Pentru mine, empatia e una din valorile pe care încerc să le cultiv fiindcă, într-o pornire aproape egoistă, dacă vreți, mi se pare că atunci când mă pun în locul celor cu care interacționez (chiar și în situații conflictuale), înțeleg mai bine realitatea (lor) și, prin urmare, reacționez și iau decizii mai bune.

Tocmai din acest motiv, n-aș fi putut rata întâlnirea Creative Mornings de septembrie, care a avut-o ca invitată pe Leslie Hawke iar ca subiect tocmai empatia!

Pe lângă lecțiile și exemplele oferite de traineri, mentori, colegi și, în general, de tot ceea ce se întămplă fain aici, la Ideo, ăn primele trei seri ale festivalului, organizatorii au trei invitați speciali care să le povestească participanților (și nu numai) despre drumul și experiențele lor. Anul acesta, cei trei povestitori au fost Andi Moisescu, Horia Colibășanu și, în a treia seară, Andreea și Norbert Tako, fondatorii și organizatorii PLAI.

Aseară am văzut poate cel mai bun spectacol de dans. Părerile sunt împărțite și poate, după ce-mi vor fi trecut emoțiile, o să oscilez între ăsta și altele. Dar deocamdată încă nu mi-l pot scoate din sistem, așa că, momentan (m-am decis!), e cel mai bun! Vorbesc de DecaDance, spectacolul celor de la Batsheva Dance Company.

O să vă las acum cu Making It, poezia lui Bukowski, ale cărei prime versuri s-au auzit în debutul spectacolului de aseară. Care, lucru de mirare, începuse deja, dar altfel decât vă imaginați. Povestea urmează. Deocamdată citiți și gândiți-vă la ce vreți voi. Fiindcă exact așa e cu dansul ăsta. Din coregrafie și trupuri se construiește o poveste, însă interpretarea ei ține de starea, emoțiile și sufletul fiecăruia dintre noi.
(dacă sunteți pudici, nu citiți mai departe)

Ce-ar fi dacă, din când în când, am face gesturi frumoase fără să ne gândim ce ne aduc nouă şi fără să ne lăudăm cu ele? Doar aşa, pentru că ni se par fireşti. Ce-ar fi dacă am ajuta fără ca asta să fie despre cât suntem noi de minunaţi? Fiindcă e mai normal să ajuţi decât să n-o faci. Ce-ar fi dacă am face lucruri bune fără ca ceilalţi să le privească cu neîncredere?

Am văzut clipul ăsta de dimineaţă şi după aia m-am mai uitat de vreo două-trei ori şi mi-a plăcut tot mai tare. Cred că şi altora, de vreme ce dimineaţă erau puţin peste 100.000 de vizualizări, iar acum sunt aproape de trei ori mai multe. Priviţi:

E o reclamă, vrea să creeze emoţii, vrea să vândă. Dar te face să te gândeşti şi ce-ar fi dacă…
(vedeţi aici reclamele lor din alţi ani, dacă sunteţi curioşi)

Asta a fost o săptămână grea, cu cele două extracţii de măsele şi un parinte operat, un To Do list lung cât o zi de post şi cu un mini eveniment la final, ca să fie cu de toate.

Într-una din zile, joi, cea mai nasoală dintre ele, mi-am scos stepperul pe balcon si, cu geamurile deschise, am “pedalat” acolo până la epuizare, până am simţit că mi se goleşte mintea de gânduri şi muşchii de orice urmă de energie – partea asta din urmă nici n-a fost aşa de complicată, cu mintea a durat ceva mai mult!

Pot să-mi ţin spaimele şi isteriile într-o cutiuţă, bine ferecate, pot să-mi stăpânesc emoţiile, uneori în mod surprinzător chiar şi pentru mine. Le îngrop undeva, adânc, pe sistemul “o să mă ocup de asta mai târziu” şi fac ce e de făcut în momentele de criză.

Nu mă întrebaţi cum, că nu ştiu cum am reuşit să  mă autoeduc aşa, dar mi-a fost de folos sistemul ăsta în multe situaţii în care mi-am păstrat capul pe umeri în timp ce alţii bezmeticeau.

În 2008, când JN a împlinit 15 ani, l-a adus, pentru prima dată la Bucureşti, pe minunatul Leonard Cohen. Iniţial, concertul ar fi trebuit să fie în vară dar a trebuit să-l amânăm până pe 21 septembrie, chiar de ziua trubadurului canadian. Aşa s-a nimerit!

Îi ştiu pe domnii de la Holograf de nişte ani buni, ca oameni şi ca artişti, şi mi-s dragi, aşa că m-am bucurat mult când au acceptat ca trei fani şi bloggeri să poată veni să-i cunoască “la ei acasă”, în sala de repetiţii de la Stage Expert.

De fapt, întâlnirea nu a fost în sala lor obişnuită de repetiţii, ci în hala de la Stage, fiindcă Holografii repetau pentru super concertul de lansare a albumului Love Affair, eveniment ce urmează să aibă loc mâine, de la ora 19.30, la Sala Polivalentă. I-am mai văzut la probe dar la repetiţii, până acum, nu, aşa că a fost o experienţă inedită şi pentru mine, nu doar pentru cei trei invitaţi, Anca, Monica şi Cristi.

Ne-a întâmpinat basistul Iulian “Mugurel” Vrabete, apoi cei trei bloggeri i-au cunoscut, pe rând, şi pe ceilalţi: Dan, Tino, Romeo, Edi, pe Mihai şi Emil, doi muzicieni minunaţi, colaboratori permanenţi Holograf. Practic, parte din trupă, ce să mai!

Gheaţa s-a spart repede fiindcă artiştii sunt deschişi, glumeţi, relaxaţi, apoi s-au schimbat şi daruri: cei trei au primit câte un CD cu autografe, iar eu am oferit fiecărui “holograf” câte un calendar cu Super Fete din blogosferă, că-s fete frumoase cu obiceiuri sănătoase, ce! :)

Ne mai foim un pic şi gata, începe repetiţia. Apare şi Claudiu Ionescu, cel care are în grijă mixerul, un om special şi un super profesionist. Îl văd şi pe Adi, unul din tehnicii trupei. Mai încolo e Titi, care se asigură că setul de tobe e bine aranjat. Dincolo, la mixerul de monitoare (boxele pe care voi le vedeţi pe scenă, întoarse cu faţa către artişti), e alt Adi. Apare şi Dan, vesel, plin de energie. Cu toată lumea la posturi, repetiţia poate începe.

Cântă, se opresc, îşi socotesc intrările, iar cântă, iar se opresc, se mai umblă la monitoare, se numără măsuri. Edi dă startul din nou: doi, trei, şi! Aşa apuc şi eu să ascult piesele de pe noul album, sună excelent – o să le iubiţi! Nu e nici un inel mare cât o inimă pe albumul ăsta, dar piesele sunt aşezate, lucrate, sunt frumoase, au un sound plin, matur, şi nu e greu de intuit că aşa sunt şi experienţele ce au dat naştere versurilor din acest album.

Se aud acordurile de la “Umbre pe cer” şi nu pot să nu cânt şi eu odată cu ei (încet, că doar nu eram acolo să stric repetiţia oamenilor!), se cântă şi alte piese mai vechi, unele reorchestrate, şi versurile îmi vin pe buze fără ca măcar să-mi propun asta. Claudiu, de la mixer, cântă şi el, ceea ce mi se pare super tare, fiindcă ştiu că e cu ei de 19 ani! 19 ani de studio şi de concerte, iar Claudiu continuă să fredoneze piesele, în timp ce face reglajele fine ale mixerului care e cam cât masa pe care o au ai mei în sufragerie!

La repetiţii se mai fac şi glume dar, dincolo de asta, poţi să-ţi dai seama că sunt extrem de preocupaţi să fie totul fără cusur. Se repetă alte piese, mai noi sau mai puţin noi, se încearcă o variantă unplugged, dar li se pare că nu le iese destul de bine, aşa că reiau refrenul şi ultima strofă… Timp de vreo două ore şi ceva nu fac decât o pauză scurtă. Eu mai ies, mai intru, mai vorbesc la telefon, dau mesaje pe Twitter şi pun poze pe facebook, mai răspund la un email, dar ei continuă să repete. Şi nu e pentru că n-ar cunoaşte fiecare silabă şi măsură din cântecele lor ci pentru că sunt preocupaţi ca totul să iasă perfect vineri! Da! Şi ei au emoţii!

Mai trag, când şi când, cu ochiul la cei trei invitaţi, Anca, Monica şi Cristi. Dacă Anca şi Chinezu au ceva apropiere de scena muzicală, pentru Monica experienţa pare cu adevărat extrem de specială, şi nu pot decât să mă bucur că printre obiceiurile sănătoase pe care le încurajez şi, iată, aranjez, de vreo câteva luni, am avut ocazia să ofer şi aceste emoţii.

“Nu mai e timp”, se spune în noul hit al celor de la Holograf. Poate că nu mai e, nu pentru tot ce ne-am dori să facem, în orice caz! Dar pentru emoţii frumoase, dragilor, să faceţi bine să vă găsiţi timp! Nu pentru că vă spun eu, nu pentru că asta înseamnă să ai obiceiuri sănătoase, ci pentru că fără emoţii… degeaba e timp!

Bonus track, cum s-ar zice, una dintre piesele mele favorite de la ei:

Să nu uit: dacă vă place Love Affair, dacă vă plac cei de la Holograf, să ştiţi că îi găsiţi şi pe facebook! În caz că vreţi să le spuneţi ceva :)