Nu, nu e chiar o declaraţie publică de amor ci titlul unei cărţi a carei protagonistă, Monica, are parte de cele mai haioase încurcături şi coincidenţe, carte apărută la All şi despre care scriu fiindcă mi-a plăcut, dar şi ca să-i pun la muncă pe cei de la editură via vALLuntar!

Monica are 32 de ani şi e italiancă, dar şi-a luat lumea în cap şi s-a mutat la New York. Lucează în magazinul cu antichităţi al unor surori, fete bătrâne, la fel de antice, vrea să devină scriitoare, iar viaţa ei amoroasă ar putea fi lesne etichetată drept un dezastru fiindcă se îndrăgosteşte cam de cine nu trebuie – hm, parcă am mai văzut filmul ăsta!

Fiindcă de fapt visează la Marea Dragoste, Monica se îndrăgosteşte de frumosul David, care e logodit şi care se va şi însura, până la finele cărţii (cu logodnica!), iese cu Jeremy, care e amabil şi plăcut până când devine stalker, apoi cu Edgar, care, ce să vezi, are o editură interesată să publice cartea Monicăi, doar că Edgar mai are şi ceva trecut, 17 ani mai mult decât Monica şi locuieşte pe alt continent! Oh, probleme!

În loc să ţi se facă milă, eventual, de Monica, tu, cititor netrebnic, râzi, uneori chiar cu volum, pentru că stilul autoarei, Federica Bosco, e cât de poate de haios, replicile şi păţaniile sunt bine (de)scrise, iar cartea, care bate un pic spre stilul chicklit, se citeşte uşor şi cu zâmbetul pe buze. Adică, serios!, în carte apare şi un căţel pe care îl cheamă Help! Vă daţi seama cum e să-ţi strigi câinele cu acest nume pe stradă?! Aham! Şi râzi, cam la fel cum am păţit cu întâmplările lui Bridget Jones!

Cum ziceam, “Îmi placi la nebunie” e o carte uşoară, haioasă, bine scrisă şi, din perspectiva asta, o şi recomand, mai ales că are şi două continuări, cu alte aventuri prin care trece Monica. Ce nu pricep, totuşi, e de ce naiba ne amorezăm de oamenii nepotriviţi (cu noi!), ha – obicei total nesănătos? Cine ştie? Mâna sus!

În noaptea asta are loc decernarea premiilor Oscar pentru filmele din 2011, eveniment urmat de câteva petreceri de după şi precedat, fireşte, de nelipsita defilare pe covorul roşu de la Kodak Theater – este pentru ultima dată când acest loc poartă acest nume, din pricina falimentului companiei.

Vă voi ţine la curent şi în acest an cu ce se întâmplă la noapte, dar până atunci mă gândeam să vedem împreună câţi dintre favoriţii voştri vor pleca acasă cu mult râvnitele statuete şi să premiez pe cei care ghicesc cei mai mulţi câştigători cu un exemplar din Totul despre Oscar, volum apărut la Editura All, în care găsiţi practic orice informaţie doriţi despre aceste premii, de la statistici interesante despre nominalizări şi câştigători, istorie, discursuri memorabile de acceptare… cum ziceam, un soi de enciclopedie în vreo 500 de pagini despre acest eveniment.

Vă redau, de acolo, extrase dintr-un scurt îndrumar pentru actorii nerăbdători să obţină un Oscar:

– joacă rolul unui excentric, al unui geniu sau chiar al unui nebun

– poartă haine ciudate

– joacă rolul unui alcoolic

– mori pe ecran într-o moarte tragică

– evită subtilitatea şi delicateţea

Mai în glumă, mai în serios, spune autorul, Emanuel Levy, dacă reuşeşti să faci toate aceste lucruri şi încă vreo câteva într-un singur rol, te poţi aştepta cel puţin la o nominalizare.

Aşadar, pentru a afla Totul despre Oscar din volumul cu acelaşi nume, iată nominalizările la principalele şase categorii, să vedem cine câte ghiceşte. Dacă e egalitate, o să suplimentez numărul premiilor cu maxim patru cărţi, ok?

BEST PICTURE
“War Horse???
“The Artist???
“Moneyball???
“The Descendants???
“The Tree of Life???
“Midnight in Paris???
“The Help???
“Hugo???
“Extremely Loud & Incredibly Close???

LEAD ACTOR
Demián Bichir, “A Better Life???
George Clooney, “The Descendants???
Jean Dujardin, “The Artist???
Gary Oldman, “Tinker Tailor Soldier Spy ???
Brad Pitt, “Moneyball???

LEAD ACTRESS
Glenn Close, “Albert Nobbs???
Viola Davis, “The Help???
Rooney Mara, “The Girl with the Dragon Tattoo ???
Meryl Streep, “The Iron Lady???
Michelle Williams, “My Week With Marilyn???

BEST DIRECTOR
Michel Hazanavicius, “The Artist???
Alexander Payne, “The Descendants???
Martin Scorsese, “Hugo???
Woody Allen, “Midnight in Paris???
Terrence Malick, “The Tree of Life???

BEST SUPPORTING ACTOR
Kenneth Branagh, “My Week With Marilyn???
Nick Nolte, “Warrior???
Christopher Plummer, “Beginners???
Jonah Hill, “Moneyball???
Max von Sydow, “Extremely Loud & Incredibly Close???

BEST SUPPORTING ACTRESS
Berenice Bejo, “The Artist???
Jessica Chastain, “The Help???
Melissa McCarthy, “Bridesmaids???
Octavia Spencer, “The Help???
Janet McTeer, “Albert Nobbs???

Am şi eu, fireşte, favoriţii mei, dar despre asta voi avea vreme să scriu toată noaptea ce urmează! Restul nominalizărilor, aici. Mai jos, puteţi vedea care au fost favoriţii la Oscar, de-a lungul timpului, ai celor care sunt nominalizaţi la ediţia din acest an!

UPDATE: bravo, cetitori de printre randuri, sunt mandra de voi toţi şi, în special, de cei care au ghicit 6/6 căştigători la principalele categorii: Bogdan, Bloooo, Teo Năstase, Iulia C. Un mail e pe drum spre voi, imediat ce vorbesc cu cei de la Editura ALL, bine?

Felicitări şi mulţumiri tuturor pentru că aţi acceptat să ne jucăm de-a Oscarurile!

Îmi place campania vALLuntar, una în care echipa de la editura ALL trimite cărţi bloggerilor activi care solicită acest lucru şi, în schimbul recenziilor acestora, face muncă de voluntariat. Astfel, fiecare postare valorează 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu încă trei minute.

Mi se pare ideal! Bloggerul se bucură de carte, are subiect, unul prin care încurajează lectura, cititorii săi îşi fac o idee despre cărţile apărute la editură, editura îşi promovează cărţile, organizaţiile profită de pe urma voluntariatului… cum ziceam, toată lumea câştigă!

Şi pentru că îmi place campania şi vreau să-i pun pe cei de la All la muncă (sic!), dar şi pentru că eram în urmă cu lectura, astăzi vă povestesc despre volumul Moştenirea de Katherine Webb.

Moştenirile nu ţin doar de averi materiale

La modul propriu, juridic, dacă vreţi, “Moştenirea” ar fi o veche casă englezească în care a început saga familiei Calcott cu un secol în urmă. De fapt, moştenirea asta este un secret bine ascuns, reprezintă depresia si tristeţea transmise de-a lungul a patru generaţii, începând cu Lady Caroline.

Secretul, pe care cititorul îl află încă din primele rânduri, un copil părăsit într-o tufă de flori, la marginea domeniului, nu e cunoscut decât lui Lady Caroline, cea care părăseşte copilul. Ce a dus la acest lucru, şi care sunt consecinţele sale, urmează ca cititorul să descopere în acest roman, capitol cu capitol.

Cartea nu m-a cucerit de la început, fiindcă abia după prima treime începe să devină palpitantă. Prima parte, e drept, are darul de a face portretul personajelor principale, surorile Erica şi Beth Calcott, moştenitoarele vechiului domeniu englezesc, nevoite, pentru ca moştenirea să devină a lor, să locuiască în vechea casă. În timp ce fac ordine, o veche fotografie a străbunicii ei dimpreună cu un copil trezeşte curiozitatea Ericăi.

Alternanţa trecut-prezent din capitole, o abordare ingenioasă

Cartea este ingenios construită, alternând trecutul cu prezentul, iar fiecare capitol se termină fix înaintea unui punct culminant astfel încât, la un moment dat, chiar am fost tentată să dau câteva pagini ca să văd ce s-a întâmplat mai departe. Nu am făcut lucrul ăsta, totuşi. Am acceptat regula impusă de scriitoare, şi nu regret, fiindcă până la urmă secretele se dezvăluie şi se întrepătrund, la fel cum se întâmplă cu trecutul şi cu prezentul.

Demn de reţinut, totuşi, că o persoană scoasă din mediul familiar se poate destabiliza psihic suficient de mult încât să ia cele mai dubioase decizii şi, de asemenea, că un copil crescut fără iubire, o să devină o persoană incapabilă să ofere iubire, otrăvind, iresponsabil şi poate chiar fără intenţie, tot ce-i în jur.

Dincolo de aceste idei, cartea se termină… vindecător!

Pentru că fiecare comentariu al vostru valorează încă şi mai mult de această dată, vă propun să discutăm despre importanţa a ceea ce moştenim şi, mai ales, a ceea ce lăsăm în urmă.

Dacă aţi avea de ales, voi ce aţi prefera să lăsaţi ca moştenire: grijă, idei, principii şi o bună educaţie sau un maldăr de bani?

Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.

Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun!  Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.

Umberto Eco, nu Dan Brown

Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:

Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.

Cât de cât mulţumit

Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.

Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.

Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.

Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”

“Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit”

De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.

De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).

(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)

Bucăţele de pâine

Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.

L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e  cu mult mai mult decât făceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.

Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:

Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller

Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?

Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea.  Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.

Foto by Foto Union. Mulţumesc, Cristi Şuţu!

Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!

Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!

Premiul oferit ieri de teamcomm.ro şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)

Când am primit Sanctus de la Editura All, am pufnit întrucâtva superior cu gândul la tristul cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown, carte care mi s-a părut muuuuult prea comercială, lipsită de substanţă şi de veleităţi scriitoriceşti. Fiindcă e scrisă fără patimă şi fără drag de cititor însă cu gândul la drepturile ecranizării, probabil.

Am zâmbit, de asemenea, ironic, când am găsit în carte un cartonaş perforat, de pus pe clanţă în afara uşii, pe care scria “Nu mă deranja. Citesc Sanctus” – să mă ierţi, Loredana, pentru aroganţă! Dar când am terminat cartea, aş fi vrut să pun semnul pe o uşă iar domnul Sony să fi ştiut să citească şi să nu mă bârâie la cap în timp ce eu savuram romanul lui Simon Toyne.

Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând pentru că e bine scrisă, documentată, are ritm iar personajele evoluează de-a lungul cărţii, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmplă în cărţile de acţiune deoarce caracterele par a nu fi deloc afectate de acţiunea prin care îi pune autorul să treacă.

Sanctus, în caz că mai e cineva care nu ştie, e prima parte a unei trilogii ce tratează un subiect vechi de când lumea, respectiv fundamentele religiei creştine, lucrurile în care societatea ne educă să credem. Totuşi, e departe de a fi un roman istoric, nicidecum, e un roman de acţiune, cu acţiune. În engleză i-ar zice thriller, cred, dar prefer să nu folosesc termenul, fiindcă ar fi “de groază”, şi nu e cazul aici.

Pentru cartea asta mi-am luat o zi liberă în mijlocul săptămânii, iar pentru că e atât de bine scrisă (fiindcă la o carte nu e vorba doar de subiect ci şi de firul narativ, de vorbe şi, nu în ultimul rând, de traducere!), m-am abţinut – cu greu, ce-i drept! – să nu trişez şi să nu mă uit la finele cărţii pentru a-i descoperi cheia.

Acţiunea se petrece în Ruina, un oraş vechi din Turcia, legat de multe civilizaţii, un oraş creat în jurul unui munte ce adăpăsteşte Citadela şi loc de pelerinaj pentru mii şi mii de turişti. În Citadela funcţionează, de când lumea, un ordin religios, Sanctus, protectorul textului original al Bibliei şi al Sacrementului. Nimeni nu intră şi nu iese din Citadelă, nu poate fi vizitată, iar secretul ei e bine păzit… până într-o zi, când sinuciderea, publică, a unuia dintre călugări porneşte acţiunea cărţii.

Samuel, călugărul, moare, aşadar, în condiţii misterioase. Cei din Citatelă se luptă să-şi apere secretul cu orice preţ, dar sora lui Samuel, Liv, vrea să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat fratelui ei şi porneşte pe urmele mesajului trimis de acesta după moartea sa.

Ce descoperă Liv vă las pe voi să descoperiţi fiindcă Editura All mi-a dat pentru voi un volum Sanctus cu autograful autorului pe care vă invit să-l câştigaţi. Pentru asta, vreau de la voi o recomandare de carte din Strada Ficţiunii. Cu motivaţie cu tot! Şi promit să iau cartea, s-o citesc şi s-o recenzez, aşa cum am mai făcut aici. Fiindcă cititul, se ştie, e obicei sănătos!

Şi ca să avem şi cireasă pe tort, mâine public un interviu cu Simon Toyne, autorul, pe care am avut plăcerea să- cunosc şi să-l iau la întrebări vinerea ce tocmai a trecut. Odată cu interviul, aflăm şi cine a câştigat.  Deal?

N-am ezitat nici o secundă să spun “da!”, când m-a întrebat Cristina Bazavan dacă vreau să mă alătur ei în campania Citeşti şi dăruieşti iniţiată de Editura All, şi asta nu doar pentru că n-aş refuza-o pe Cristina sau pentru că îi am “colegi” de citit pe cei trei Cristiani, China, Şuţu şi Manafu, ci pentru că e o idee foarte foarte faină!

Pe scurt, postul ăsta pe care tocmai îl citiţi valorează deja cinci cărţi pentru copiii din asociaţia Up Down, care are în grijă familiile şi copiii cu sindrom Down, şi fiecare comentariu la acest post înseamnă o carte în plus pentru copii. Aşa că… aţi înţeles ce aveţi de făcut :)

Şi acum, să vă spun ce-am citit.

***

Mi-am ales două cărţi, ambele din colecţia Strada Ficţiunii (adorabil acest concept şi dificilă alegerea mea, le-aş fi ales… pe toate!): Insomnia şi Mă sinucid altă dată. Cum, însă, în această campanie, nu vă pot povesti decât de una dintre cărţi (promit să scriu şi de cealaltă, totuşi), am ales-o pe a doua, fiindcă, în ciuda titlului, recenziile spun că e plină de umor, iar eu aveam nevoie de aşa ceva ca să-mi mut mintea de la dintele netrebnic. Booon!

Pe scurt, istoria, povestită la persoana întâi, e aşa: Geri are un nume nefericit, o mamă defectă la cap, o familie plină de mătuşi defecte la cap care o freacă la melodie cu privire la jobul ei, la situaţia matrimonială şi la a fi în rândul lumii. De altfel, după o matură şi haioasă inventariere, eroina decide că are probleme “în trei domenii mari şi late: 1. viaţa amoroasă, 2. viaţa profesională, 3. alte zone ale vieţii” şi decide să-şi încheie socotelile cu lumea. Şi pentru că e Fecioară, totul e plănuit până la cele mai mici detalii, începând prin a scrie şi expedia multe scrisori în care spune destinatarilor tot ce crede cu adevărat despre ei. Auch!

Ar putea părea dramatic dacă totul n-ar fi condimentat cu un umor nebun. Adică nu doar că am zâmbit pe alocuri ci chiar am râs. Geri îşi aminteşte întâmplări din copilărie pe care mama ei i le scoate pe nas chiar şi azi, dimpreună cu criticarea înfăţişării jobului, relaţiilor, ce să mai!, a întregii ei existenţe. Cu siguranţă, o mamă de genul ăsta e suficientă pentru a motiva o decizie de sinucidere. Dar pentru Geri asta nu e tot, nu!

Povestea continuă cu eşecurile amoroase, chestii care chiar se întâmplă: un iubit ok dar foarte dezordonat şi îngălat care, după ce ea îi dă papucii (din acest motiv), se cuplează cu prietena ei cea mai bună şi scapă de obiceiurile rele, tipi cunoscuţi online care se dovedeau altceva decât ceea ce pretindeau că sunt şi, în fine, Ole, un dentist care părea perfect, dar care a părăsit-o pentru “exa” la scurt timp după ce se cuplaseră. Dezolant, nu?

În fine, de parcă familia şi viaţa amoroasă nu erau suficient de nefericite, Geri îşi pierde şi jobulm iar eroina decide că singura şi cea mai fericită variantă e sinuciderea, una pregătită minuţios, până la cele mai mici detalii. Şi cu toate acestea, ceva merge greşit, iar sinuciderea ei ajunge să fie doar o tentativă nereuşită şi acum trebuie să dea cu ochii de toţi cei cărora le-a trimis scrisorile de adio…

***

Mi-a plăcut cartea şi cum o carte ce vorbeşte despre motivele şi pregătirea unei sinucideri, despre scrisori pline de secrete şi de adevăruri, reuşeşte să fie amuzantă dar şi să te facă să zâmbeşti amar pe alocuri. Sincer, şi pe mine mă scot din sărite judecăţile de valoare ale celor mai în vârstă care pur şi simplu ştiu ei mai bine ce-i cu viaţa ta şi, mai ales, cum ar trebui să fie, şi aud, mult prea des, despre oameni nefericiţi la job sau despre nerealizări la capitolul Amor. Probabil că, dacă ar fi să fim oneşti, mai toţi ar trebui să ne punem “It’s complicated” la status…

… ceea ce nu facem, nu? Şi nici nu mărturisim celor din jur TOT ce credem noi despre ei. Chiar aşa, cum ar fi?! :)

Fireşte, faptul că nu ne iese totul perfect în viaţă, nu e, nu trebuie să fie niciodată, un motiv să renunţăm, nu atâta timp cât ne rămân capacitatea de a ne lua, noi înşine, pe noi, peste picior aka umor şi autoironie, şi prieteni care sunt cu adevărat prieteni. De sinucis, vedeţi bine, putem şi altă dată! :)