Nu mă interesează ce spun oamenii de ştiinţă (de data asta), cum că fericirea ar ţine de o determinare genetică. Eu cred că se învaţă, cred că poţi alege să te uiţi în jur şi să vezi mai ales lucrurile rele sau pe alea bune, să vezi defectele sau, mai degrabă, calităţile oamenilor.

Şi mai cred că o pisică simpatică te poate face să zâmbeşti să să-ţi aminteşti că fiecare zi poate fi frumoasă… dacă alegi să fie aşa. Azi, Owlbert, un motan care se bucură de prea puţină apreciere pe net:

Owlbert a fost “înfiat” de la un adăpost de pisici cam acum un an. Şi, apropo, de asta, în State se plăteşte “adoption fee” când iei un animal. Pentru ca respectivele centre să poată supravieţui şi avea grijă şi de alte pisici. Şi căţei. Şi ce-or mai avea ei acolo.

Pe Owlbert îl găsiţi şi pe FB. Ca şi pe Dl Sony, de altfel (tre’ să zic, altfel se supără pe mine că fac reclamă la alte pisici)

Guest post by Domnul Sony

Pisicile au fost şi rămân o inspiraţie în tot soiul de manifestări artistice. De la faptul că egiptenii ne venerau până la polidactilele lui Hemingway, Aristocats, Cheshire Cat şi o mulţime de alte mâţomuze care i-au făcut celebri pe stăpânii sclavii lor.

Săptămâna asta avem veşti din modă, cu Choupette Lagerfeld care l-a inspirat pe celebrul său “tată” să vină cu o colecţie de accesorii pentru toate fiţele. Preţurile sunt între 45 (căciula) şi 340 de euro (geanta) şi toate obiectele au mustăţi şi urechi, după cum se poate vedea:

Domnul Sony e un pisoi vocal, cu personalitate dar şi cu voce aparte. Uneori se duce la uşa apartamentului, se pune în fund şi începe să miaune. Ca un câine, lesa-n gură-i mai lipseşte!
Vrea atenţie. Eu am treabă. El tot vrea atenţie. Şi uite-aşa, până nu primeşte, nu se termină concertul! Şi pe urmă mai există tot soiul de “mrau”-uri, ala de lene, de te aud, de ce faci..i o întreagă pleiadă de sunete.
În schimb, ştie când vorbesc cu el. Şi ştie de “nu!”, dar asta nu înseamnă că şi execută!

Oare să-l înscriu la Vocea României? Motanii au talent? La expresiviate sigur ar lua notă maximă!

Mulţi dintre prietenii şi amicii meu au pisici şi mulţi dintre ei au obiceiuri de îngrijire a felinelor din dotare, unele după ureche, altele din cărţi. Eu am întrebat un veterinar, pe doamna  dr. Anca Tomşa, specialist în pisici de la Purina, cam tot ce mi-a trecut şi tot ce v-a trecut prin minte cu privire la cea mai bună îngrijire pentru pisici. Întrebările, dar şi răspunsurile, mai jos. Atenţie, sunt destul de multe, prin urmare e un post ceva mai lung decât de obicei. Dacă totuşi aveţi vreo pisică prin preajmă, său doar sunteţi curioşi ca ele, eu zic să citiţi.

Bună! Sunt eu, Domnul Sony, motanul!
Am deja câteva articole guestpostate aici, printre rânduri, unele s-au bucurat de un relativ succes, aşa că am prins curaj şi am realizat un interviu în premieră, o discuţie extrem de drăguţă cu exponentul unei noi specii, una descoperită recent de o agenţie de comunicare din România!!!

Este vorba de suriCATul de birou, un pisic accesoriu, dar nu precum găina Iuliei Albu, că ăsta micu’ e deştept şi nu s-ar face nimeni de râs cu el, şi mai şi vorbeşte, după cum o să citiţi voi mai jos! Şi, pe deasupra, nici nu e câine!

Simon Tofield e un tip englez care se pricepe la animaţie. Şi cum se întâmplă ca acest Simon să aiba patru pisici, Jess, Maisy, Hugh şi Teddy, pe post de muze, omul a îmbinat ce ştia el mai bine: pisici şi animaţie. Aşa au ieşit nişte filmuleţe foarte mişto despre apucăturile pisicilor, cu onomatopee pe care le (re)produce chiar Simon!

Iar azi, că tot vorbeam zilele trecute de pisicile care se bagă în valize, a apărut un filmuleţ exact despre problema asta. Unde mai pui că apar şi şoarecii chiţăitori – are si Domnul Sony doi şi îi aleargă zgomotos când ţi-e lumea mai dragă!

Enjoy!

PS nu uitaţi că vă aştept cu întrebări pentru veterinarul de pisici! :)

Când vine vorba de dieta pisicească am şi exemple bune dar şi exemple rele. De pildă, Sony nu primeşte decât extrem de rar altceva decât mâncare pentru pisici. Da, ar mânca şi carne, pateu de ficat, gălbenuş de ou, peşte, cremă de vanilie şi, mai ales, pepene galben. Dar nu-i dau decât foarte rar aşa ceva, pentru că ştiu că mâncarea lui de pisici este echilibrată perfect pentru dieta şi stilul lui de viaţă: un motan de zece ani, care are alergii şi face uşor dermatită de la mâncare (drept urmare, se scarpină, săracu’, până îi dă sângele), castrat acum trei ani şi care nu iese din apartamentul nostru decât pentru o scurtă plimbare pe palier, vizite la babe şi la veterinar.

Guest post by Domnul Sony (adică motanul)

Nouă, pisicilor, ne place să fim în centrul atenţiei. Dacă nu ştiaţi, termenul de “pisi” de la asta vine, nu de la silicon. Mă rog, siliconul e doar o cale de a te afla în centrul atenţiei, dar noi nu avem nevoie de aşa ceva deoarece o să ne băgaţi în seamă, fie că vreţi, fie că nu vreţi, exact ca în următorul clip:

Un câine nu era în stare de atâta subtilitate, vă spun sigur!

Guest post by Domnul Sony.
(adică eu, motanul!)

Dacă voi credeaţi că mă cheamă Domnul Sony aşa, de amorul artei, vă înşelaţi. Întâi pentru că sunt cam sonat – OK, putem să trecem peste asta? Mulţumesc! – şi pe urmă pentru că, la momentul când am ajuns aici, nu era nimic “de firmă” prin apartament, aşa că am fost desemnat eu să fiu “de firmă”. Mă rog, de fapt mai erau nişte haine şi nişte pantofi, dar asta e o altă poveste. Şi combina. Şi televizorul. Şi frigiderul. Detalii!

Oricum ar fi, am rămas motanul brand al casei, unicul şi singurul, de altfel, şi de aceea mă bucur că pot să vă anunţ, ok, cu o zi întârziere, că Sony a lansat Animalia, o serie de produse destinate animalelor de casă, pets, cum ni se mai spune, doar că noi nu poluăm decât fonic. Uneori. Rar. Aproape deloc!

Guest post by Domnul Sony. Adică eu, motanul!

În timpul campaniei – proastă campanie, apropo! – am văzut spotul electoral al unui candidat care se cheamă Mîţu. N-am verificat dacă e ales, fiindcă mie îmi place să rămâin optimist, până la urmă, cât de tare se mai pot scumpi şi grăunţele alea de dietă, dar şi celelalte lucuri care mă privesc direct şi personal, şi anume… cam tot! Nu vreau să ajung pe străzi la vârsta mea!

Mi-a trecut prin minte atunci că candidez şi eu! Da, eu, ce?! Până la urmă am haină de blană, fiţe cât încape, mă gândesc numai la mine, îmi place să fiu mângâiat, scărpinat şi băgat în seamă, consider că mi se cuvine mâncarea cea mai de soi (nu porcăriile alea de dietă pe care mi le dă ea!), sunt blond ca Udrea, somnoros ca Antonescu, tupeist ca Ponta, manipulator ca Felix şi vocal cât trei Becali la un loc!