Acum vreo zece zile, convinsă de Maxine Jazz, care n-are altă treabă decât să dea jos fardurile care stau cuminți (și) pe policioara din baie (mi-a făcut praf o pastilă de blush), m-am apucat să fac niște ordine printre produsele mele de îngrijire, surprinsă cumva că erau și acolo, pe policioară, și în trusa de călătorie, prin genți, în dormitor, sub oglindă… Hm!
Așa am descoperit că am vreo cinci sau șase fonduri de ten, însă nici unul nu e dintre preferatele mele. Două le am de la Londra, cumpărate anul trecut într-o repriză frenetică de shopping, unul că era la ofertă, un altul că eram plecată la nush ce festival și cel din kitul de călătorie se termina, un altul… nici nu mai știu! La fel, vreo cinci mascara, dintre care două erau uscate. O cutie de farduri de pleoape era expirată. Oricum n-o mai folosisem de cel puțin un an.
Când m-am mutat în apartamentul meu din camera nu prea mare avută în casa părinţilor, mi-am promis că voi ţine absolut orice articol de îmbrăcăminte pe umeraşul lui fiindcă, îmi imaginam eu, chiar voi avea atât de mult loc. În definitiv, urma să trec de la un şifonier cu două uşi şi o comodă cu două rafturi, la două sifoniere, cinci uşi şi cinci rafturi, adică un spaţiu care, atunci, mi se părea mai mult decât generos pentru hainele mele.
Azi mai şi muncesc, deci am avut mai puţină vreme să reacţionez la topicul zilei: Evenimentele – scriem despre ele sau nu?
Să zicem că am acces la o triplă perspectivă (PR, blogger, jurnalist) şi, taman de aia, părerea mea ar putea fi exprimată într-un singur cuvânt, scurt, clar şi cuprinzător: depinde.
Deci, te duci la un eveniment. Bon. Hai să vedem ce şi cum depinde.
Ca jurnalist, aşa cum a spus şi Vlad Petreanu, scrii în primul rând dacă e spaţiu. Dacă nu e, poate să fie mama conferinţelor, că nu intră, oricât de interesant e subiectul. Sau intră o coroniţă, maxim. Apoi, dacă e interesant. Care, atenţie!, interesantul tău de organizator nu e mereu acelaşi cu interesantul jurnalistului/ gazetei şi nu e mereu pe agenda publică. În presă mai sunt, ce să-i faci?!, şidecizii în funcţie de: E client de publicitate sau Avem parteneriat cu ei sau Cutărică (manager, acţionar) a zis să intre. Dacă oricare dintre astea intervine, intră.
Ca blogger mi se pare mult mai relaxa(n)t. Au fost evenimente despre care am scris ştiind că nu există nici o pretenţie sau aşteptare de la mine în sensul ăsta, şi evenimente de care nu am scris deşi ştiam că ar putea exista aşteptări.
Scriu când îmi place evenimentul şi când, în urma participării, am ce recomanda celor care mă citesc. Uneori, chiar dacă vreau, nu am timp să scriu decât atunci când nu mai e “news worthy”. Încerc, totuşi, să postez măcar pe reţelele sociale. În cazuri de genul ăsta trimit un mail cu scuze către organizatori, promit să mă revanşez şi chiar mă ţin de promisiune.
Uneori merg la evenimente nereuşite. Îmi pare rău, se mai întâmplă şi din astea, mai ales că le judec – n-am ce să fac! – şi prin prisma celor 10 ani de PR pe care-i am la mine tot timpul. Despre astea nu scriu pentru că aş scrie de rău, fiindcă nu pot să mint (de fapt, pot, dar de ce aş face asta?!) şi fiindcă ştiu şi pricep ce înseamnă să te străduieşti, ca organizator, să faci un eveniment. E multă muncă şi o respect chiar dacă rezultatul nu e neapărat… cum să spun? Pe placul meu. În cazul ăsta mulţumesc organizatorului pentru invitaţie şi… atât.
Ca PR nu impun nimănui să scrie dar trimit poze şi text a doua zi, cât de repede pot :D
Deşi nu-mi place shoppingul, când vine vorba de pantofi, botine, sandale, papuci şi alte asemenea, am reuşit o colecţie destul de vastă. Care, colecţie, trebuie să locuiască undeva în casa mea, adesea neîncăpătoare la capitolele: haine, încălţări, cărţi şi, uneori, patruped marca Sony. Din motivul asta a fost nevoie să gasesc tot felul de solutii ergonomice si sa introduc regula “cumpăr ceva, dau ceva” – care nu se aplică decât la haine şi pantofi, totuşi: pisica şi cărţile rămân!
Totuşi, chiar şi cu regula de mai sus, pantofarul primit săptămâna trecută de la Ikea s-a dovedit a fi echivalentul unei guri de oxigen în marea de pantofi! E îngust, poate fi montat în doua feluri diferite şi e suficient de încăpător pentru a găzui vreo opt perechi. Şi e drăguţ, aşa, serios şi negru, deşi eu ştiu că în el se regăsesc vesele culori şi ameţitoare tocuri.
Iar mie îmi place Ikea pentru că oferă soluţii mai mult decât mobilier şi mobilier mai mult decât fiţe. Îmi mai place pentru că livrează ce promite (ergonomie) şi pentru că, orice accesoriu sau piesă de mobilier aş lua de acolo, mă simt mai ordonată şi mai eficientă în gospodărirea spaţiului din propriul apartament.
Sunt vrăjită de fiecare dată când ajung acolo sau le răsfoiesc catalogul şi văd cum spaţii chiar mai mici decât cele de care dispun eu par atât de confortabile, intime şi vesele, frumos luminate şi colorate. Şi tot de fiecare dată îmi propun să fiu mai ordonată. Ceea ce, admit, nu-mi iese chiar tot timpul. Dar asta e o altă poveste, nu?
Dincolo de mobilier şi idei, îmi mai place Ikea pentru că e o companie care gândeşte şi comunică pe gustul meu. Poate ştiaţi, poate nu, dar au un sistem unic, inventat de ei, pentru a-şi denumi produsele şi poţi afla povestea unui produs chiar de la creatorul ei. Mai mult, fundaţia lor este, neoficial, cea mai mare organizaţie caritabilă din lume, cu un net de vreo 36 de milarde de euro – la pariu că nu ştiaţi asta! Cât despre reclame, mai bine privim:
Deci, da, mie şi domnului Sony ne place Ikea şi, de aceea, vă spunem că zilele astea au şi un concurs!
A scris pozat, analizat toată lumea despre concert. A fost mişto, epic, uluitor, senzaţional, minunat, o adevărată experienţă, life changing. S-a scris şi despre organizare, am văzut că ar fi fost foarte bună. Nu ştiu exact unde a fost foarte bună, poate la alt concert. Fiindcă la ăsta la care am participat eu a durat destul de mult până am intrat, mulţime de oameni care au stat şi s-au topit la soare, tejghelele de la bere erau subpopulate cu staff – eu pricep că dorinţa de a face bani e mare, dar dacă se mai angajau nişte oameni în sensul servirii sau măcar turnării în pahare, nu cred că scădea profitul cine ştie ce.
Apropo de asta, lichid mult, bude puţine, iar la finalul concertului prin piaţa răzbătea un damf cel puţin scârbos. Se poate, ştiu că se poate să fie decent. Afară. Mai mult, paranoia sticlelor cu apă există doar la noi. Poate şi de asta cozile la chestii de băut sunt mai mici şi merg mai repede. Şi dacă nu primeşti sticle, măcar există dozatoare pentru de toate. Turnat din sticlă, paharul cu cola primit avea lichid doar pe jumătate…
Erau mulţi care veniseră la pomul luminat, doar ca să fie (văzuţi) acolo, multe multe pisi care ştiau maxim Always şi Bed of Roses, şi mulţi certaţi cu apa şi săpunul, o altă plăcută senzaţie olfactivă. Plus că ne place să ne înghesuim, ceva de speriat. Avem, orice s-ar spune, spirit de turmă şi nici un fel de respect sau consideraţie pentru ăla de lângă noi. Adică, ok, sunt la un concert, dar mă uit şi eu în jur niţel. Cât de cât.
E drept că au cântat mult, iar atmosfera a fost, all în one, super mişto. Dar e la fel de drept că JBJ a îmbătrânit şi vocea (care n-a fost nicicând excepţională) l-a cam lăsat (spre finele concertului, publicul a cântat mai mult), iar Mr Sambora funcţiona la avarie după rehab. Mno, bine c-a venit, totuşi, al’fel rămâneau fanele triste şi neconsolate. Păcat, însă, că n-a cântat fiindcă are voce mai bună decât Jon.
Ce nu mi-a mai plăcut: diamond circle. Acu’ vreo două luni, organizatorii s-au gândit să facă un ban în plus şi au scos această invenţie, mult după punerea în vânzare a celorlalte bilete. Cum ar veni, tu, fan adevărat, îţi iei bilet la Golden în ideea că stai lipit de gard şi vezi trupa în mărime naturală, la o aruncătură de băţ în faţa ta. Eşti happy cu asta, până când vine organizatorul rapace şi mai taie o felie din spaţiu, fix sub nasul tău, cu acest diamond circle. Ceea ce e de prost gust. Publicul a reacţionat iar oferta a fost retrasă de la vânzare. Nu destul de repede, nu de tot, se pare, fiindcă un diamond circle tot a existat. Urât.
După concert (repet, să nu fiu înţeleasă greşit: un concert mişto!), Piaţa Constituţiei era tristă şi neconsolată de mormanele de gunoaie rămase, iar unora le-a luat aproape o oră să găsească un taxi. La metrou a fost, de asemenea, măcel. Probabil că nu avem infrastructură pentru un asemenea concert. Şi, din partea autorităţilor, organizatorilor şi berarilor, nici respect suficient pentru public. Altfel ar fi fost chiar o experienţă mişto.
PS era să uit! Ca sponsor ce a fost, care s-a lăudat pe toate gardurile (la propriu) că oferă primul concert JBJ în România, Vodafone ar fi putut să facă ceva cu netul în zonă. Care, net, a lipsit aproape cu desăvârşire. Ştii, drăguţă companie, în 2011 lumea e pe reţelele sociale. We like to share!
