Din pricina răcelii, azi dimineață la șase (fix!) m-am trezit că-mi zboară somnul. Singur, așa, și brusc! Normal, dacă ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia, mai ales că am adormit greu, pe la două jumate, aș fi tras de mine cu snooze și tot chinul. Dar așa, că nu trebuia, eram mai trează decât un participant la întâlnirile AA!

M-am uitat la telefon ca să văd cât e ceasul și atunci am observat că mă sunase mama, puțin după miezul nopții. Normal, m-am panicat instant fiindcă, deh, la ore de-astea nu te sună să te întrebe câte linguri de zahăr pui în pandișpan. Și, oricum, știe, ca doar de la ea am învățat rețeta!

Eu vorbesc destul de mult la telefon, mai ales cu prietenii care nu mi-s la îndemână în București și mai ales dacă a trecut ceva vreme de când am apucat să vorbim cât de cât pe îndelete. De la discuții profesionale la din alea personale care încep cu “Te-am sunat să mă sfătuiesc cu tine, stai să-ți spun ce s-a întâmplat…” și, de obicei, se termină măcar vreo oră mai târziu. Și, firește, mai sunt ședințele în care mă mai bagă câte o prietenă sau viceversa.

De când toată lumea e pe Facebook, unele discuții s-au mai rărit ori sunt ceva mai scurte fiindcă e mai ușor să vezi ce face cutare sau cutare, însă pentru unele lucruri prefer să pun mâna pe telefon și nu o dată s-a întâmplat să mă prindă miezul nopții într-o conversație începută de cu seara. Iar într-un caz, când abia cunoscusem un domn, am făcut mai multe nopți albe la telefon, exact ca în reclama Vodafone cu cei doi care au o relație la distanță: Închide tu. Nu, închide tu. Și așa s-a făcut dimineață…

Iar asta ne aduce la subiectul…. discuției, dar nu înainte de a urmări clipul de mai jos, după care vă spun ce și cum, că e mare nevoie de ajutorul, creativitatea și ideile voastre. Și e drăguț de tot, o să vă placă !

Prima mea întâlnire cu teatrul a fost un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici la “Ion Creangă”, teatrul de copii din Piaţa Amzei. Ne-au dus cu grădiniţa, soimi mândri, doi câte doi, cinci lei biletul. Ştiam povestea, normal, aşa că am simţit nevoia s-o avertizez pe Albă ca Zăpada despre răutatea maşterei la faza cu mărul. Singura circumstanţă atentuantă pentru acest gest cvasihuliganic e că n-am fost singurul copil care a strigat ceva de genul Nu mâncaaaa măăăăr că mooooori! 

Adică, pe bune, dacă ai şansa s-o salvezi pe Albă ca Zăpada nu stai prea mult pe gânduri!

De când suntem mici, în viaţa intrauterină, primul lucru cu care suntem învăţaţi sunt testele. La naştere, imediat, urmează altele. În copilărie – îmi amintesc clar! – erau testele de exudat faringian: un băţ învelit într-o bucată de tifon pe care medicul sau asistenta ţi-l vîra în gât ca să vadă… nu ştiu ce! Dacă nu ieşea bine testul, urma un tratament cu ceva pastile care culmina cu un moldamin, o injecţie dureroasă pentru lipsa căreia aş fi renunţat bucuroasă la cea mai iubită jucărie!

La grădiniţă, iar teste, la şcoală nu  mai spun, anual, trimestrial, semestrial, câte un test la fiecare materie, mereu, fără oprire. Nimeni nu te întreba ce crezi, ce simţi, ce-ţi place, ce gândeşti, nu, asta nu e interesant. Interesant e dacă cunoşti sau nu materia predată. Ca să vezi!

Circul cu taxiul de mulţi ani, aşa căƒ, vrând-nevrând, asist la desfăşurarea diverselor tipologii umane. cred că aş putea să scriu şi-o carte despre taximetrişti… dacă aş avea timp să scriu. Unii sunt haioşi, alţii tăcuţi, morocănoşi, au chef de vorba, te lasă ori nu să fumezi şi aşa mai departe.

Cel de azi dimineaţă trăia o dramă sentimentală. Cu Aurica. Iar eu am asistat, fără să vreau, la întreaga discuţie. Elucubranta pe alocuri, am şi zâmbit a râs, uitandu-mă încăpăţânat pe geam, că să nu se observe. Nu c-ar fi fost atent la mine.

Şoferul maşinii cu care am fost ieri la bâlciul de la Orbeasca e un tip destul de tânăr, până în 30 de ani. Pe drum, n-am putut să nu observ că a vorbit, cam la fel, cu două tipe diferite, care l-au sunat la un intervat destul de scurt una faţa de cealaltă. “Eşti însurat?”, îl întreb, şi ca să fac conersaţie, dar mai ales pentru că mă intrigase un pic dialogul similar cu două voci diferite.

– Aaaaa, nuuuu, zice el. Îmi place să mă bucur de viaţă!

– Păi ce, dacă te-nsori, e gata viaţa?

– Nu ştiu. Dar acuma am două iubite. Dacă mă însor nu ştiu cum e…

– Două?! Şi ştiu una de alta?

– Nuuuuu. Cum să ştie?

– Păi Alexandria e oraş mic. Ieşi cu una de mână sigur te vede cineva, află şi cealaltă.

– Nu, că una e la Alexandria şi e măritată. Nici ea nu vrea să se afle.

– Şi cealaltă?

– Cealaltă, oficiala, e la Bucureşti. Mă duc eu pe la ea.

– Da’ nu te încurci? La telefon, adică?

– Nu mă încurc, am o metodă! Adică le zic la amândouă la fel: Guriţă. Şi asta e. Nu mă mai chinui cu nume şi aşa şi n-am cum să greşesc!

Aşadar, în caz că vă tentează ideea, acum ştiţi metoda! :))

Eu nu cred prea tare în “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi m-am ferit să cred ori să fac promisiunea asta în vreo două rânduri. Împreună, poate, în virtutea inerţiei, deşi nici asta nu pare că se mai întâmplă prea des şi multe perechi despre care aş fi zis că rămân sudate, s-au despărţit. Însă fericiţi?! Totuşi,  am în preajmă două cupluri care rezistă, şi rezistă, şi rezistă, întocmai ca-n reclamele alea la termopane. Aşadar, există speranţă, prieteni: se poate!

Unul dintre aceste două cupluri a împlinit, în weekend, zece ani de căsnicie, şi, dacă iubirea s-ar cota la bursă, eu aş cumpăra acţiuni la L&A, zău dacă nu! Aniversarea fu prilej de chefuială şi o nouă ieşire din seria Viaţa la ţară, leneveală semi-activă în curte şi trăncănit cu prietenii cei buni. Şi salăţi din grădina Angelei, şi păstrăv la grătar şi alte bunătăţi. Şi, desigur, frappe – asta e o gluma internă, dar n-am putut să mă abţin!

Dincolo de asta, însă, cei doi care au vrut să-şi reediteze promisiunea de a rămâne împreună într-o mică biserică din preajmă, unde ne-am strâns, (aproape) toată gaşca, sâmbătă la asfinţit, şi de unde se vedea Siretul şi oraşul din apropiere iar liniştea era parfumată şi aproape tangibilă.

Şi deşi eu sunt a mai cinică, recunosc că a fost minunat şi că mi-e drag de ei, fiindcă, în vârtejul ăsta nebun care ne duce de colo-colo şi ne umple vieţile cu stres şi zăpăceală, ce au ei e cu adevărat nepreţuit!

La mulţi ani, dragilor!

Eu aş spune mai degrabă că e vorba de fluturi în stomac dar mi se mai întâmplă să nu-mi pot opri zâmbetul, uneori, după ce vorbesc la telefon…

Cu toate astea, prefer ca ceea ce mă face fericită să depindă mai mult de mine şi mai puţin de cei din jur. Sau de aiurea :)

Ascultaţi aici. Primele versuri, puteţi sări peste restul, că la primele versuri ne oprim în seara asta

“Dacă azi ai cumpăra un cerb, fără frunze n-aş veni la tine”, da?

Ei bine, mi se pare cea mai bună abordare. Ideală! Adică dacă cineva îşi cumpără un cerb cea mai firească şi normală reacţie e să te duci cu nişte frunze în vizită. Nu să întrebi Da’ ce faci tu cu un cerb la etajul şase?

Îmi agăt fularele colorate pe coarnele lui, poftim! Ne jucăm baba-oarba şi, în pauze, îmi predă zoologie. Ne uităm împreună la Bambi, partea întâi şi partea a doua. Mă ajută să redecorez prin casă. Whatever! E un cerb, na! Probabil s-ar uit toată ziua la Animal Planet.

Ideea e să-i iei pe ei din jur așa cum sunt. Nu e aşa o nebunie să ai un cerb sau să faci alte lucruri… diferit. Așa că dacă ne cumpărăm un cerb, în loc de valuri de întrebări şi precipitaţii cu explicaţii, să ne aducă naibii nişte frunze. Iarbă (inclusiv proaspăt culeasă) e şi mai bine, am auzit că le place cerbilor.

La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.

Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.

O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.

Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.

Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!

Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile  :)