De ce iubim femeile? – dacă n-ați auzit, măcar, de cartea asta, probabil că locuiți undeva foarte departe, fără acces la net, și citiți postarea asta imprimată pe o hârtie adusă de un porumbel călător.
Sunt înșirate acolo o grămadă de chestii drăgălașe, motive numai bune de redat pentru orice femeie care are nevoie de citate pentru a se (auto)motiva, pe sine și pe alții. Chestii izvorâte din imaginația unui scriitor. Bang! Succes de piață, că doar de-aia a și fost scrisă. O felicitare pentru orice ocazie.
Dar ce vor femeile? Hm? Continue reading
Când am aflat că există un produs financiar gândit în mod special pentru femei mi s-a părut o chestie cam exagerată, ca să fiu sinceră. Başca, nici opţiunile din aplicaţia de pe FB,Tutorial pentru înţeles femeile, nu mi s-au părut extrem de apropiate de realitate. Adică variantele best of… c’mon!
Însă ideea comunităţii unasiuna.ro îmi place. Şi, între timp, două dintre prietenele mele au achiziţionat produsul, iar eu am aflat de ce se adresează femeilor şi de ce ăsta e un lucru bun, totuşi. Continue reading
Încă de când eram copil mi-am imaginat arta machiajului ca pe un fel de pictură – mai mult sau mai puţin naivă! – pe feţe. Sigur că mamei îi ieşeau dintr-o trasare dungile cu dermatograful, iar rujul nu depăşea conturul buzelor, şi sigur că încercam şi eu s-o imit! Pe lângă pantofii cu toc şi anumite accesorii vestimentare, trusa mamei de farduri era la loc de cinste printre interesele mele. De altfel, mi-a povestit că era vai şi-amar când scăpam printre ele, mă mânjeam toată ca un zugrav nepriceput! Mai târziu, însă…
“Fiindcă nu aparţin categoriei cu pricina” ar fi cel mai onest răspuns. Şi nici nu cred în manifestările de genul ăsta. Mai jos am scris şi de ce.
***
Amploarea şi direcţia pe care a luat-o feminismul în ultima vreme mi se par aproape de isterie. Nu vreau să ţip “mi se cuvine jobul pentru că sunt femeie, altfel e discriminare”, e o tâmpenie. Jobul ţi se cuvine când eşti cel mai bun. That simple!
În acelaşi context, mi se pare aproape jignitor faptul că se cheltuie bani pentru ca femeile să fie promovate în poziţii manageriale doar pentru că sunt femei şi trebuie să iasă bine socoteala nediscriminatorie. Singurele care pot să demonstreze şi să demonteze discriminările sunt femeile, şi nu umblând pe străzi ci chiar făcând lucruri grozave. Iar dacă sunt discriminate, tot ce au de făcut e să nu accepte. Daaa, ştiu că există situaţii şi situaţii iar uneori supravieţuirea ţine de acceptare. Chiar şi aşa, însă, mi se pare că tocmai această acceptare îi face pe bărbaţi să se creadă mai puternici (decât sunt).
Şi mai e ceva, un soi de dublu standard. Femeile vor să fie admirate dar nu oricum, oricând şi de oricine şi vrem egalitate, dar să care el plasele când facem piaţa împreună, că d-aia e bărbat! Păi?!
Adevărul e că bărbaţii nu sunt atenţi la detalii şi pentru ei atitudinea femeilor e aproape indescifrabilă, aşa că se ghidează după chestiile evidente. Ergo, dacă o femeie e îmbrăcată provocator pe stradă, pentru ei înseamnă că vrea să provoace şi vor reacţiona ca atare. De cele mai multe ori, cu o mitocănie, pentru că unii doar atât sunt în stare să producă! Iar pitecantropii de pe şantiere nu vor fi educaţi niciodată, forget about it!
Abia cu violurile şi violenţa domestică e o altă situaţie, cu adevărat dramatică. Dar şi aici există lucruri concrete de făcut (vezi în foto de mai sus). Mai utile decât un marş…
Toată lumea ştie că, uneori, un plâns bun te descarcă de nervi, de stres, de diverse. Că te enervezi şi plângi şi pe urmă motivul enervării îţi pare mai puţin important. Mă rog, mie aşa mi se întâmplă, în destul de rarele ocazii când se întâmplă. Fiindcă, de cele mai multe ori, când mă enervez, pe mine m-apucă un mare elan de ordine şi curăţenie prin casă! Dar, în general, se ştie: plângi şi câştigi.
Sau, cel puţin, în practică. Pentru că, în teorie, zice psihologul Jonathan Rottenberg, profesor asociat la Universitatea South Florida, nu prea contează vărsatul de lacrimi în procesul de simţit mai bine. În cadrul cercetării sale, profesorul a studiat aproape 100 de femei prin intermediul unui jurnal de emoţii pe care fiecare dintre femei l-a ţinut.
Bref, 61% dintre ele au scris că plânsul nu a ajutat la nimic, 9% au scris că plânsul a făcut mai rău, iar restul au declarat că plânsul le-ar fi ajutat să treacă mai uşor peste momentele grele. Deci, plângem, nu plângem, cam tot aia e! Mai bine un cântec vesel să cântăm!
Dincolo de rezultatele studiului (eu tot o să plâng dacă aşa o să-mi vină!), mi se pare fascinant că Rottenberg ăsta e un fel de expert în plâns. Am găsit un studiu făcut de el, aprofundez, dar până atunci, vă mai zic o chestie: domnii sunt sensibili la lacrimile de damă. S-a demonstrat ştiinţific cum că plânsul le reduce testosteronul. Adică… se înmoaie! :)
Ce mă amuză pe mine băieţii şi jucăriile lor! Computere, telefoane smart, maşini, jocuri… au o mulţime! Şi cred că treburile astea îi fac să pară sexy. Cel puţin aşa rezultă dintr-un studiu intitulat Gadgetology despre care am citit pe Discovery. Cercetarea a avut ca obiect electronicele cu care domnii se plimbă peste tot, zi căşti, laptops, IPads, smartphones etc, şi dacă utilizarea acestora îi face pe bărbaţi să fie percepuţi ca fiind mai sexy. Sau nu.
Ei bine, jumătate din domnii intervievaţi au considerat că aşa e, în timp ce numai 36% dintre femei au aceeaşi părere. În fapt, femeile s-au declarat mai degrabă atrase de un tip care plimbă câinele decât de unul care butonează un telefon, oricât de smart, mai atrase de un tip care citeşte o carte decât de unul care citeşte pe un device electronic.
În concluzie, domnilor, luaţi-vă câine, fiindcă top of mind la capitolul tipi care citesc se pare că e (încă) ocupat! Cel puţin în mediul urban! :D
Ca să fie clar: bărbaţii nu-s curioşi, nu! Ei fac research, se informează, se miră, se nedumeresc. Şi uite-aşa a progresat lumea de la bizonul aţos vânat cu suliţa goală până la prăjiturelele cumpărate în miez de noapte de la non-stop.
Totuşi, uneori au şi ei curiozităţi. De exemplu, despre exe. Adică de ce reprezentantele aceastei categorii, în loc să rămână unde e treaba lor, adică în trecut, se interesează în continuare de soarta lor. Şi cum adică să rămâna ecşii “Amici”? Mai jos, explic, pe rând. Şi cu un desen.
E adevărat, uneori problema poate deveni spinoasă. Personal, cu excepţia păruielilor, cred că am avut ghinionul de a experimenta aproximativ tot spectrul exesc în splendida şi deplina sa desfăşurare. Cel mai frecvent întâlnit gen e exa care-şi vede de treburile ei până când el începe o relaţie şi, brusc, ea nu mai vrea să fie exă. Să vezi atunci telefoane şi SMS-uri şi invitaţii la film şi mailuri şi poze cu camera ei proaspăt redecorată în bleo. Hm… Să-i rup ei capul? Să-l rup pe-al lui? Cine e de vină, de fapt?
Şi totuşi, nu e (doar) vina exelor
De foarte multe ori, domnii au prostul obicei de a pleca la vânătoare înainte ca mâncarea să se strice (băi, şi e tipic masculin să te intereseze doar mâncarea în povestea asta, apropo!), ba uneori simt aşa, o nevoie atavică, să schimbe meniul, chiar dacă nu e nimic în neregulă cu mâncarea. Şi ce fac ei, draguţii? Îşi pun penele şi kiltul de piele, se vopsesc pe faţă, se tăvălesc prin noroi, şi pleacă la vânătoare.
– Helăăău, domnu’, mă scuzi că întrerup momentul “Me, Tarzan!”, dar când crezi că ajungi pe-acasă?
– Ăăă, păi, ştii? Ăăăă, nu prea aş mai veni. Să vezi, că mâncarea era… ăăă… nu era…. Şi a trecut pe-aici o turmă de căprioare… Şi eu… ăăăăă… trebuie să închid acum. Da’ mai vorbim. Pa!
It’s called CLOSURE!
Sunteţi grozavi şi mirobolanţi şi “King of the word” şi “This is Sparta!” şamd, dar nu vă înduraţi, la drept vorbind, să spuneţi, asumat şi politicos şi definitiv: Uite, nu mai merge. Şi nu mai merge pentru că… Asta e, de fapt, nu ne potrivim. Nu sunt fericit. Am încercat, nu pot. Dacă nu e nebună (dar cine a ales-o aşa?) n-o să arunce cu oala de sarmale după voi. Poate c-o să fredoneze “It mush have been love” vreo săptămână, dar o să-şi vadă de viaţă dacă sunteţi fermi şi n-o sunaţi peste trei zile s-o întrebaţi ce mai face. Apropo, asta e ilar nu trist, am mai spus:
Dar, nu! Prea rar există closure, fiindcă habar n-aveţi ce vreţi! Şi de ce să nu rămână o portiţă deschisă la peştera unde-i cald şi bine?! Sau măcar un geam, acolo, un oberliht, un nume în agenda de telefon, ori în lista de messenger, o aluzie pe blog sau pe reţelele sociale… Cutărică visează cai verzi pe pereţi. Like. Like. Like. Like. Dar tu ştii, şi ştie şi ea, că tabloul din dormitorul pe care l-aţi împărţit chiar e cu cai verzi pe pereţi. Unlike.
Am întâlnit şi ecşi fericiţi
Nu, nu e haios să te joci cu sentimentele ecşilor. O facem, totuşi, de naşpa ce suntem. Dar nu e ok. Relaţiile pe care le avem ne modelează. Învăţăm, fie unul de la altul, fie împreună. Evoluăm. Astfel, a încerca să ştergi orice urmă din relaţie cu buretele, e doar o dovadă de imaturitate. Poate fi dureros de acceptat, dar şi asta e o lecţie..
Cât despre “amici”, dacă despărţirea a fost civilizată şi agreată de ambele părţi, dacă am petrecut suficient timp împreună, sigur nu devenim doi străini peste noapte. E suficient cât să ne sunam din când în când şi poate să ne vedem şi la o cafea. Şi, da, chiar să-l rogi să aibă grijă de motan când tu lipseşti de-acasă câteva, mai multe, zile. Been there, done that. Nimeni nu a fost rănit.
PS pentru cazurile, desigur, atipice, de răzgândire (mulţumesc, Daniela)
Cu toate că spun şi cred cu tărie despre mine că nu sunt o impătimită a shoppingului, mi se mai întâmplă şi mie să dau iama cu cardul în magazine, şi găsesc cele mai simpatice scuze să fac asta. De exemplu, ieri am ieşit la o minirepriză de cumpărături de cadouri. Am luat un singur cadou (aia nu-mi place, aia nu se potriveşte, aia n-am găsit), da’ cum n-am putut să mă abţin, am dat o raită şi pe la magazinele cu încălţări, fiindcă îmi trebuie o pereche nouă de cizme. Unele mai serioase, cu o talpă care sa-mi permită să merg safe pe stradă şi când e gheţuş, altfel decât încălţată în bocanci (nu ştiu dacă ştiţi, dar tocurile de 10 centimetri şi talpa netedă ca-n palmă nu te ajută prea tare în sensul ăsta).
Dilema clasică de shopping
OK, intrat, ochit cizmele din prima, probat, perfect! Culoarea mi-a plăcut la nebunie, talpa îndeplinea condiţiile meteo… Şi după asta le-am văzut! Erau ele, cizmele perfecte. Dragoste la prima vedere, ce să mai, ca-n filmele siropoase în care protagoniştii aleargă unul spre celălalt in slow motion. Pun cizmele alese jos, le ating blând pe Perfecte, le probez. Sunt mari. Nu-există-dreptate-pe-lumea-asta-mamă-eu-de-ce-n’am-noroc de mari. Dar vin perfect pe gleznă şi eu am problema asta, că am gleznele subtiri şi majoritatea modelelor fălfâie în jurul lor precum steagul de pe Guvern. Dar sunt mari. Dar sunt atât de frumoase…Dar mari.
This is WAR!
Şi cum mă bălăngăneam eu mental între mari dar atââât de frumoase, le iau, nu le iau, vine o tanti şi ţuşti! le înşfacă pe primele de lângă mine.
– Nu vă supăraţi, sunt ale mele. Le-am ales, probat, le cumpăr.
– Nu, că nu-s ale tale, că erau ACOLO.
– Acolo, lângă mine, da.
Ce-i drept, acolo, lângă mine erau cizmele mele şi un maldăr de alte încălţări, că femeile la shopping sunt un fel de fiare, nu mai ţin cont de nimic, iar ordinea în rafturi e un concept mai mult decât uopic. Dar, nene, întrebi! Eu eram acolo, cizmele erau în picioare, una lângă alta, frumos, nu trântite.
– Nu le-ai cumpărat, deci nu sunt ale tale.
– Alooo, cucoană, dă-mi botinele, vezi de drum şi nimeni n-o să fie rănit.
Cucoana, nici gând să mi le cedeze. Eu, nici gând să i le las. Ne-am măsurat din priviri, mai rămânea să ne înclinăm politicos înainte să ne cărăm scatoalce. Când s-a apucat să le probeze (cât tupeu să ai???), a trebuit să dea drumul uneia dintre ele. I-am luat-o din mână şi i-am spus foarte calmă că eu am vreme să aştept. Ăla a fost momentul psihologic. S-a isterizat vocal vreo 30 de secunde, timp în care eu am fredonat liniştită A Merry Merry Christmas and A Happy New Year. Într-un final a cedat.
Happy End
După ce m-am asigurat că siiiigur nu au nici o pereche de Cizme Perfecte mărimea mea şi mi-am luat adio cu noduri în gît de la ele, am plecat veselă spre casă pentru a le plăti pe primele alese şi apoi câştigate în lupta dreaptă.
***
În mod normal, aş fi cedat. La naiba, vorbim despre nişte cizme, nu e ca şi cum fi aş umblat desculţă fără ele. Totuşi, când dau nas în nas cu forme patologice de tupeu mă împunge un drac de la spate să dau niţel peste nas cui mă provoacă. Şi, până la urmă, erau ale mele.
Dar tanti aia? Ea ce scuză are? Era posedată de ShoPoltergeist?
