Cred că sunt vreo doi ani de când țin în sertar un proiect în a cărui implementare chiar se întâmplă să cred, pe principiul lasă pe mâine ce nu e urgent azi. Și, cumva, ???azi??? e mereu ceva urgent, ceva care are prioritate. Așa că proiectul meu e încă în sertar. După cum se vede treaba, probabil că până la finele anului o să-l scot de-acolo și o să-i dau viața. Dar nu despre mine sau proiect vreau să scriu, ci despre curajul de a-ți întoarce viața pe dos ca să-ți urmezi visul.

Și despre un om care a reușit asta.

Una dintre cele trei babe ale mele, cea mai tânără… Prin comparație cu celelalte două, care au sărit bine de 80, asta, care are un pic peste șase decenii, nici nu e babă, dar așa le zic eu, generic, ???babele mele???. În fine, ziceam că cea mai tânără, doamna S., e fosta proprietară a apartamentului meu. La un an după ce am cumpărat eu, s-a mutat înapoi, chiar aici, pe același etaj.

Zicea că unde se mutase ea avea vecini nesuferiți, ???se uitau ciudat la tine dacă le ziceai să beți o cafea??? dar și pentru ca să nu strice ???triumviratul???. Până la urmă, cu bune, cu rele, femeile astea sunt împreună de vreo 40 de ani.

Am ieșit târziu la piață azi, mai degrabă într-o scurtă plimbare decât că aș fi avut nevoie de ceva. M-am împrietenit, totuși, cu niște andive și cu niște morcovi subțirei numai buni de ronțăit cruzi!

Cu ocazia asta am constatat că mai am fix doi lei cash, așa că am făcut o oprire și la bancomat, ca să remediez problema. Banca mea e la parterul blocului, deci am acces aproape instant la cash, dacă e nevoie, dar chiar și așa, nu-mi place să-mi știu portmoneul gol.

Ideo Ideis este cel mai minunat* dintre festivalurile despre care scriu în fiecare an și, înainte să se supere colegii din TNRS & FITS, echipa faină de la TIFF, Plai sau Comedy de așa superlativ, o să spun că e așa pentru că toate celelalte de care am zis mai sus se întâmplă în orașe cu teatru și cinema, cu tradiții culturale și cu autorități care se implică în viața culturală a urbei. La Alexandria, însă, nu existau premisele pentru un festival de teatru fiindcă în oraș nu există o astfel de instituție.

Exista, în schimb, o trupă de teatru de liceeni, iar unii dintre ei și-au spus că nu e prea mult să organizeze un festival de teatru tânăr chiar la ei în oraș. Zis și făcut! Și așa a apărut Ideo Ideis, iar când spun că e minunat mă gândesc că, da, e aproape de-o minune festivalul ăsta, de la simplul fapt că există și cum a pornit, de la oamenii care îl alcătuiesc și-i calcă pragul, an de an, mentori, prieteni, parteneri, gazde până la oricine caere se lasă atins de magie și devine parte din povestea asta!

Blocul în care am copilărit, şi în care ai mei continuă să locuiască, e un bloc mic, cu doar opt apartamente, iar copiii din el învăţau la trei şcoli diferite. Ne ştiam, unii dintre noi eram chiar prieteni, dar nu se poate spune că aveam o gaşcă. Laurenţiu avea peşti, Ioana avea pian de jucărie şi triolă, dar Dănuţ avea cele mai faine cărţi! Din biblioteca de la etajul patru mama lui, doamna profesoară, mi-a ales Mary Poppins, Cişmigiu & Co, Crocodilul Ghena şi alte poveşti pe care le-am iubit nespus în copilărie şi le iubesc şi-acum, chiar dacă, teoretic, am depăşit vârsta cu pricina. Nimeni, niciodată, nu e prea adult pentru Mary Poppins!

Între timp, ceilalţi copii s-au mutat din bloc, chiar şi Dănuţ, la casa lui, dar doamna profesoară a rămas acolo, e prietenă cu ai mei şi, într-un fel, mi-a devenit şi mie apropiată fiindcă e, în lipsă de alt termen, dar şi prin comparaţie cu ai mei, mai conservatori, foarte cool.  

Cristi Hordilă e Director al TIFF-ului şi mai are vreo câteva îndeletniciri manageriale pe lângă asta: se ocupă de APFR, e membru în European Film Promotion, dar nici astea nu-i sunt de ajuns, după cum o să citiţi. L-am alergat câteva zile în timpul TIFF ca să-l prind la un interviu, şi am făcut asta pentru că mi se pare inspiraţionala povestea lui (acum, că am folosit cuvântul ăsta, o să spună că-l iau peste picior, dar nu e deloc aşa, pe cuvânt!) şi felul în care a ajuns să ocupe funcţiile astea la nici 27 de ani.

O parte însemnată a acestui interviu a apărut deja în revista BIZ, iar Cristi vorbeşte acolo despre bani, sponsorizări şi provocări pentru TIFF şi pentru industria cinematografică în general. Dar eu am vrut povestea din spatele poveştii. Şi, pentru că în următoarele zile o să fiu la Strasbourg cu net franţuzesc şi scump, vă las în compania lui Hordilă (aşa îi spune toată lumea) cu o poveste în care cineva vorbeşte chiar mai mult decât mine. Şi are ce povesti!

Aşadar, fără alte introduceri, Cristian Hordilă, într-un interviu oferit de un partener pentru excelenţă, Mercedes-Benz!

Pe acest domn l-am cunoscut acum mulţi ani, la înregistrările primului album semnat AG Weinberger, sub cireşul din curtea Migas – unii prieteni vor fi oftând adânc amintindu-şi vremurile cu pricina, ne-am revăzut adesea chiar la concertele sale ori ale prietenilor comuni şi a fost pe scena tuturor ediţiilor de FolkYou de care m-am ocupat.

Ştie că mă enervează “Ruxi”, dar îmi mai zice aşa, zâmbind, şi eu îl las fiindcă ştiu că mă necăjeşte cu drag, aşa că nu mai protestez nici măcar formal. Şi chiar dacă uneori e glumeţ pe scenă, chiar dacă se amuză cu prietenii şi face bancuri, rămâne unul dintre cei mai riguroşi profesionişti pe care i-am întâlnit.

Săptămâna trecută am fost la o lansare de alcool. Nu sunt mare consumatoare, dar aflasem că Winter Jack ăsta de se lansa e mai slab, e parfumat cu şcorţişoară, apoi amestecat cu suc de mere şi, în fine, se bea fierbinte. Ei, asta e o băutură pe care am fost curioasă s-o încerc! Şi bine am făcut! Totuşi, mai mult decât Winter Jack mi-a stârnit curiozitatea prezenţa în România a nepoatei lui, stră-strănepoata, de fapt, Lynne Tolley, o americancă foarte foarte simpatică şi care are un job pentru care o invidiază toată lumea: e degustătoare de Jack Daniel’s!

Cei de la Wunderman, care s-au ocupat să fie bine şi Jack fierbinte la eveniment, au făcut un hocus-pocus şi am obţinut vreo zece minute în exclusivitate cu Lynne!

V-am povestit într-un post anterior despre cum a crescut Ideo Ideis de la o ediţie la alta. Dincolo de festival, însă, sunt oamenii. Am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care sunt alături de acest minunat eveniment încă de la prima ediţie. Nişte oameni ca oricare alţii, cu speranţe, bucurii şi probleme personale în viaţa de zi cu zi. Şi cu un vis: Ideo Ideis. Un vis nu aşa, oricum, ci un vis cu principii.

Alex Pavel, trainer

Organizatorii s-au profesionalizat, toate departamentele făcute merg strună, asta e minunat şi face ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine în  fiecare an. Competiţie şi evenimente conexe. E clar că mulţi dintre copii nu vor face teatru, dar poveştile pe care le aud aici sunt inspiraţionale indiferent de cariera pe care şi-o vor alege.

Acu’ fix 10 ani, Republica Populară Chineză intra în Organizaţia Mondială a Comerţului. Desigur, acest lucru e doar o simplă coincidenţă şi nu are nici o legătură cu faptul că tot azi e ziua popularului Chinezu, intrat de ceva vreme în organizaţia mondială a oamenilor faini.

La mulţi ani, Cristi, alături de familia ta frumoasă: domnişoarele, doamna, tânărul domn. Să le trăieşti, tovarăşu simpaticu’! În fiecare zi! :))