June 21

Cultura e pentru toți. Punct.

Am scris, acum câțiva ani, un text despre educație și elite în context cultural. Doar cîteva momente care mi-au dat de gândit, pornind de la o discuție matinală în care interlocutorii susțineau că nu toată lumea trebuie să aibă acces la ceea ce eu numesc, mai în glumă, mai în serios, haute culture – ”nu dăm mărgăritare porcilor” a fost exprimarea de atunci.
Mi s-a părut incalificabil, și tot așa mi se pare și acum, și n-am uitat niciodată conversația aia. Cred și acum că elitismul și prețiozitatea unora care ar trebui să apropie haute culture-ul de cei mai puțin educați și/sau norocoși nu fac decât să-i îndepărteze și să-i sperie.
Continue reading


June 3

TIFF 2017: Cântece și încântări

Am câteva tradiții la TIFF. Despre unele am povestit – foarte pe scurt – aici, pe altele le țin doar pentru mine, și pe una o împărtășesc pe blog. Este vorba de muzică. Am descoperit la TIFF (da, la TIFF!) câteva trupe care au ajuns în playlist-ul obișnuit de pe deezer și, prin urmare, sunt mereu atentă la ce concerte aduc. Și chiar dacă uneori se suprapun cu filme pe care trebuie neapărat și musai să le văd, îmi notez frumușel, caut, mă documentez, ascult, și adaug pe lista favoritelor. Iar dacă vreți să știți ce putem descoperi anul ăsta în materie de muzică tiffească, vedeți mai jos ce-i în program.
Continue reading


March 16

Beauty and the Coalist

Eu zic despre mine că-s un om destul de tolerant, și m-am mai și îmblânzit de-a lungul anilor. Mă rog, ca s-o zic pe aia dreaptă, am învățat să-mi pese mai puțin despre una și alta, să judec mai puțin pe unii și alții. Sau, naiba știe, să prioritizez nițel #firstworldsproblems. Am devenit, însă, din ce în ce mai puțin tolerantă cu ipocrizia. De la antifumat și parandărăturile industriei pharma, la CSR gone mad, și, în episodul de azi, Coaliția pentru familie.

Care, după ce se screme să schimbe definiția familiei după mintea lor îngustă, are acum o problemă și cu un film de animație, Beauty and the Beast, care are, da, asumat de Disney, o scenă întrucâtva gay-friendly.
Continue reading


March 14

Zorba din Alep, o fotografie cât un roman

Nu știu voi, dar eu, dacă aș fi alungată de împrejurări – un război, să zicem! –  din casa mea, când m-aș întoarce, dacă aș mai avea la ce, mi-aș aprinde o țigară, mi-aș pune ceva într-o cană, o cafea sau vin, irelevant, și, obligatoriu, mi-aș pune niște muzică. Asta mi-ar reda cumva o parte din ideea de acasă.

Și exact așa a făcut și Anis. În fiecare zi de când a revenit acasă, în Alepul care, literalmente, a căzut la pace: nici o clădire nu mai e întreagă în tot orașul. Nici măcar în zonele care se află pe lista UNESCO. Nicăieri.
Continue reading


March 12

Ei. Ai mei.

Eu nu fac bilanțuri de Revelion; n-am nevoie să trag o linie ca să știu cum mi-a fost un an. De ziua mea, însă, îmi păstrez pentru mine un dram de timp pentru a-mi aminti, că mai uit și eu, mna!, ce și cine contează. Inclusiv eu, că și asta uit uneori, că eu contez. Și ce-am învățat.
Pentru mine, anul trecut, din martie până azi, a fost un roller coaster de emoții. Și bune, dar și rele, iar astea din urmă m-au scos nițel de pe șină. Râdem, glumim, dar când se duce la vale, de sus de tot, te faci farâme.
Continue reading


February 27

Oscar 2017: Câștigătorii. Probabil. Dacă nu e vreo greșeală. Iar.

Pentru cine a deschis televizoarele mai târziu, anul ăsta Oscarurile au fost aproape predictibile, mai puțin la categoria Cel mai bun film, unde La La Land n-ar fi câștigat… dacă Warren Beatty n-ar fi primit alt plic, iar Faye Dunaway n-ar fi citit alt nume. Îmi e peste poate să cred că treaba asta, oricât de nașpa, n-a fost regizată, deși pe cuvânt că nu pricep de ce, că a fost de un penibil desăvârșit, ca-n filmele cu proști, cu toată echipa La La Land pe scenă, puzzled: This is not a joke. Moonlight is the Best Picture.
Prin urmare, lista câștigătorilor mai jos, cu speranța că nu se mai găsesc plicuri noi și la alte categorii și nu public fake news!
Continue reading


February 15

Și acum? Abia acum începe!

Sunt, azi, patru săptămâni de când am ieșit în stradă ca să spun că planurile Guvernului legate de modificările aduse Codului Penal și Codului de Procedură Penală, dar și cele legate de grațiere, nu mi se par ok*. Mă așteptam, în miercurea aia, la câteva sute de oameni. Era îngrozitor de frig și proiectele doar ce fusesera publicate. Au ieșit mii.

În duminica de după au ieșit și mai mulți, a fost și un marș, și apoi iar, pe 29 ianuarie. Am crezut că a fost suficientă și vădită opoziția populară, că nu vor avea curaj. Au avut. Marti, pe 31 ianuarie, ”noaptea, ca hoții”, au dat deja-celebra ordonanță de urgență cu numărul 13. M-am îmbrăcat și-am ieșit imediat, că nici nu stau departe de mamuți. Și am ieșit, de-atunci, în fiecare seară, ca la program. Muncă-protest. Muncă-protest. Muncă-protest. Obositor, fără îndoială, dar nici nu știu când m-am mai simțit atât de încărcată de energie bună, de conștiința faptului că fac ce trebuie, sunt unde și alături de cine trebuie, în felul ăsta.
Continue reading


December 31

douămiișaișpe

N-a fost cel mai greu, din punct de vedere al cotidianului, dar a fost cel mai crunt în relația dintre mine și… mine. Am fost puternică pentru alții, însă… am cam uitat de mine, iar asta m-a prins și cu garda la pământ.
Sumarizat într-o singură imagine, ar fi așa:

2016
Mi-am petrecut ziua asta ca niciodată, cu o retrospectivă. Am plâns, cu gândul la ce nu mai pot schimba și trebuie să accept așa cum e, și am zâmbit când am conștientizat că am rămas, chiar și în anul asta rău, sinceră cu mine. Cu ce sunt, unde sunt.
Știu ce am de făcut în continuare, fără rezoluții și promisiuni, fără strâns din dinți și ambiții stupide. E ce trebuie. Și-o să fie bine.

Ceea ce vă doresc și vouă, firește. Imediat ce se sfârșesc aplauzele care acompaniază Radetzky March, desigur, adică exact momentul în care, pentru mine, începe cu adevărat un nou an!


August 23

La Divan, film pe malul dunarean

Prima data la Divan. Nu stiu la ce sa ma astept. Filme si mancare. Dunare. Cativa cunoscuti. Poezie!

Cu gandurile astea am plecat spre editia a saptea a Divanului degustatorulor de film si arta culinara de la Craiova/Port Cetate. 

Am descoperit un loc un pic aspru la mal de Dunare, cu un conac si doi tei batrani ce-l umbresc, o gara fluviala, oameni (mai multi decat ma asteptam) relaxati si prietenosi, gazde binevoitoare, un un concert, un film, o cina delicioasa, camping, musafiri si filme. Scurte si lungi, documentare si artistice, pentru toate gusturile. 

Si asfintituri spectaculoase! 

E o tihna aproape palpabila aici, in ciuda faptului ca e mereu cate ceva de facut, un film de vazut, un vin de baut, o discutie, oameni noi, Caini, caini si suricata Angela. 

Mai aveti vreme sa veniti pentru finalul de saptamana pentru o portie zdravana de cinema si poante balcanice, la pachet cu atmosfera relaxata. N-o sa regretati!