna la piept şi am făcut un gest de reverenţă. Doamna actriţă a zâmbit şi a înclinat uşor capul, mulţumindu-mi pentru reverenţă şi pentru că am ales să nu-i “cer” să redevină serioasă într-un moment în care era relaxată. Şi m-am simţit de parcă mi-ar fi acordat o sută de interviuri!
Azi e ziua dânsei, împlineşte o vârstă la care (mulţi) alţi oameni nu mai vorbesc despre comedie şi despre cât e de important este râsul în viaţa noastră. La mulţi ani, cu drag!
Comedy Cluj s-a încheiat aseară, însă doar teoretic, odată cu Gala de premiere a laureaţilor acestei ediţii. O gală în care au fost anunţaţi câştigătorii şi în care unii dintre reprezentaţii sponsorilor au avut ocazia de a fi aplaudaţi pentru susţinerea unui eveniment care să ne descreţească frunţile: Festivalul Internaţional al Filmului de Comedie.
Au urcat pe scenă o parte dintre cei care au jurizat, reprezentantele Kodak, JTI şi BT, directorul Festivalului, Sorin Dan (Felicitări!), o parte din echipă (Biine, Beşliu!) şi câştigătorii. Într-un moment foarte special, Dorel Vişan a făcut o prezentare cu adevărat impresionantă pentru actriţa care a câştigat, seara trecută, premiul de excelenţă al acestei ediţii a Festivalului: doamna Draga Olteanu Matei.
Actriţa (şi nu numai) a avut lacrimi în ochi, a ridicat sala în picioare şi a primit ovaţii, şi a avut un discurs bestial, şi chiar pot să-i spun aşa, de vreme ce fraza “Fornicating under the consent of the king” a fost rostită în cadrul acestui discurs. Şi un catren scurt de Blaga, o ironie extrem de fină dar nu mai puţin muşcătoare la prestaţia deplorabilă a prezentatorului Galei. A fost GENIALĂ!
După Gală am vizionat filmul care a primit “Premiul Publicului”, The Infidel (GB), cel mai bun film pe care l-am văzut eu la acest Festival, foarte curat făcut, foarte bine jucat şi regizat.
Povestea, în două vorbe, este aceea a unui musulman care descoperă că a fost înfiat şi că, în realitate, este evreu, iar filmul surprinde oscilarea lui între religia în care a fost crescut şi cea în care a fost născut. E bun pentru subiect şi e haios pentru că actorul principal trece prin tot soiul de întâmplări el nefiind, de fapt, religios. Foarte mult plăcut.
Dar, cel mai mult, mi-a plăcut de doamna Draga Olteanu Matei. Nu că n-aş fi admirat-o deja dar pentru că, deşi nu mă gândeam că e posibil, după aseară o admir încă şi mai mult.
Ieri în cadrul frumosului Festival am avut plăcerea să revăd Cucoana Chiriţa, film realizat în 1986, pe un scenariu scris – după cum aveam să aflu – chiar de actriţa care interpretează rolul principal, doamna Draga Olteanu Matei. Prezentă la proiecţie, ne-a povestit câteva păţanii de la filmări şi ne-a spus că personajul Coana Chiriţa i-a fost inspirat lui Alecsandri de către bunica lui care era un fel de “early adopter”.
Mie mi s-a părut nemaipomenită emoţia doamnei, căreia i-au dat lacrimile când a urcat pe scenă în aplauzele celor prezenţi. M-am ridicat în picioare. A fost un moment foarte special, şi la fel a fost şi revedere filmului, cu atâtea pociri de limbă română şi franceză, monşer!, furculisioane, amoruri şi cânticele. Vorb’aia: nu se mai fac filme ca pe vremuri, dom’le! :)
Ceea ce mă aduce la următorul film văzut aseară, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, avanpremieră. Probabil că mi-ar fi putut plăcea, dacă nu eram la un festival de film de comedie. Dar sunt la un festival de comedii, iar filmul nu se poate încadra la această categorie, aşa că am avut tot timpul senzaţia că sunt un pic păcălită. În fine, o să revin cu subiectul, că merită un post separat.
Acum ne pregătim de un alt prânz a la Hădean. Adi Hădean şi, mai târziu, de Gala d închidere. Apropo, filmul câştigător la secţiunea scurt metraje e chiar favoritul meu! :)
Zi ploioasă azi în Cluj. Pe fereastra camerei mansardate în care dorm nu se vede nici cerul ci doar o pâclă griulie ce are efectele a zece somnifere. Cu toate astea, şi pentru că bătea Auraş la uşă, m-am mobilizat întru mic dejun în perspectiva unei căni serioase de cafea. Între timp, încerc să-mi aranjez şi câteva interviuri cu oaspeţii de la Comedy Cluj. Sper să şi iasă. Mâine ştiu că am eu de dat interiu la TVR.
După cafea şi după antibiotic şi calmante pentru dintele netrebnic mă gândesc serios la ce aş putea scrie despre Festival azi, întrucât ieri, din cauza programului “conex”, nu am apucat să văd altceva decât, din nou (şi oportun) seria de scurt metraje. La fix pentru a-mi schimba ordinea preferinţelor (sunt şi în juriul acestei secţiuni), dar nu şi pentru a mă răzgândi în ceea ce priveşte câştigătorul. De altfel, acesta a fost stabilit în unanimitate. Şi nu, nu e cel de mai jos, deşi trebuie să admit că nici ăsta nu mi-a displăcut:
În rest, am hălăduit un pic prin oraş şi am descoperit Piaţa Muzeului (şi Camino, locul unde găteşte Adi Hădean, dar despre asta într-un episod viitor), un loc parcă din alt timp care mi-a amintit de Lisabona şi de care m-am îndrăgostit instant! Şi am descoperit-o şi pe doamna asta :)
Bună dimineaţa de la Cluj! Stăm, o mână de bloggeri, la cafeneaua “oficială” a Festivalului Internaţional de Film e Comedie de la Cluj, fiecare cu laptopul în faţă, concentraţi să ne scriem articolele şi îmi e drag de numa’ atmosfera asta pe care o recunosc şi de la alte evenimente la care am participat prin ţară. Totuşi, ce filme am văzut ieri?
De la ora 15 am ajuns la Cinema Victoria unde am văzut seria de scurt metraje din competiţie, pe care le voi şi juriza, vreo 10 bucăţi, mai lungi sau mai scurte, cele mai multe dintre ele cu idei care m-au cucerit, lucruri care practic i se pot întâmpla oricui şi chiar se întâmplă! De la povestea fetei singure pe care toate neamurile femeieşti o privesc cu milă şi se străduiesc s-o cupleze până la turismul funerar, dragostea instant şi ce anume o poate face să dispară (HINT: nu vă mai scobiţi în nas!) şi părinţi şi pisici.
Nu vă pot să vă spun ce favoriţi am din pricină că nu toată lumea a văzut filmele şi nu vreau să influenţez pe nimeni… cel puţin nu în scris! Voi avea ocazia, totuşi, s-o fac în această seară când vom avea parte de o altă proiecţie a lor, diseară de la ora 19.30 :D
Un alt film – lung metraj de data asta – văzut ieri a fost Visul lui Adalbert (România), R: Gabriel Achim, film de asemenea aflat în competiţie. O comedie neagră ce face trimitere (din nou!) la vremurile apuse ale comunismului, gen “asta suntem, cu asta defilăm”, după cum s-a justificat regizorul la momentul Q&A de după proiecţie.
Subiectul şi acţiunea sunt din epoca de aur, all right, dar acest lucru nu m-a deranjat fiindcă mi-a plăcut la nebunie jocul eroului principal, Gabriel Spahiu. Lucrurile se petrec într-o întreprindere de partid şi de stat, de ziua partidului, iar filmul scoate în evdenţă, cu umor, pupîncurismul vremurilor, mica înţelegere, toate tabu-urile vremii, de la aparatele video care făceau din proprietar un manager de mini-cinema chiar la el acasă, până la coverurile vremii (piesa Evei Kiss, “E scris în stele”), Daciile care trebuiau împinse ca s-o ia din loc ori lifturile pe care erau tristele cartoane cu “defect”.
De menţionat că povestea filmului porneşte de la o legendă urbană despre care nu m-ar mira să fie bazată pe un fapt real. Indiferent dacă aţi prins vremurile cu pricina sau nu, vă recomand să vedeţi filmul, findcă o să vă facă să zâmbiţi dacă nu chiar să râdeţi! Ceea ce e întotdeauna bine, nu-i aşa?
A! Şi m-a bucurat foarte tare mulţimea de oameni prezenţi la proiecţia de aseară. Bravo, Cluj, bun aşa!
