May 26

TIFF 2018: De ce să vezi Tokyo Vampire Hotel

Voi nu știu, dar eu cred în vampiri. Bine, nu în stilul doamna Maia care o perturbă sangvin pe Oana Pellea, ca în promo-ul TIFF de anul ăsta, o triplă referință, ci în ăia care pur și simplu îți sug timpul sau energia. Știți ce zic? Sunt oameni care te consumă cu problemele lor, care au numai drame și doar despre asta vorbesc. Sunt obositori până la epuizare și, din păcate, soarele, usturoiul sau țepușele din lemn nu funcționează împotriva lor. Nu că aș fi încercat altceva decât să-i evit.
Dar Tokyo Vampire Hotel e un film cu vampiri pe bune și mie mi se pare că e de văzut la TIFF, mintenaș zic și de ce.
Continue reading


May 14

Număr zilele

Am jurnal de la șapte ani, am blog de aproape 12 și n-am făcut niciodată o pauză atât de lungă de scris altceva decat chestii care țin de munca mea și statusuri pe FB. M-am uitat când a fost ”cea mai recentă” postare, era din 21 martie. Are sens. Peste două zile avea să cadă, ca o bombă, vestea care mi-a schimbat viața: tata nu avea un AVC minor, așa cum fusese diagnosticul inițial, ci o tumoră cerebrală. Peste alte cinci săptămâni, îl pierdeam…

Da, număr zilele, săptămânile. Le socotesc, matematic, ca un fost dependent. Nu ca să le pun în urmă, sunt sigură că trecerea timpului o să rezolve asta cumva, ci ca să am un reper din aceasta nouă realitate.
Au fost două luni în care simt că mi-am amanetat sufletul și emoțiile ca să pot fi exclusiv rațională și eficientă, să mă gândesc la tot, să caut orice și oricâte soluții s-ar mai fi putut găsi, pas cu pas, zi de zi. Nu doar să funcționez, ci să fiu fără cusur, să mă gândesc și să prevăd orice mic detaliu, gând, dorință spusă ori nespusă, orice soluție la orice problemă ar fi putut să mai apară și să am infinit mai multă răbdare decât am.

Pentru mine, când vine vorba de scris, emoția, empatia, toate lucrurile astea sunt importante, iar acum, chiar dacă au trecut – deja! – două săptămâni, deși îmi dau voie să simt, încă nu le-am recuperat de pe unde le-am închis, așa că, de fapt, deși stiu că scrisul ar putea chiar să mă ajute, pentru că mereu mi-a plăcut să scriu, am tot deschis pagini de postare nouă și m-am oprit acolo și n-am scris nimic.

Așa că o să apăs ”publish” fără să recitesc, pentru de undeva trebuie să reîncep și cu scrisul.
Ar putea la fel de bine să fie postarea asta.

Poza e făcută ieri, la Cisnadioară, sus, în biserica fortificată. Era lumina asta frumoasă. Și liniște.


December 6

Bloganiversare cu daruri de la IKEA

E, deja, tradiție aniversarea blogului cu daruri pentru cititori. Sunt șapte ani de când am început să scriu printrerânduri (și încă patru pe alte platforme, înainte de asta, dar cine-i mai numără?), nu știu când au trecut, parcă mai ieri scriam prima postare. Din primul an am considerat că ziua blogului merită serbată cu cititorii, cu daruri pentru ei, ca mulțumire că (re)vin aici, și am continuat campania asta în fiecare an.
Continue reading


October 26

Câte ceva despre antreprenoriat – my way

La începutul lui 2018 vor fi opt ani de când am ales să rămân pe cont propriu, cu proiecte de comunicare în regin de freelancing. N-a fost neapărat prima decizie, eram obișnuită să fiu lipsită de bătăi de cap la sfârșitul lunii – mă rog, dacă nu punem la socoteală întârzierile cu salariile pe care industria media le-a experimentat din 2008 încoace – dar, cumva, uite că s-au făcut opt ani și, vorba cântecului, I’m still standing. Însă n-a fost și nici nu a devenit mai ușor între timp.
Continue reading


September 3

Slow motion

Mă oftic că nu mi-am luat pelerina de ploaie la mine și-a trebuit să plec de la protest, deși, la ce furtună s-a pornit, nici mama pelerinelor nu cred că făcea față, iar umbrelă – am mai zis – nu folosesc. Am așteptat un pic la adăpost, sub niște pomi, poate se liniștește. Până la urmă, stau la doi pași de Guvern, cât de tare putea să mă ude?!
(Am o idee în legătură cu asta acum)
Continue reading


June 23

Cultura e pentru toți. Punct.

Am scris, acum câțiva ani, un text despre educație și elite în context cultural. Doar cîteva momente care mi-au dat de gândit, pornind de la o discuție matinală în care interlocutorii susțineau că nu toată lumea trebuie să aibă acces la ceea ce eu numesc, mai în glumă, mai în serios, haute culture – ”nu dăm mărgăritare porcilor” a fost exprimarea de atunci.
Mi s-a părut incalificabil, și tot așa mi se pare și acum, și n-am uitat niciodată conversația aia. Cred și acum că elitismul și prețiozitatea unora care ar trebui să apropie haute culture-ul de cei mai puțin educați și/sau norocoși nu fac decât să-i îndepărteze și să-i sperie.
Continue reading


June 3

TIFF 2017: Cântece și încântări

Am câteva tradiții la TIFF. Despre unele am povestit – foarte pe scurt – aici, pe altele le țin doar pentru mine, și pe una o împărtășesc pe blog. Este vorba de muzică. Am descoperit la TIFF (da, la TIFF!) câteva trupe care au ajuns în playlist-ul obișnuit de pe deezer și, prin urmare, sunt mereu atentă la ce concerte aduc. Și chiar dacă uneori se suprapun cu filme pe care trebuie neapărat și musai să le văd, îmi notez frumușel, caut, mă documentez, ascult, și adaug pe lista favoritelor. Iar dacă vreți să știți ce putem descoperi anul ăsta în materie de muzică tiffească, vedeți mai jos ce-i în program.
Continue reading


March 16

Beauty and the Coalist

Eu zic despre mine că-s un om destul de tolerant, și m-am mai și îmblânzit de-a lungul anilor. Mă rog, ca s-o zic pe aia dreaptă, am învățat să-mi pese mai puțin despre una și alta, să judec mai puțin pe unii și alții. Sau, naiba știe, să prioritizez nițel #firstworldsproblems. Am devenit, însă, din ce în ce mai puțin tolerantă cu ipocrizia. De la antifumat și parandărăturile industriei pharma, la CSR gone mad, și, în episodul de azi, Coaliția pentru familie.

Care, după ce se screme să schimbe definiția familiei după mintea lor îngustă, are acum o problemă și cu un film de animație, Beauty and the Beast, care are, da, asumat de Disney, o scenă întrucâtva gay-friendly.
Continue reading


March 14

Zorba din Alep, o fotografie cât un roman

Nu știu voi, dar eu, dacă aș fi alungată de împrejurări – un război, să zicem! –  din casa mea, când m-aș întoarce, dacă aș mai avea la ce, mi-aș aprinde o țigară, mi-aș pune ceva într-o cană, o cafea sau vin, irelevant, și, obligatoriu, mi-aș pune niște muzică. Asta mi-ar reda cumva o parte din ideea de acasă.

Și exact așa a făcut și Anis. În fiecare zi de când a revenit acasă, în Alepul care, literalmente, a căzut la pace: nici o clădire nu mai e întreagă în tot orașul. Nici măcar în zonele care se află pe lista UNESCO. Nicăieri.
Continue reading