Anul trecut, la ultima conferinţă de presă a premierului Mihai Răzvan Ungureanu, purtătorul său de cuvânt, Dan Suciu (un om foarte ok, de altfel), vorbea despre regretele viitorului fost premier enumerând, printre altele, pe acela ca “n-a mai apucat să semneze hârtiile prin care aloca o sumă de bani Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu”.

Adică a vrut, mă-nţelegeţi, dar n-a mai apucat, mă, atât de brusc a venit schimbarea Guvernului peste el că n-a mai apucat să respecte nişte promisiuni făcute nu “ieri”, ci cu nişte săptămâni în urmă. Cultura nu e nicicând o prioritate, ci doar un regret politic. Dar nu mor caii când vor câinii. Beteag de nişte buget pe care se bazase, FITS a avut, totuşi, loc, şi a fost grozav, dar eu ştiu că, din pricina banilor doar promişi nu şi plătiţi, organizatorii au fost nevoiţi să anuleze câteva evenimente din program.

După ce a primit premiul FIPRESCI (Federația Internațională a Criticilor de Film) pentru cel mai bun film din competiția festivalului de la Berlin, Poziţia copilului a câştigat, în această seară, şi marele trofeu, Ursul de Aur.

O dramă despre relaţia aproape patologică dintre o mamă şi fiul ei, dar şi un film despre felul în care e construită societatea noastră (coruptă), filmul, produs de Ada Solomon (Parada Film) şi regizat de Călin Peter Netzer, a fost aplaudat minute în şir chiar de la vizionare şi a devenit unul dintre favorite.

Ali Ghandtschi © Berlinale 2013

Mi-a plăcut discursul Adei de la primirea trofeului, în care a mulţumit celor care au ajutat la acest succes, dar şi celor care nu, pentru că, datorită lor, echipa s-a ambiţionat şi mai tare, amintind şi de faptul că politicienii ar trebuie să ţină mai mult cont de cinematografie şi de rolul de (bun) ambasador pe care îl poate avea filmul românesc.

Bravo, aşadar, echipei care aduce Ursul de Aur în România şi, dincolo de felicitări, se cuvine să le şi mulţumim pentru bucuria pe care ne-au făcut-o în seara asta şi să mergem la cinema să vedem filmul, din 8 martie!

Helena Bonham Carter o să joace rolul lui Elizabeth Taylor într-un film ce urmează să fie produs de BBC4 şi care se va axa pe relaţia dintre ea şi Richard Burton în 1983, când au jucat împreună, pe scenă, Private Lives, povestea unui cuplu care divorţează după un scurt mariaj, doar pentru a se reuni, ulterior, când fiecare e implicat într-o altă relaţie. Cam la fel cu povestea celor doi protagonişti la momentul respectiv.

Am urmărit Silver Linings Playbook zâmbind aproape tot timpul, e genul de  film care îţi dă o stare bună şi când te uiţi la el, şi după, când ţi-l aminteşti. Şi nu e vorba doar de o fază sau alta, în special, deşi are momentele lui, e vorba de toată povestea, de felul (excelent) în care joacă protagoniştii, de concluzie. Da, e cu un final fericit şi, cel mai probabil, chiar previzibil, dar drumul până acolo m-a dus cu gândul la vorba aia care zice că Viaţa se întâmplă în timp ce tu eşti ocupat să-ţi faci planuri!

Cum naiba reuşeşti?!, sunt întrebată, uneori, fie de colaboratori, fie de prieteni.

Se referă la a vedea partea plină a paharului, la a vedea lucrurile bune în oameni sau proiecte sau pur si simplu la a vedea lucurile bune punct. Nu ştiu nici eu, nu am o explicaţie şi nici nu ţin neapărat să-mi disec pozitivismul, atâta timp cât mă ajută nespus în viaţa personală şi în cea profesională – ca PR, dacă nu vezi şi nu crezi lucrurile faine pe care trebuie să le comunici pentru clienţii tăi, poţi foarte bine să te apuci de altă meserie, că asta nu e pentru tine! Şi prin asta nu înţeleg cosmetizarea adevarului, apropo, că nici asta nu te face un PR (mai) bun!

Nu cred că trebuie să mai spun cât îmi place şi cât admir performanţa celor de la Cirque du Soleil, aşa că m-am bucurat mult de invitaţia la avanpremiera filmului Worlds Away, regizat, scris şi coprodus de Andrew Adamson (Shrek & Cronicile din Narnia) şi avândul-l pe James Cameron (Titanic & Avatar) ca producător executiv.

Ca de obicei, nu m-am documentat despre film înainte, habar n-aveam la ce să mă aştept, dar fiind un produs marca CdS, cu aşa regizor şi producător,  ştiam că nu poate fi decât pe placul meu. Şi aşa a şi fost!

Nu prea ştiam ce-s ăia bloggeri prin 2006, când m-am apucat eu de scris, şi nici acum cred că ideea mea nu se suprapune peste mulţi din cei care îşi pun în piept titulatura cu pricina, însă asta e altă poveste! În 2008, cred, când încă eram pseudo(ano)nima Ilinca Dima pe blogspot şi începusem să aflu şi eu că bloggerii români, unii dintre ei, în orice caz, se întâlnesc, se distrează, se cunosc, m-am dus la un eveniment anunţat cu surle şi trâmbiţe, un karaoke pentru bloggeri în Coyote Cafe! Nu-i cunoştem decât pe foarte puţini după nume, iar personal doar pe cei care aveau legătură cu presa ori PR-ul. În rest…

N-am fost în Thailanda, da’ am auzit că e mişto! Brăduţ aşa susţine şi dacă tot s-a cam mutat acolo, cred că aşa o fi!  Dar am fost (la) O lună în Thailanda, filmul, care va să zică, Made în România, şi care, deşi nu e o capodoperă, nici după nume nici după port, vorba poetului, a fost un film pe care l-am urmărit cap-coadă fără să mă plictisesc, fără să mă doară timpanele, mintea sau corneea de la vreo fază, oricare. Ceea ce e rar. Să urmărim împreună trailerul. 3, 2, 1…

Disclaimer: Mie îmi plac caii verzi pe pereţi, cred că uneori sunt deloc sau prea puţini în viaţa noastră alb/negru, ne-ar trebui herghelii întregi de cai din ăştia, nu neapărat ca să-i urmărim ori să plecăm în lumea mare împreună cu ei, ci pentru ca să nu uităm că, în viaţă, ne mai trebuie şi dor de ducă şi, în general, dor! Tâgâdâm!

Bun. Acum, că am lămurit simpatiile, să trecem la subiect! Filmul lui Dan Chişu, Şi caii sunt verzi pe pereţi, vorbeşte despre visul (românilor) de a se îmbogăţi uşor, peste noapte, fără să muncească prea mult, printr-o şansă nesperată, fie o tombolă, fie moştenirea nepereche a vreuni neam nigerian ori loteria organizată pe care, în mod miraculos, eşti anunţat că ai câştigat-o, chiar şi fără a fi participat!

Acum nişte ani, când am conceput primul comunicat despre concertul Billy Idol la noi, am scris doar atât: “Comunicat de presă: Billy Idol vine la Bucureşti. Gata”, pentru că nu era nimeni care să nu-l cunoască pe artist. Mă rog, ulterior am dat şi nişte detalii, totuşi! :))

Mi-am amintit de asta pentru că, de vreo lună de zile, dacă nu şi mai bine, nu cred că mai e cineva care să nu ştie că e un film, Despre oameni şi melci, că e cu Dorel Vişan, Monica Bârlădeanu, Andi Vasluianu şi alţii (remarcat Clara Vodă şi Andreea Bibiri), că e făcut de Tudor Giurgiu şi că e, evident, un film românesc. E cineva? Nu şi nici nu mi-am închipuit asta. Aşa că, întocmai ca atunci, cu Billy Idol, aş putea să vă spun doar că de azi îl puteţi vedea în cinematografe şi basta! În rest, sigur ştiţi câte ceva, fiindcă Despre oameni şi melci are parte de cea mai amplă campanie de promovare făcuta la noi pentru un film românesc. Sau pentru un film – am citit pe undeva ca valoarea campaniei ar fi cam de o sută de mii de euro, dar eu ştiu că e mai mult.