La categoria emoţii, teatrul e, într-un top personal, înaintea filmului. Nu iese nimeni din ecran să interacţioneze cu mine, nici în mama 3D-ului! Şi îmi plac spectacolele în care actorii depăşesc spaţiul consacrat de joc şi vin în sală. Te simţi ca o părticică de spectacol. Şi, în ciclul biropat ce descrie vieţile celor mai mulţi dintre noi, orice emoţie frumoasă e binevenită!

Aseară am fost la primul şnur Ivanov cu Vlad Ivanov care joacă, desigur, personajul cu acelaşi nume – Cehov însuşi n-ar fi putut face o distribuţie mai nimerită! Şnur e, în termeni de culise, repetiţia cap-coadă a unui spectacol, ca o variantă needitată a unui manuscris. Apropo, piesa a fost scrisă în 10 (da, zece) zile, iar punerea în scenă va fi durat, până la premiera din 30 ianuarie, şase săptămâni. Mi se pare o super performanţă!

Din acest motiv, de needitare, experienţa a durat spre patru ore – cam prea lungă pentru a-mi reţine constant atenţia, s-ar putea zice. Totuşi, n-a fost cazul, şi e bine să ştiţi că spectacolul propriu-zis nu va dura atât de mult, această repetiţie având, printre altele, rolul de a stabili ce scene trebuie scoase ori accelerate pentru ca spectacolul să capete un ritm perfect. Şi, pentru că regia poartă semnătura lui Andrei Şerban, n-am nici un dubiu că aşa o să se întâmple.

Oricum n-aş fi putut să nu fiu atentă întrucât Ivanov, pe lângă… Ivanov, beneficiază de o super distribuţie: Marius Manole (personaj negativ care nu ţine cont decât de sine şi de interesele sale, adesea utopice), Mirela Oprişor (soţia lui Ivanov care a pierdut tot: avere, religie, familie, sănătate, iluzia iubirii), domnul Victor Rebengiuc (atââââât!) sau Dana Dogaru – o foarte plăcută revedere.

Pe scurt, Ivanov nu ştie prea bine ce-i cu el. A crezut că iubeşte, nu se ştie dacă o femeie sau potenţiala ei zestre, e nefericit, are datorii, e deprimat rău şi totuşi nu-ţi e milă de el, pentru că se lasă “supt” de această depresie ca de-o gaură neagră, fără să lupte, ba chiar rezistând, aparent, oricăror eforturi menite să-l ajute. Nu e o comedie, dar am râs, şi nu puţin!

Dacă aveţi nevoie de vreun imbold suplimentar pentru a vă lua bilete, vă mai spun doar că spectaculoasa treime Ivanov, Rebengiuc şi Manole dă naştere, pe scenă, unui personaj cotidian extrem de complex şi comun, şi pe care, în lipsa unei alte definiţii, o să-l numesc (banal, ştiu!) Bărbat.

Grand merçi, Cristina, pentru experienţă şi pentru imagini!

Bonus: ce zice Chinezu despre spectacol şi un interviu cu Kenneth Branagh despre cum l-a văzut şi jucat el pe Ivanov la Londra:

Mi-am dorit mereu să ajung la FITS dar pre(a)ocupată de verile job-related şi mai puţin de ale mele, prima dată asta s-a întâmplat abia când a fost “obligaţie de serviciu”, în 2009. Pusesem la cale un parteneriat cu frumosul ex-trust, aşa că m-am dus, chipurile, să mă asigur că totul merge smooth. Am văzut atunci şapte spectacole în două weekenduri, terapie cu teatru, aş zice. Printre ele, Faust şi Metamorfoze, capetele de afiş ale teatrului sibian.

Anul trecut am participat la tot festivalul, dar am văzut fix două spectacole! În schimb, am trăit una dintre cele mai mişto experienţe profesionale, căci măţăraia unui asemenea festival – numărul trei în lume ca mărime, apropo – e cel puţin inedită. O mână de oameni, nu mai mult de 20, pun la cale un uriaş eveniment ce ţine zece zile. Sute de spectacole şi cam tot atâţia invitaţi din străinătate – vă las pe voi să ghiciţi numărul de păţanii, mai mult sau mai puţin haioase, petrecute în culise la o asemenea desfăşurare de forţe. Priceless!

Taman am aflat că voi avea şansa de a repeta această fabuloasă experienţă în 2011, la ediţia în care Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu îşi sărbătoreşte majoratul. Drept pentru care ştiu şi vă comunic şi vouă tema din acest an: COMUNITĂŢI.

O să fie o super faină nebunie!

Voi observaţi bătrânii? Observat nu în sensul “bird watching”, pitiţi după tufişuri cu un binoclu puternic, ci în sensul de remarcat. Pe stradă, la parterul blocului, piaţă şi pe unde mai mergeţi voi. Mie mi se întâmplă uneori să surprind cu coada ochiului expresii faciale care îmi atrag atenţia. Cum a fost, de exemplu, în cazul acestui bătrân tunisian:

Feţele bătrânilor sunt adesea cele mai expresive, chestie de experienţă de viaţă şi de felul în care se raportează la ceea ce îi înconjoară, nu ştiu exact. Ce ştiu sigur este că azi m-am surprins mult mai atentă la feţele bătrânilor, iar asta i se datorează lui Radu Afrim, regizorul spectacolului joi. MegaJoy*, văzut aseară.

Spectacolul se joacă pe scena de la Odeon, şi tot acolo se regăsesc şi spectatorii, dispuşi în gradene, pe lateralul mesei aflate în centru. De altfel, mai totul se petrece în jurul acestei mese, pe ea şi chiar sub ea, rolul său fiind să aducă împreună, în fiecare joi, o mână de bătrâni care profită de fiecare întâlnire pentru a-şi rememora tinereţea.

Nu e rost, însă, de dantele vechi şi decrepitudini, nici măcar de gesturi desuete. Bătrânii ăştia, deşi atinşi de neajunsurile fizice ale vârstei, abia se apropie de perioada năzbâtiilor copilăreşti: râd, dansează, se lăcomesc, vorbesc porcos, bagă-n ei piftie, caltaboş şi alcool fără cel mai mic stres legat de colesterol şi chiar chicotesc cu gândul la sex.

Deşi spectacolul durează două ore şi jumătate, nici o secundă nu e irosită pentru scene “însăilate”, doar ca să fie, în nici un caz! Joia lui Afrim & Co. e fresh de la un capăt la altul, are ritm, umor, umor de toate felurile, şi nu te lasă nici o secundă să respiri, mai ales că masa e mai lungă decât o poate cuprinde privirea iar personajele au mereu ceva de făcut ori spus, uneori în acelaşi timp.

Am aplaudat de m-au usturat palmele şi, deşi nu era nimic neapărat trist sau măcar duios în joi. megaJoy, mi s-au umezit ochii, iar azi, pe stradă, m-am uitat cu şi mai multă atenţie la bătrâni, comparându-i, în gând, cu personajele din spectacol. De văzut. Neapărat.

Mulţumesc mult, Cristi!

_________

*
joi. megaJoy

Teatrul Odeon, Bucuresti 2006

Regie: Radu Afrim

Distributie: Virgil Andriescu, Alin Teglas, Jeanine Stavarache, Crina Muresan, Tatiana 
Iekel, Constantin Cojocaru, Liana Margineanu, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Irina 
Mazanitis, Dorina Lazar

Scenografie: Vittorio Holtier

Costume: Ilona Varga-Jaro