April 18

Emoţii şi sânge rece

Pot să-mi ţin spaimele şi isteriile într-o cutiuţă, bine ferecate, pot să-mi stăpânesc emoţiile, uneori în mod surprinzător chiar şi pentru mine. Le îngrop undeva, adânc, pe sistemul “o să mă ocup de asta mai târziu” şi fac ce e de făcut în momentele de criză.

Nu mă întrebaţi cum, că nu ştiu cum am reuşit să  mă autoeduc aşa, dar mi-a fost de folos sistemul ăsta în multe situaţii în care mi-am păstrat capul pe umeri în timp ce alţii bezmeticeau.

Azi am fost la spital pentru tata: o operaţie nu prea complicată, doar cu rahianestezie, din care a scăpat teafăr: când l-au adus la salon era alert, ba chiar a schiţat şi un fel de zâmbet când m-a văzut. La salon, însă, în nici zece minute, a făcut un soi de criză cardiacă, de s-a alertat tot personalul medical de pe etaj, cu tensiune, cu frisoane, cu dureri de piept.

Chiar şi în nebunia din jurul patului lui, mi-am păstrat calmul fără probleme – de altfel, înţelegeam foarte bine şi ce i se întâmplă şi ce medicamente îi pun în perfuzie şi de ce. Ba chiar nici decizia de a-l duce la reanimare până la urmă, pentru că în salon nu aveau monitor cardiac, nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul. M-am dat la o parte din calea medicilor şi am stat acolo, plantă, să-i las să-şi facă treaba.

Însă când unul din medici, “mâna a doua de la operaţie”, nici nu ştiu cum îl cheamă, îmi pare rău, s-a întors către mine şi mi-a spus, cu o voce blândă, liniştitoare, “O să fie bine”, culmea!, atunci mi-au dat lacrimile. Vezi bine, situaţia de criză era pe cale să se sfârşească, iar când vine vorba de tata nu sunt niciodată în stare să-mi pitesc emoţiile prea adânc.

În altă ordine de idei, echipa care a fost azi de gardă la ATI Panduri (etajul II) are toată recunoştinţa mea, nu atât pentru calitatea actului medical, care a fost, oricum, ireproşabilă, ci pentru calitatea actului de omenie: au acceptat tacit să rămân acolo, ca să văd eu cu ochii mei fiecare linie de puls şi să aştept ca tensiunea să se ducă în jos şi să se stabilizeaze la o valoare acceptabilă. Şi a durat aproape două ceasuri!

Nu plecam nici dacă mi-ar fi cerut să plec, dar am apreciat nespus că n-au făcut-o.


Tags:
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 18/04/2013 by ruxandra in category "ganduri printre randuri

6 COMMENTS :

  1. By Vienela on

    De obicei reusesc sa imi pastrez calmul in situatii de criza. Doar cand i se intampla ceva copilului nu ma pot abtine… :((
    Multa sanatate tatalui tau!!!

    Reply
  2. By cotos on

    Mai sunt si medici care merita tot respectul nostru. Insanatosire grabnica pentru tatal tau.

    Reply
  3. By idaho on

    Ruxa, mă bucur să aflu că a fost bine. Știu cum e să îti vezi familia în spital, știu cum e să îi astepți să iasă din operație. Știu. Și mai știu că în toată perioada în care noi am avut probleme, am avut numai cadre medicale competente și sigure pe ele. Poate că nu incep imediat să-ți explice, poate că îți lasă senzația că nu te bagă în seamă, dar adevărul este că sunt suprasolicitați. Si obosiți.

    Ai grijă de tatăl tău. Stai alături de el cât de mult poți și (dacă nu ai făcut-o deja) spune-i cât de mult îl iubești!

    Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      nu operatia in sine a fost problema – desi nici aia n’a fost chiar o plimbare prin parc – cat antecedentele lui cardiace. de’aia mi’a fost teama.
      ma duc in vizita (e la salon de azi) si stau cu el dar daca ma apuc sa’i spun cu iubitul, in context, o sa se sperie si o sa se intrebe daca nu cumva unul din nou e grav bolnav :)

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *