June 6

Jurnal de Festival (IX)

Mă tem că e ultima postare din seria Jurnal de Festival. Ştiu că au fost zece zile în total, dar oricum n-am relatat “la zi” şi, cel mai important, dacă scriu Jurnalul cu numărul 10, s-a terminat, chiar s-a terminat. Şi parcă nu-mi doresc asta încă. Deşi acum, fie vorba, m-aş cam teleporta acasă la mine, la prietenii mei, la domnul sony şi la familiaritatea şi căldura apartamentului ruxăndresc. Da’-i ok, o să plec mâine, azi încă mai am ceva treabă, mailuri de scris, poze de trimis, concluzii de tras, mulţumiri de scris şi evaluări de făcut.

Ieri am văzut Claire Cunningham şi încă nu-mi găsesc vorbele pentru a scrie despre asta, îmi e infinit mai uşor să scriu despre focurile de artificii şi despre petrecerea de închidere a Festivalului care, în mod absolut excepţional, a ţinut până pe la şase dimineaţa. Excepţional zic, pentru că de obicei la trei a trebuit să închidem muzica – poliţia comunitară s-a asigurat de acest lucru cu precizia unui ceas elveţian.

Motiv pentru care ieri, la trei noaptea, DJ-ul (altul decât în zilele obişnuite, fiindcă muzica a fost foarte mişto aseară) a pus, tare, Please Don’t Stop the Music, cu dedicaţie pentru băieţii cu chipiu iar băieţii au fost draguţi şi ne-au lăsat să ne destrăbălăm decibelic cât am vrut :)

Cei din echipa de organizare am primit – nu ştiu cine e autorul gestului – o sticlă uriaşă de şampanie pe care colegul Silviu a desfăcut-o în aplauzele tuturor atunci când ni s-a alăturat şi Constantin Chiriac. S-a cântat Am doar 18 ani, apropo de vârsta Festivalului, s-a cântat şi La mulţi ani şi, în ciuda faptului că, per total, sunt la Sibiu pentru Festival ceva mai puţin de o lună (în rest muncesc remote), m-am simţit cu adevărat parte din minunata echipă festivalieră – şi sunt recunoscătoare şi le mulţumesc mult colegilor mei pentru asta!

Fetele din echipa mea de voluntare, prezente şi ele la petrecere, au vrut să facem poze împreună, am dansat şi am râs, făcând “naveta” între masa bloggerilor, cea a staff-ului şi alte mese, că aşa-i viaţa de PR chiar şi la petreceri: tre’ să fie peste tot! :)

Când am plecat spre vastele mele apartamente sibiene, începea să se lumineze. Pe pietonala Bălcescu, m-am întâlnit cu două japoneze şi, deşi nu aveau badge-uri şi nu le cunoşteam, ne-am salutat zâmbind: Mornin’

De undeva, nu ştiu de unde, pe strada pustie se auzea molcom Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, şi toată strada mirosea a tei înflorit.  Am mers cât am putut de încet, pas de plimbare. Aş fi prelungit noaptea trecută la nesfârşit.


May 27

Jurnal de festival (II)

Desigur, că nu e cum se pregăteşte de acasă. Adică azi, până acum, cel puţin, nu am vreme de poveşti. Am fugit, însă, în Piata Mare, când a fost parada de costume populare ale etniilor din Sibiu. A fost primul eveniment de stradă din Festival şi mărturisesc cinstit că mi-au dat lacrimile. Patetic! vor exclama unii, şi poate în alt context aş fi de acord!

Dar lucrez pentru FITS 2011 de câteva luni bune deja, şi abia aşteptam să înceapă toată nebunia asta frumoasă! De’acum, a început! :)

Parada sibienilor a fost deschisă de cinci voluntari care purtau un banner pe care scria Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2011. Printre ei, şi un japonez. Cum ziceam, chiar a fost impreisonat momentul :)


May 26

Jurnal de Festival (I)

Dacă mai e cineva care nu ştie, sunt la Sibiu, de trei zile deja, pentru cea de a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru – FITS. Apropo, de ieri e sus şi ceea ce vom încerca să facem sub numele generic de blogul Festivalului!

Oricât m-aş strădui, cel mai probabil e că volumul uriaş de muncă festivalieră nu-mi va permite să abordez alte subiecte în afară de asta. Şi, pentru că prioritatea mea în Festival e să livrez informaţii cât mai variate pentru… alţii, încerc să (de)scriu printre rânduri cum sunt zilele şi nopţile aici din perspectiva cuiva care e implicat în organizare-comunicare. Despre evenimente citiţi pe multe bloguri, sper!, printre care şi la Daniela, Bogdana, Alex, Adrian, Andrei, Oltea a.k.a. Nebuloasa, Auraş, Arhi, Pietricel, Chinezu – care nu vine personal la FITS dar are doi ambasadori: Cristi şi Diana, vin şi Cristina, Roxana, Dragoş … sper că n-am ratat pe nimeni dintre cei acreditaţi din afara Sibiului. Şi, desigur, pe conturile noastre de Youtube, Twitter şi Facebook.

Deocamdată, programul nu e foarte strâns. Adică e, dar nu e. Ştiu că în Festival, de mâine, adică, o să fie şi mai şi! Dimineaţa breakfast, pe care mi-l pregătesc singură, că nu stau la hotel ci am un mic studio (un soi de garsonieră dublă) închiriat, apoi, pe la 9.30, şedinţă cu cele şapte voluntare pe care le am ca ajutoare în acest festival şi cu Cristina, asistenta mea de aici. Adică fata cea drăguţă care e în preajma mea tot timpul :)

Fetele din echipa mea se ocupă cu adunatul de informaţii, fac interviuri, fotografii, în aşa fel încât eu să pot oferi tuturor celor care solicită acest lucru, informaţii personalizate, nu doar simple comunicate de presă sau chestii de PR de genul „să bifăm la sponsor”. Cristina, are viaţă mai grea: misiunea ei principală e să-mi facă mie viaţa mai uşoară, de la constant reminder pentru diverse, până la comisioane sau chiar întâlniri, când mie îmi apar alte urgenţe. Nu ştiu cum m-aş descurca fără ea. Am şi o voluntară japoneză, pe Aya, care la ea acasă, în Japonia, face radio într-un orăşel mic, de 10.000 de locuitori. Şi e foarte simpatică şi interesată să înveţe cât mai multe. O să vă mai povestesc despre ea.

La şedinţă, împart taskuri şi repartizez subiecte. La o medie de 20-30 de evenimente pe zi, vă daţi seama cam ce volum de informaţii se strâng. Pe lângă asta, mai sunt şi reacţiile spectatorilor pe care încercăm să ne concentrăm şi pe care ne dorim să le cunoaştem. Şi cum altfel să le cunoaştem dacă nu-i întrebăm. Se fac, zilnic, zeci de interviuri, aşadar. Pe unii dintre spectatori îi şi „premiem”, simbolic, cu diplome de „spectator onorific” al acestei ediţii, iar altora le oferim prietenia noastră sub forma unor cărţi de vizită pe care scrie, simplu, Mulţumim! E şi asta o parte a muncii de Community Managementului. Chit că, în fapt, jobul ăsta e mai degrabă de Community Friend decât de manager :)

După şedinţă, fetele se împrăştie care pe unde au treabă (unele se mai duc si la şcoală sau la job), iar eu îmi văd de ale mele. Mâine se schimbă un pic programul, că începe Festivalului, dar azi încă rămân, toată ziua, în „biroul” meu de la terasă. Aici am toate întâlnirile, dar ţin sub observaţie şi tot ce se întâmplă în Piaţa Mare. Lucruri despre care, de altfel, o să vă tot povestesc în zilele ce urmează!


May 20

Cristina Bazavan transmite emoţii din Tabu în tabu!

Nu e niciodată uşor să faci un interviu, iar cel mai puţin uşor e să faci un interviu cu cineva pe care-l admiri şi care îţi e – vorbă mare! – prieten. Pentru că ştii multe lucruri din casă, îi cunoşti părerile despre diverse şi mai ales pentru că e greu să-i „încolţeşti” pe oamenii care-ţi plac. Apropo, întrebarea aia grea e la final, dar eu zic să citiţi şi până acolo!

Dar 100 de numere de Tabu e ceva, mai ales în peisajul din ce în ce mai arid al presei autohtone, la fel cum nu e puţin lucru că numărul 100 a fost şi ultimul pe care Cristina Bazavan l-a realizat. Şi pentru că în ultimii ani Tabu a reprezentat pentru mine o oază de desfătare, am luat-o un pic la întrebări pe Cristina Bazavan – www.bazavan.ro | S!MPA

Nu vă aşteptaţi să aflaţi din acest interviu care sunt cele mai recente trenduri în fashion sau care îi sunt planurile de viitor. Înainte ca măcar să fi rostit asemenea întrebări, cred că ne-ar fi apucat pe amândouă râsul şi se ducea naibii interviul!

Aflaţi în schimb ce înseamnă rigoarea de jurnalist, o posibilă variantă de răspuns la cine e de vină pentru „calitatea” presei de la noi şi cât de mult se dă Cristina în vânt după mondenităţi!

La final, după ce citiţi, o să vă rog să răspundeţi şi la sondaj. Nu de alta, dar cred că e un lucru de care Cristina nu e foarte conştientă, şi anume cât e de admirată şi respectată! Enjoy!

Ce era Tabu acum şapte ani şi ce este acum Tabu? (în general, în România, şi mai ales în presă)

Era una dintre cele mai citite reviste cu un grad mare de simpatie, cu un public fidel. Acum e si mai iubita, e brandul romanesc cu cea mai mare simpatie.Diferentele tin de valorile pe care le-am adaugat brandului – am taiat din feminism si am adus feminitate, am crescut partea de cultura urbana cool. Cred ca e mai cosmopolit si daca e sa ma gindesc la un cuvint care sa-l descrie, acela e “surprinzator”.

Tabu te surprinde la fiecare editie cu ceva. Editorial sau din fotografii.

În ce măsură crezi că Tabu a influenţat aceste schimbări – dacă ele există.

Cred ca a fost o oaza de bun simt jurnalistic. Nu cred ca a influentat pe cineva din presa, dar cred ca si-a gasit niste sustinatori tocmai pentru ca a fost o revista cu bun simt jurnalistic.

Dar ţie? Cum ţi-a influenţat ţieTabu… tabu-urile?

Mi-a impins limitele. In sensul ca a fost o provocare pentru mine si daca am invatat ceva, la nivel personal in acesti sase ani – dincolo de foarte multele lucruri pe care le-am invatat si perfectionat la nivel profesional – e cum sa administrezi inteligenta si creativitatea oamenilor. N-am stiut sa fac asta pina in ultimii doi ani. Cred ca mai e loc de invatat, dar simt ca am capatat un pic de intelepciune in directia asta.

Revista Tabu a făcut o sumă de lucruri năstruşnice: de la a scrie un roman colectiv, la un duş cu public în PiaţaUniversităţii, a fost prezentă la Oscar, la festivalul de la Cannes şi la alte evenimente de aceeaşi importanţă, a publicat în editorial opiniile unui gay, a făcut dosare şi pictoriale celebre, incendiare. Care dintre aceste proiecte îţi este cel mai preţios, şi de ce? (lista de proiecte e deschisă)

Acum o sa raspund cu ceva care pare PRistic: toate. Am muncit atit de mult pentru fiecare dintre ele incit toate sunt ca si copiii mei. Orgoliul meu tresalta insa la o idee in care n-a crezut nimeni la momentul respectiv, dar am facut-o in purul meu stil kamikaze cind cred in ceva: am scos brokeback mountain – nuvela – intr-o brosura cu tabu, plus un interviu cu Annie Proulx (n.a. autoarea nuvelei). A fost prima carte care s-a distribuit cu o publicatie in Romania si-mi aduc aminte ca toti spuneau “asta nu va fi impuls la vinzare, e prea intelectual”. La cinci ani distanta, daca ne uitam la chioscuri, ziarele sunt anexe la carti si da, e un impuls la vinzare.

Cum ai reuşit să îmbini atât de armonios – si cu succes! -, de-a lungul timpului, în revistă, modă, machiaj şi coafuri trendy cu articole despre autism, ştiinţă, performanţă, subiecte de care alte reviste glossy se cam feresc? Un pariu? Nebunie asumată?

Deviza mea pentru orice fac e: da-i beneficiarului cel mai bun produs pe care poti sa-l faci la momentul respectiv.

Cred ca daca omului ii dai un produs bun, chiar daca nu stia ca are nevoie de el, o sa recunoasca calitatea. Si o sa se bucure de ea.

Si articolele si pictorialele aveau, dincolo de ideea de baza, subiectul lor, un fir comun in executie: transmiteau emotii.

Apropo de asta, cum crezi că se poate rupe cercul vicios „presa oferă ce vor cititorii, cititorii consumă ceea ce li se dă”?

Cititorul o sa primeasca cu mare bucurie chiar si o poveste despre creioane daca e scrisa bine, cu suspence si deznodamint, daca autorul stie sa-si faca treaba. Nu e un cerc vicios, e o scuza pentru manageri ca sa reduca costurile fara sa-si dea seama ca, de fapt, pe termen lung,ei sunt cei care duc la distrugerea presei. Daca scadem calitatea contentului, cititorul nu va mai da bani. Daca nu va mai da bani, nu ne vom mai putea dezvolta business-urile.

In Romania presa moare din cauza managerilor care, in cele mai multe cazuri, n-au nici o legatura cu presa, n-au scris in viata lor nimic, nu stiu care e parcursul unui articol in interiorul unei redactii. Si reduc costurile aberant.

Cum ai reuşit să ai în revistă interviuri cu personalităţi atât de celebre în toată lumea, interviuri acordate Tabu şi nu din cele traduse, luate de pe agenţii? Pe care dintre aceste interviuri l-ai obţinut cel mai greu – îmi povesteşti?

M-am imprietenit cu oamenii care trebuie, agenti si publicisti. Si ne-am facut bine treaba. N-am exemple de cel mai greu sau cel mai usor obtinut, am lucruri care mi-au ramas in minte de la interviuri si care au mai degraba legatura cu senzatiile pe care mi le-au adus intilnirile cu oamenii aceia. Dar, din prima zi la Tabu, asta a fost gindul meu: sa avem interviuri cu straini facute de noi. Si pe oricine cunosteam imi puneam problema daca ar fi putut fi o treapta de urcat catre obiectivul meu cu interviurile straine.

Aniversăm – autori şi cititori – 100 de numere Tabu.Ce regreţi că nu a apărut în revistă?

N-am regrete. Mai am o lista lunga de articole care erau in lucru sau in pregatire/prospectie. Dar le voi face, pentru ca nu-mi place sa nu-mi duc visele pina la capat, mai ales cind ele depind doar de mine J

Viaţa de jurnalist la o revistă glossy pare de vis pentru orice fată. Invitaţii, petreceri, celebrităţi, mondenităţi, poate şi niscaiva mostre gratuite de cosmeticale, pe care tu le licitezi în scopuri caritabile, în fiecare an. Dar înseamnă şi un volum de lucru imens. Care sunt rigorile pe care ţi le-a impus munca la revistă – asta şi ca să spunem fetelor că, de multe ori, tu pleci de la petreceri pentru că ai deadline a doua zi…

Eu, in general, nu merg la petreceri. Stiu ca aceste petreceri sunt o cale buna de socializare, dar pentru mine e mai ok sa ies sa socializez la o cafea. In sase ani de Tabu nu cred ca am fost la 10 petreceri mondene.

Rigorile ti le faci tu, in functie de cit de mult iti respecti munca si te re spectisi pe tine. Eu ma trezesc la 6- 6.30 in fiecare dimineata, citesc ce mai e nou in presa noastra, apoi citesc site-urile de specialitate, apoi imi pregatesc lucrurile pentru ziua respectiva de munca. Cind esti manager sunt o multime de alti oameni care depind cumva de tine si ca ei sa inceapa ziua muncind, nu asteptind raspunsuri de la tine, tu trebuie sa muncesti inaintea lor :)

Editam texte dimineata si apoi pregateam raspunsuri pentru cei din departamentul de vinzari, care voiau idei de proiecte speciale.

Nu stiu sa spun daca toata lumea are programul pe care l-am avut eu, dar in medie eu am dormit 4-5 ore pe noapte. Restul timpului l-am folosit si pentru munca si pentru mine.

În fine, dacă ar fi s-o ai, acum, pe Cristina Bazavan pe coperta revistei Tabu, care ar fi conceptul pictorialului şi care ar fi „rama” interviului?

Stii ca n-as fi facut niciodata o coperta cu mine. (n.a. Ştiu. De-aici şi întrebarea! :p) Cind am citit prima data intrebarea asta, am zimbit si am zis, “ok, o sar. nu raspund la ea. Nu am ce sa caut pe coperta unei reviste”.

Dupa ce am inchis mailul si m-am apucat de alte treburi, mi-a venit raspunsul in minte. In ce pictorial m-as pune. Si-asa mi-am dat seama ca mintea mea lucra la asta, ii placuse provocarea.

Marile sperante ar fi tema si “rama” interviului (rama, adica pregatirea de la idee pina la print a unui articol, cu toata documentarea, reportingul, interviurile, scrierea si rescrierea). Cred ca ar fi surprinzator pentru public sa inteleaga cam cita munca e pentru un articol, daca vrei si poti sa-l faci la cote foarte inalte ale jurnalismului.

Asta e rama articolului pe care as face-o pentru oricare jurnalist care isi face treaba onest; pentru ca e nevoie sa se stie ca mai sunt si oameni in presa care isi fac treaba bine si au un deosebit respect pentru munca lor ♦♦♦

Şi, în fine, sondajul de care vorbeam mai sus :)


May 6

The Story

Eram aproape sigură că am postat cântecul ăsta aici, fiindcă mă încarcă cu energie foarte pozitivă, nu doar datorită muzicii şi versurilor, dar şi graţie felului în care îl interpretează Sara Ramirez! I se văd emoţiile şi i se vede bucuria de a cânta! Ceea ce vă doresc şi vouă! Mă rog, cei mai fără voce aşa, mai pe ascuns, după perdeaua de duş! Enjoy!

(nu-l postasem, abia acum)


April 28

Frumuseţile bizare şi armoniile smintite

Bunică-mea iubea mult poezia lui Minulescu, aşa că acum, când pleacă în ultima călătorie, mi-am zis că i-ar plăcea să aibă cu ea o carte a autorului preferat. Am mers, aşadar, la librăria din cartier, am căutat pe rafturi, în ciuda faptului că vânzătoarea îmi spusese ca nema Minulescu (ce librărie respectabilă e aia, fără aşa un autor?!), şi am găsit un volum intitulat, ce potrivire!, Romanţe pentru mai târziu.

Presupun că tanti şi-a imaginat că sunt cel mai mare fan al poetului, de vreme ce vederea cărţii şi a titlului au fost suficiente pentru a-mi da lacrimile. Supracoperta era bagată între pagini, aşa că volumul s-a deschis la o poezie anume. Citiţi şi voi, mai ales ultimul vers, si sigur o să înţelegeţi de ce cred, cu sfinţenie, că nimic nu e întâmplător!

La poarta celor care dorm

Hei, cântăreţ!…
Opreşte-ţi truditul pas…
Nu ştii
Că-aici-i sfârşitul celor ce-au inceput, cei vii?…
Şi nu Ştii că-n gradina din dosu-acestei porţi
Începe, noua, lumea sfărşită de cei morţi?…
…………………………………………………………………………..
Esti obosit – se vede
Ce drumuri prăfuite
Bătătorişi, sărmane cercetator prin stele
De frumuseţi bizare şi armonii smintite?

Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele,
Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.

Vezi poarta-aceasta verde?
E poarta mea…
De vrei
să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei
Sub care zac tăcute parerile de rau,
De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc
Cu trupul lor pămantul grădinii,
Şi de porţi
Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi,
Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori…
…………………………………………………………………………………..
Bine-ai venit!
Priveşte ce tei bătrâni umbresc
Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!…
Şi ce miros de viaţă!…
Şi teii, ce parfum
De sânuri decoltate împraştie pe-alee –

Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc
În care se serbează orgiile de seară –
Cei morţi sunt înăuntru, iar viii sunt pe-afară!…

Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum
Grădina mea!…
Priveşte-i aleile de-aproape –
Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei
Verzi strofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape,
Nu flori, ci ochi…
Priveşte-i…
Nu sunt şi ochii Ei?…
………………………………………………………………………………………
Si-acum mai pleci?
Răspunde-mi, sărman cercetator
De frumuseţi bizare şi armonii smintite –
Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor
Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!…

Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân
Chitara cu trei strune, răspunde:
– Nu…
Rămân!…

La poarta lui Darly străjuieşte unui dintre cei mai bătrâni tei din oraş.
Somn lin!…


April 26

Lecţiile de fericire

Când eram acolo, ieşeam des în oraş. În oraş, adică la Buftea, acolo unde a fugit de nesuferitul Bucureşti. Făceam asta destul de des când rămâneam la ea mai multe zile. În oraş aveam opriri clare: cofetăria din centru, unde serveam, fiecare, o violetă şi-o limonadă, librăria din Complex şi librăria de la şcoală.

Într-una din ieşirile astea, ţin minte ca ieri, deşi aveam doar vreo 9-10 ani, mi-a cumpărat Teatru de I. L. Caragiale. Tot drumul am discutat despre piese şi personaje. Eu eram familiarizată, fireşte, cu Domnul Goe şi cu Bubico, dar ea mi-a prezentat aşa frumos toată pleiada de personaje caragialene încât am decis pe dată să facem un spectacol când ajungem acasă. Zis şi făcut. A ales câteva scene şi am jucat, pe rând, diverse personaje. Ne-am distrat minunat iar Darly cred că a făcut cel mai bune roluri de Trahanache şi Cetăţeanul Turmentat pe care le-am văzut.

Dulceaţa de cireşe albe şi şerbetul de trandafiri

Tot de la ea am am prins drag de Minulescu şi de Rebreanu fiindcă ştia ce fragmente din opera lor să aleagă pentru ca mie să îmi placă. Şi inventa cele mai năstruşnice deserturi, nu ştiu de unde le scotea, dar erau minunate. Păstra ascunse borcanele cu dulceaţă de cireşe albe sau şerbet de trandafiri şi le scotea când te aşteptai mai puţin. Nu mă servea niciodată altfel decât cu farfurioară şi pahar de apă alături, uneori şi pentru păpuşă sau vreun personaj imaginar pe care îl invitam noi la ceai şi cu care purtam nişte discuţii foarte “serioase”.

Suflet de copil şi educaţie de pension

Nu ştiu de unde avea atâta răbdare să-mi spună şi explice de toate, presupun că se distra si ea odată cu mine, dar mereu am avut senzaţia că, dintre toţi adulţii din jur, ea mă trata cel mai puţin ca pe un copil. Probabil fiindcă o parte din ea a rămas mereu copil, cine ştie..

Darly a fost educată la cel mai fiţos pension de domnişoare din Capitală, apoi a vrut să fie – şi a fost – studenta lui Iorga, şi-a cunoscut soţul la un bal şi, pentru că acesta a iubit-o atât de mult, a avut la nuntă, în ianuarie, buchetul de liliac alb pe care şi l-a dorit. O boemă şi o sentimentală, învăţa de drag poezii de Minulescu sau Radu Gyr, şi nu ştia ce să mai facă sau ce să ne mai dea, atunci când mergeam în vizită.

Dar mai mult şi mai presus şi mai important decât orice, Darly m-a învăţat cum să fiu fericită din lucruri aparent mărute: o floare, un zâmbet, un gând răzleţ, şi pentru asta n-am să pot niciodată să-i mulţumesc suficient. E salvarea mea într-o lume invadată de nervi, stres şi negativism.

E foarte bolnavă acum şi nu mai zâmbeşte, nu mai spune poezii. De fapt, abia respiră şi noi ştim că nu-şi va reveni. Eo chestie de zile, poate nici atât. În puţinele momente în care e conştientă, spune, din când în când, Ruxandra, fericita mamii. Îmi face sufletul ţandări când o văd aşa, dar am vrut, mult,  să povestesc toate lucrurile astea despre ea la prezent, fiindcă la trecut n-am să pot nicicând. Iată.

Darly este bunica mea :)


April 25

Tată de fată

E o chestie cu taţii de fete. Bărbaţi în toată firea care sunt învârtiţi până la ameţeală pe un deget mic de fetiţă. Un pic de încruntare, poate o privire tristă sau, dimpotrivă, un zâmbet irezistibil, după caz, erau tot atâtea metode pentru a-l face pe tata să nu-mi poată refuza nimic. Nu că eu aş fi fost eu prea pretenţioasă sau el prea sever.

Se punea la mintea mea mai mult decât o făcea mama, bătea colţul de masă ori de dulap de care mă loveam în goana mea neatentă de copil zvăpăiat, şi mă încuraja mereu – încă o face – când simţea că dau de vreun hop. Ştiu că ar face la fel şi azi dacă i-aş spune când am probleme. Dar, pentru că m-a învăţat să stau pe picioarele mele şi să-mi asum ceea ce fac – bine, rău -, acum nu prea-i mai spun când dau de greu. Mă rog, poate că i-am moştenit şi ceva din orgoliu! :)

În schimb, eu am tocit istorie (materia predată de el aproape 40 de ani) pentru bac de mi-a ieşit pe nas pentru ca să iau 10, ca să fie mândru de mine. Şi mă străduiesc să nu-l dezamăgesc deşi, dincolo de principii, care sunt aceleaşi, cred că e niţel îngrijorat că încă nu am familia mea sau că în loc să fac economii prefer să mă bucur acum de ceea ce pot cumpăra cu bani: lucruri sau experienţe.

Un lucru e sigur, însă: am cel mai minunat tată pe care şi l-ar putea dori cineva. Iar azi, de e ziua lui, îi urez cu maxim de drag La mulţi ani! Să-mi trăieşti, tata! Şi… mulţumesc!

Iar asta e unul dintre cântecele lui preferate:


April 22

Îngeri? Nu, doar oameni minunaţi

Faptele bune dau valoarea, sensul si frumusetea vietii” – aşa le-a spus măicuţa Tatiana de la Moldoviţa colegilor care Redescoperă România săptămâna asta, iar OanaBrătilă i-a dus mesajul mai departe via Twitter.

Nu cred că e cineva care zilele astea nu se pregăteşte de Paşti, într-un fel sau altul, dar aş vrea să vă amintiţi că, în fapt, sărbătorim o minune şi, mai mult decât atât, credinţa că minunile se pot întâmpla. Lucrurile faine, inexplicabile,  care îţi umplu sufletul de bucurie.

Cum ar fi zâmbetul unui copil bolnav de leucemie care credea văzut un înger şi că acesta i-a spus că se va vindeca. Selena. Dar îngerii, din câte ştiu eu, nu au conturi bancare şi nici Romtelecom. Voi, însă, aveţi! Aşa că nu vreţi voi să fiţi un pic de îngeri pentru fetiţa asta? Hai să fim serioşi, opt lei sau 20 de lei n-au sărăcit pe nimeni, mai ales într-o perioadă a anului în care cheltuim, oricum, mai mult decât de obicei.  Nu în ultimul rând, încercaţi măcar să vă imaginaţi ce e-n sufletul părinţilor Selenei când fetiţa lor le spune că vede îngeri.

De fapt, Selena nu are nevoie de o minune ci doar de oameni minunaţi. Cât mai mulţi. Şi vă promit, vă dau cuvântul meu, că o să vă simţiţi mai bine cu voi înşivă dacă faceţi asta.

0900 900 342 – 5 euro/apel
0900 900 340 – 2 euro/apel

Când scriu rândurile astea, bunică-mea, singura pe care o mai am, se pregăteşte să-şi încheie socotelile cu lumea. Oricât de tare mă doare, pentru ea nu mai pot face nimic. Dar Selena poate fi ajutată.

Sărbători îngereşti să aveţi!


April 14

It’s closing time, acoustic bloggers!

Nu, nu are nici o legătură cu blogul (abia am început!!!), cu jobul sau cu altceva. E doar refrenul pe care-l fredonez de vreo jumătate de oră, pe repeat, în ideea că poate, totuşi, mă îndur şi merg la somn. Nu de alta, dar mâine nu e vineri, e abia joi, iar joia, în agenda mea, se munceşte. Deci It’s Closing Time.

(dintr-un concert de a cărui înfăptuire m-am ocupt şi pe care il preţuiesc cu atât mai mult)

Dar nu mă îndur, fiindcă e una dintre nopţile alea faine de tot în care te-ai alimentat cu energie din aia bună şi ai o starea prea mişto şi nu te înduri s-o dormi. Iar starea se datorează atmosferei de excepţie de la concertul Acoustic Bloggers din seara asta. Pe scurt, club A’live, Make, cel care a orchestrat întâmplarea, şi un pui de om, Marian, care are nevoie de ajutor. Da, şi el, ca şi Selena, şi mai sunt şi alţii, să ştiţi!

Şi oameni faini, bloggeri şi nebloggeri, care s-au dus acolo, pe scenă, şi au cântat cu suflet, mulţi dintre ei şi cu talent, ca să strângă bani pentru un copilaş bolnav. Şi s-a aplaudat, şi s-a cântat şi din sală, şi s-a plimbat o urnă şi s-au strâns aproape 2000 de euro, ceea ce e chiar ok pentru o seară cu artişti pe care-i ştim mai mult ciripind decât cântând. Mă rog, acu’ nu zic de Dulea, că el chiar ştie să cânte. Sau Make, asemenea. Da’ nici cu Andra Zaharia nu mi-ar fi ruşine, la o adică, ori cu domnu’ Chinezu, care a prestat o compoziţie proprie. E multilateral dezvoltat, mă, ce să mai! Vă zic lista completă mâine dimineaţă, ca update, că la ora asta sigur uit pe careva şi nu se face! Sau, şi mai bine, uitaţi-vă singurei pe #acousticbloggers, că găsiţi acolo şi poze şi laude!

În fine, înainte să dorm (totuşi!), reiretez, scurt, că cel mai mişto în online e offline-ul, şi că seara mea a beneficiat din plin şi de fundalul sonor al ploii. Nici un alt fenomen meteo nu s-ar fi potrivit aşa de bine acum!