pr intre randuri

Month: August 2011

  • Darurile neaşteptate sunt cele mai drăguţe!

    Îmi place să primesc şi să dăruiesc cadouri în egală măsură fiindcă, atunci când le ofer, mă bucur şi eu de veselia celui sau celei căreia îi fac o surpriză. În mod special, cele mai apreciate cadouri, îmi pare, sunt cele neaşteptate, adică aşa cum a fost cel (sau mai bine zis “cea”) primit/ă azi de la Monica & The Practice cu ocazia faptului că… well, cu nici o ocazie! :)

    Flowers e o Momiji, adică o păpuşă mică din ceramică pictată manual şi care are un compartiment ascuns unde poţi strecura un bileţel cu un gând frumos sau un secret. Fiecare păpuşă are o personalitate proprie, de exemplu, lui Flowers îi plac buletinele meteo pentru vapoare şi pantofii noi! Ca şi mie! Prevăd o colecţie de păpuşi din astea!

    Flowers a venit la mine într-o cutie ca de tăiţei chinezeşti, culcuşită bine într-un “pahar” gonflabil, transparent, şi împreună cu un sticker (e deja pe laptop) si un pin. În plic mai era un mesaj scris de mână (am apreciat!) şi un hint, adică o adresă de facebook.

    Nu mică mi-a fost plăcerea să descopăr la adresa respectivă Colour, unul dintre magazinele mele preferate, ever, pe care îl vizitez şi de unde cumpăr câte ceva cu fiecare ocazie, pentru că nu mă pot abţine – şi ăsta e şi motivul pentru care scriu acest articol, şi îl scriu zâmbind! Doamnelor, aţi nimerit un mare fan Colour! :)

    Găsiţi acolo cele mai drăguţe obiecte de papetărie, agende şi notesuri de toate felurile şi modelele, instrumente de scris, genţi cool… I love it! Aşa am aflat că, pe lângă cel ştiut de mine, lângă catedrala Sf. Iosif, au acum un magazin nou, în Cocor (cu ocazia asta poate intru şi eu acolo!), şi că aduc la noi colecţia de păpuşi Momiji – sunt mai multe decât ce vedeţi mai jos, fiecare cu personalitatea ei.

    E un cadou frumos pentru orice prietenă dragă, aşa că vă recomand locul, cu atât mai mult cu cât, hei!, începe şcoala şi ce dacă (unii dintre) noi am terminat cu asta? Un caiet nou şi frumos e oricând un prilej pentru alte începuturi, nu-i aşa? :)

    PS Monica mi-a pus şi un bileţel în compartimentul secret. Dar nu vă spun ce scrie, sîc! :P

  • Motanul Jack, American Airlines şi PR-ul de criză

    Faptele. Pe 25 august, Karen Pascoe era pregătită să zboare din NewYork în California, acolo unde primise o ofertă bună de job. Alături de ea şi de multe bagaje, se aflau cei doi prieteni îmblăniţi, Jack şi Barry, doi motani pe care Karen îi “înfiase” prin intermediul unui centru de adopţii.

    Karen face check-in, predă cuştile celor doi motani cu motani cu tot, şi aşteaptă liniştită anunţul de îmbarcare… până când un membru al staff-ului American Airlines vine să-i spună că Jack the Cat s-a pierdut. Ea se îmbarcă, totuşi, într-o cursă târzie către California, cu asigurările de rigoare din partea companiei aeriene, cum că motanul va fi căutat, găsit şi trimis la ea.

    “Atacul”

    Acest lucru nu se întâmplă, însă, în ciuda mailurilor şi telefoanelor lui Karen către AA, la care compania nu răspunde decât după aproape trei zile, pe 28, şi destul de evaziv. În disperare de cauză, Karen a făcut o comunitate pe facebook  numită Jack the Cat is Lost in AA Baggage at JFK prin intermediul căreia cere publicului s-o ajute să facă un pic de presiune la AA pentru găsirea motanului. În scurt timp, comunitatea strânge peste o mie de iubitori de pisici, şi nu numai, plini de compasiune, toţi exprimându-şi dezaprobarea cu privire la lipsa de reacţie a AA dar amintind, în treacăt sau nu, şi despre experienţe neplăcute avute de ei cu aceeaşi companie.

    Nu uitaţi că între timp NY a fost vizitat de uraganul Irene, aeroportul JFK a fost închis, zborurile anulate, după care a urmat reluarea activităţii cu toată nebunia presupusă de acest lucru pentru orice linie aeriană. Numai de Jack nu le ardea lor… Însă în timp ce oricine înţelege problemele cauzate de un uragan, pierderea motanului Jack şi lipsa de reacţie n sensul ăsta n-au fost deloc aspecte pentru care publicul să găsească vreo urmă de simpatie.

    Reacţia companiei

    Probabil AA nu s-a gândit nici o clipă că pierderea unui motan se poate transforma într-o reală criză de PR, după cum probabil nu a luat în calcul nici presiunea pe care o comunitate pe facebook o poate pune – acum, când scriu sunt 5700 members – dovadă fiind faptul că abia duminică au contactat-o pe stăpâna lui Jack, ca să-i spună că nu i-au găsit motanul.

    Dar comunitatea iubitoare de motan creştea, comentariile se adunau, apăruseră şi pe Twitter (@findjackthecat dar şi un #findjackthecat) şi pe pagina de FB a companiei… ceva trebuia făcut! Aşa că au început să răspundă la comentarii şi, de luni, postează updates frecvente pe facebook cu privire la eforturile făcute pentru găsirea lui Jack. Pe cheltuiala lor, Karen a fost invitată la NY să asiste la toată acţiunea.

    Măsuri concrete

    AA au pus postere peste tot în aeroport, sunt consultaţi de Mayor’s Alliance Society (un mare ONG) pentru a instala un anumit tip de capcane. Nu au uitat să pună apă şi mâncare în cuşca lui Jacj în cazul în care acesta doreşte să revină acolo, au alertat toate companiile aeriene care operează pe JFK pentru a le cere ajutorul, fac şedinţe la câteva ore pentru a se pune la curent cu activităţile pentru găsirea pisicii, ce să mai, o întreagă desfăşurare de forţe. Printre rânduri, n-au uitat să spună că îşi revizuiesc politicile în ceea ce priveşteun mai bun transport al animalelor.

    Îi costă bani? Cu siguranţă!, şi cred că îi costă mai mult acum, când trebuie să facă dovada şi chiar să mişte o mulţime de oameni pentru găsirea pisicii, decât i-ar fi costat dacă se oboseau să răspundă la telefoanele şi emailurile lui Karen, imediat după incident, făcând doar ce fac de obicei în astfel de cazuri.

    Să sperăm că Jack the Cat va fi găsit curând şi nevătămat. În caz contrar, AA va avea mereu lipită eticheta de companie aeriană care pierde animale. Bad for business! Cu siguranţă, însă, indiferent de deznodământ, ăsta o să fie case study prin şcolile de comunicare.

    PS nu pot să nu mă întreb ce reacţie ar fi avut Tarom! Şi pe voi vă ia râsul când vă gândiţi, nu?!

  • Cry: musai si cu plăcere!

    Jarabe de Palo au un album nou, apărut în martie, care se cheamă “Şi acum ce facem?!” şi care e mişto. Dar nu despre asta e vorba. Nici despre Chrissie Hynde, nu. E vorba despre Cry, duetul lor din 2004 despre care taman mi-am dat seama că lipsea de pe blogul meu. Ceea ce este inacceptabil fiincă piesa e minunată! Şi, în ciuda faptului că se cheamă (I wanna) Cry, mie nu mi se pare deloc, da’ deloc tristă!

    Gata!

  • Opusele se atrag… degeaba!

    Am crezut ceva vreme în teoria asta, că ce are ea trebuie să nu aibă el, iar ce are el ar trebui să nu se regăsească la ea. Cum ar veni, dacă ea e ordonată, e ok ca el să-şi arunce o şosetă în dormitor şi pe cealaltă s-o vâre, pitită bine, în pantof, dacă ei îi place marea e ok ca lui să-i placă muntele, aşa, pentru variaţie, dacă lui îi place rock-ul e absolut în regulă, recomandat, chiar, ca ea să fie fan disco. Gen “se completează”.

    Dar e greşit. E atât de greşit încât ar trebui să se inventeze cursuri despre asta şi un cuvânt special!

    Oamenii, ca şi animalele, de altfel, trebuie să fie în mediul lor, cu oameni care le seamănă. Hei! E ok ca tu să te zbânţui şi pe disco atâta vreme cât lui nu-i curge sânge din urechi la Modern Talking, dar dacă tu preferi să stai la hotelul de pe malul mării, buda din pădure, confort îndeobşte întâlnit la cazarea din cort în vârf de munte, n-are cum să fie în regulă, nici măcar de dragul amorului. Şi, în ultima instanţă, cum să poţi trăi cu cineva care are gusturi şi obiceiuri opuse faţă de ale tale?!

    Nu, nene! Lucrurile pe care le puteţi face împreună tre’ să placă amândurora!  Stăm acasă, ne uităm la film, ieşim la terasă, ne vedem cu prietenii, împreună sau separat, ascultăm muzică care ne gâdilă amândurora urechile într-un mod plăcut şi aşa mai departe.

    Aseară, în cadrul Undercloud, am văzut Autobahn după Neil LaBute. Unul dintre cele trei cupluri din spectacol era format dintr-un asistent universitar serios şi o vânzătoare de supermarket sărită, şi nu în sensul bun al cuvântului! La început s-au pupat romantic dar când ea (personajul ei, mă rog) a început să vorbească,  m-a enervat atât de tare încât îmi venea mie s-o pocnesc! Ea vorbea de şoricei de câmp morţi trimişi fostului iubit, iar el vorbea despre Buikul lui de colecţie. Probabil că dacă eram cu ei în maşină i-aş fi zis vreo două! El, săracu, nu apuca, era prea siderat! Dar la început se pupau de mama focului, da?

    Poate că opusele se atrag, totuşi, “aspiraţional”. Dar în final se vor respinge cu o forţă direct proporţională cu durata timpului petrecut împreună! În unele cazuri, două ore în maşină sunt suficiente :)

  • O poveste foarte frumoasă. Da’ foarte!

    La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.

    Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.

    O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.

    Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.

    Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!

    Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile  :)

  • Festivalul Undercloud:trei recomandări şi-o rugăminte!

    Îmi place Chris Simion, aparenta ei fragilitate şi faptul că, dincolo de asta, se ascunde o forţă de care, am impresia, nici ea nu e mereu conştientă. Îmi place fiindcă face proiecte minunate, după texte la care nici nu te-ai fi gândit că pot deveni spectacole de teatru, cum ar fi Pescăruşul Jonathan Livingstone şi pentru că e frumoasă, pe dinăuntru şi pe dinafară.

    Aşa că mă bucur că a reuşit să facă Undercloud, un festival de teatru independent (de orice), care propune, vreme de 12 zile, 20 de spectacole alese pe sprânceană,  printre care şi o premieră, O femeie singură, după un text descris de Dario Fo (laureat Nobel, apropo) şi Franca Rame, cu Maia Morgenstern jucând rolul Mariei. Cum Dario Fo foloseşte sarcasmul şi ironia într-un mod savuros, iar Maia Morgenstern e minunată, acest spectacol este una dintre recomandările mele din festival.

    (click pe poză pentru programul complet)

    Cealaltă recomndare este pentru seara asta, respectiv Te iubesc! Te iubesc?, spectacol regizat de Chris şi în care puteţi vedea, cu lacrimi în ochi, garantez!, radiografia unei iubiri dar şi pe Manuela Hărăbor jucând teatru. Apropo, lacrimile ar fi de râs şi, poate, un pic, doar un pic, la final, de emoţie.

    Aveţi, aşadar, o recomandare pentru prima zi şi una pentru ultima zi. În rest, faceţi cum vreţi, doar încercaţi să rataţi cât mai puţine spectacole din acest Festival!

    Ah, nu, e fapt, nu mă pot abţine, mai fac o recomandare, pentru mâine seară, la Cum m-am lăsat (de gândit), spectacol realizat (mă întreb cum?!) după cartea cu acelaşi nume semnată Hannes Stein şi care e una dintre preferatele mele pentru umorul demenţial: “Viaţa este o impertinenţă solitară şi, de fapt, totul se reduce la un truism: gândirea scade forţa de atracţie erotica şi însingurează!”- v-am spus că e foarte mişto textul! Cei doi care-şi asumă rolul de a vă convinge să vă lăsaţi de gândit sunt Anca Sigartău şi 1-Q Sapro.

    În fne, o rugăminte, în special pentru twitterişti: sunteţi invitaţi să lăsaţi gânduri bune şi sentimente legate de  teatru pe hastagul #undercloud fiincă ele vor fi adunate într-un ebook ce va ajunge la mai mulţi actori. Pentru bucuria pe care ne-o dăruiesc jucând cred că nu e mare lucru să le dăm şi noi înapoi o colecţie de emoţii, nu?

  • Tiles for America

    După cum ştiţi, probabil, în prezent, Big Apple aşteaptă asediul uraganului Irene, iar pregătirile au început încă de vineri. Magazine închise, străzi pustii la ore de vârf, rafturi golite prin toate magazinele, în special magazinele care vând alcool. Primarul Bloomberg a fost foarte ferm în ceea ce priveşte evacuările, sunt zone în care lucrul acesta e obligatoriu, şi deja 400.000 de newyorkezi au rămas fără curent.

    În ciuda faptului că vorbim despre o ameninţare destul de serioasă, ieri, după amiază, mai mulţi americani au lăsat baltă pregătirile pentru a salva plăcile ceramice cu mesaje de la primul memorial închinat atentatelor de la World Trade Center de acum zece ani.

    “Tiles for America” a fost, iniţial, un proiect mic, început de nişte artişti americani. Plăci ceramice (faianţă, da) cu mesaje de încurajare pentru cei care pierduseră pe cineva drag în atentate. Fenomenul a luat proporţii şi s-a ajuns la mii de asemenea plăci venite atât din oraşele americane cât şi din întreaga lume care au fost expuse în New York, la intersecţia 7th cu 11th.

    Este prima dată când aceste plăci sunt luate de acolo şi, nu am nici o îndoială, odată ce urgia va fi trecut, şi mai mulţi voluntari vor fi acolo, ca să le pună la loc, exact aşa cum au fost. Mi s-a părut un semn de infinit respect pentru evenimentele din 9/11, pentru cei care au pierit atunci, cei care nu i-au uitat şi pentru cei care şi-au exprima compasiunea pictând bucăţile de ceramică – unele dintre ele sunt adevărate opere de artă.

    Poate că americanii sunt superficiali – aşa se spune, adesea – dar gestul acesta mi s-a părut minunat şi cred că spune multe de ce vorbim, înca!, despre American Dream şi nu despre [insert country name here] Dream.

    Noi nu suntem în stare să salvăm ditai monumentele istorice şi trecem pe lângă ele cu o nepăsare demnă de cauze mai bune, iar ei se adună pentru a salva nişte bucăţi de faianţă care, în ultimă instanţă, reprezintă, fiecare, un gând bun şi o speranţă. Şi sunt, cum spuneam, mii!

    Impresionant!

    Foto via

  • În numele uraganului

    M-am întrebat de mai multe ori de ce majoritatea uraganelor au nume de femeie ca şi cum, dacă e să fie o pacoste serioasă, care face o grămadă de stricăciuni, îţi ia casa şi tot ce ai, viaţa, chiar, dacă nu eşti atent, aşa o năpastă, deci, atunci numele ei este (de) femeie!

    Doar ieri am apucat să mă interesez în detaliu despre asta şi nu, de fapt, nu e nici urmă de misoginism în povestea asta.

    Prin secolul XIX, când uraganele şi furtunile serioase au început să fie monitorizate, notate, măsurate, odată cu avansarea ştiinţei meteo, oamenii se referau la uragane asociindu-le cu orice sfânt, mucenic ori sărbătoare din ziua ori perioada respectivă. Istoria ne spune că primul care a introdus sistemul numelor proprii pentru uragane a fost un australian, Clement Lindley Wragge, şi tot el a fost cel care a venit cu ideea algoritmului alfabetic ce, cu puţine modificări, se foloseşte şi azi.

    Numele de femei au fost, însă, găselniţa meteorologilor americani navigatori care au botezat furtunile din larg – unele dintre ele devenind uragane – cu nume de femei, întocmai precum au făcut şi cu navele: cele mai multe au tot numele unor doamne şi domnişoare. Poate pentru că erau departe de case şi le era dor de neveste, mame, fiice, iubite, naiba ştie!, dar asta e istoria. Lucrul ăsta s-a petrecut prin 1950 şi ceva şi abia aproape trei decenii mai târziu au început să fie luate în considerare şi nume de bărbaţi pentru botezarea uraganelor.

    În prezent există şase liste cu nume pentru uraganele din toată lumea, listă realizată de Organizaţia Mondială de Meteorologie. Lista este alfabetică, numele sunt, deopotrivă, de femei şi de bărbaţi (parcă totuşi cele de femei primează), şi se refolosesc. Există şi excepţii, în sensul că unele nume sunt retrase din listă, atunci când furtunile cu pricina au produs pierderi masive şi se consideră că refolosirea lor ar putea stârni amintiri prea dureroase celor afectaţi. Aşa este cazul Katrinei (înlocuită cu Katia), a lui Andrew, Rita sau Ike.

    Acum ştiţi!

    PS Între timp, Irene s-a mai domolit, fiind “cotată” acum doar de gradul 1 din cinci. Dar poate oricând să se răzgândească, doar e femeie! :)

    ;

  • Cu casa în spate

    Irene, uraganul care vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, pare din ce în ce mai neprietenos. În fapt, dacă e să ne luăm după statistici, cică ar fi cel mai naşpa uragan pe coasta estică a Statelor Unite în ultimii ani, asemănat, de unii specialişti, cu Floyd, care a făcut 57 de victime şi pagube în valoare de vreo 5 miliarde de dolari – fix ce le mai lipsea acum americanilor!

    Dar nu despre asta e vorba, poate că se mai domoleşte, Doamne ajută! E vorba despre evacuări. Peste 200.000 de turişti şi localnici au fost sfătuiţi să se retragă, preventiv, din calea năpastei. Evacuare, adică pleci din casa ta, cu puţine lucruri, deh, câte poţi să cari, şi cu speranţa că atunci când Irene va fi trecut, casa, cu tot ce e în ea, va mai fi încă în picioare.

    LE În New York au fost evacuate 250.000 de persoane, iar în New Jersey înca 750.000.

    Uitându-mă în jur, în propria-mi casă, mi-am dat seama că mi-ar fi destul de greu să aleg ce să iau şi ce să nu iau. În primul rând, am o serioasă cantitate de acte. Mda, poate că aş putea să le scanez şi să scap de ele. Dar de multe ori e nevoie de originale. Am câteva sute de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, căci multe din salariile mele s-au dus pe asta. Cum aş putea să le las?!

    Sunt prin casă tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin preţioase, prin valoare intrinsecă dar mai ales emoţională – n-ar putea veni cu mine. Probabil nici măcar ursul Vlăduţ pe care îl am de când eram copil. Electronice? Cu excepţia laptopului şi telefonului, în mod clar le-aş lăsa de izbelişte. La fel cum aş face cu hainele, nenumăraţii pantofi, accesorii şi mai ştiu eu ce.

    Şi, din gând în gând, m-a lovit faptul că, deşi am strâns o mulţime de lucruri de când am casa mea, dacă ar fi să trebuiasă să plec, cu riscul de a nu mai găsi nimic la întoarcere, cel mai mult aş regreta locul însuşi, fiindcă are o energie bună pentru mine, îmi încarcă bateriile perfect.

    Pe scurt, aş împacheta pisica, vreo câteva haine, dintre cele practice, nu dintre cele frumoase, laptopul, telefonul, alte chestii strict necesare, câteva amintiri mici, cele două sau trei cărţi pe care le-am pândit ani de zile prin anticariate, jurnalele din adolescenţă, scrise pe hârtie, poate şi pe Vlăduţ, dacă ar încăpea, şi… cam atât! Şi n-aş regreta – gândul ăsta a fost o surpriză şi pentru mine!

    Voi ce n-aţi putea lăsa în urmă?

    (poza asta cu casa pe roţi şi cu pisică cu tot, e de la © Iryna Bodnaruk | Dreamstime.com)

  • La alergat

    Mai în glumă, mai în serios, am zis şi chiar am început să alerg. Aşa, aiurea, prin parc şi prin împrejurimi, deocamdată, că atâta mă ţin plămânii. Primele dăţi era să leşin după câteva alei, simţeam că mă furnică tot corpul şi că pur şi simplu nu-mi intră destul aer în plămâni. Aş vrea să spun că după aia a fost mai bine, dar nu e cazul. Probabil o să fie, nu ştiu.

    Dincolo de orice altceva, joggingul e plictisitor, ca aproape orice altceva înseamnă rutină. Nu-mi place şi mai ales de asta nu-mi place, dincolo de efortul fizic, semnificativ pentru mine, pe care îl presupune. Lasă muzica din căşti, nici aia nu mă pune într-o mai bună dispoziţie pentru ţopăitul pe alei ori coborâtul şi urcatul celor 10 x 2 etaje.

    Ceea ce mă determină să nu mă las este faptul că am făcut din asta un exerciţiu de voinţă condimentat cu motivaţia rezultatului final şi care nu este, cum s-ar aştepta lumea, scăderea în greutate. Sau, în fine, trece pe acolo, dar nu, nu e ăsta.

    Iar în seara asta, otolitele parcă au încetat să se mai agite ca nişte corcoduşe în compot şi nici n-am mai simţit că mă scurg cu fiecare pas… din primele ture! Sigur, tot nu-mi place, tot e greu, dar fiecare nouă tură în plus pe care reuşesc s-o parcurg îmi dă o satisfacţie teribilă! Şi pentru asta… Eh, pentru asta o sa ma trezesc şi mâine tot la şase.

    Pe de altă parte, n-am auzit pe nimeni să spună că e uşor :)


Notice: ob_end_flush(): Failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/printrer/public_html/wp-includes/functions.php on line 5471