Sunt unul dintre copiii care au avut de tras de pe urma comparării lor cu alți copii care erau mai cuminți, mai ordonați, mai devreme acasă și mai cu moț, oricum, decât subsemnata. Chestia asta ar fi putut să mă facă mega antipatică – nu că n-aș fi, oricum! – dar pentru că, totuși, au fost și tata și bunică-mea în povestea asta, m-a făcut să spun oamenilor pe care îi apreciez că îi apreciez.
Și, pentru că viața m-a dus în zona asta de cultură, artisticăreli, creativitate, scriitură și d-astea, sunt atât de norocoasă încât să fi putut spune, ba chiar în mai multe rânduri, ???Mulțumesc pentru arta ta, e minunată???.
Zilele astea am avut ocazia de a a vedea două ???performance???-uri din două zone total diferite, cu reacții total diferite care m-au întristat cumva, în egală măsură.
Am văzut, la TNB, un spectacol care nu e musai genul meu, cu premise bune, dar cu tușe prea groase de punere în scenă, ca o unghie dată cu prea multe straturi de ojă. Nu doar că arată ciudat, oricât de frumoasă ar fi culoarea, dar se și cojește repede.
Mi-am dat ochii peste cap la câteva faze, aproape că m-am enervat. Și, dacă tot eram acolo, am urmărit reacția publicului, la ce râde, la ce chicotește, când își ține respirația și, apoi, la sfârșit, cât de repede s-a țâșnit în picioare, câte rânduri de aplauze și tot așa. S-a aplaudat mult, în picioare, un spectacol care nu e și nici n-o să fie vreodată vreun reper – ca să rămân politicoasă în aprecieri. Nici nu cred că-și propune, dar chiar și așa. După standardele mele, un spectacol slab. Aplaudat în picioare, repet, cu urale.
Bon.
Ieri am mers cu metroul, o stație, de la Victoriei la Gară. În vagon, ușa din dreapta celei în fața căreia mă aflam, era un domn care cânta, cu voce și chitară, My Way-ul lui Sinatra. Sau, pentru cine a deschis televizoarele mai târziu, al lui Brenciu.
Poate că n-aș fi fost atentă dacă n-ar fi cântat corect piesa și dacă n-aș fi sesizat în vocea lui, bunuță, apropo, bucuria de a cânta. Dincolo de banii pe care ar fi putut să-i primească sau de un entuziasm pe care l-am văzut mimat în astfel de situații, omul cânta cu plăcere, cu bucurie, chiar. L-am urmărit atentă, dacă o scrântește sau nu la final, n-a scrântit-o, a dus piesa la capăt bine și frumos. Și a făcut o pauza mică înainte de a începe următorul cântec.
Am fost singura din vagon care a aplaudat. Restul n-au avut nici măcar un zâmbet, o expresie de apreciere, cât de mică, ceva. M-am mutat ca să cobor din vagon pe la ușa artistului, i-am dat și bani (mai mulți decât dau, când dau, în asemenea circumstanțe), i-am spus că mi-a plăcut cum a cântat și i-am zis Mulțumesc de înseninat ziua. 
Până la urmă publicul s-a ridicat în picioare, cu aplauze și urale la un spectacol slab, pentru că ???așa se face la teatru??? (bănuiesc!), dar a ignorat un artist care a cântat frumușel și vesel un cântec mișto, doar pentru ca era în metrou. Chiar așa snobi și absenți suntem?
Cu preambul și poveste, ce vreau eu să vă rog: spuneți-le ???Mulțumesc!??? creatorilor care vă bucură! Că e un articol într-o revistă, o carte al cărei autor ne e contemporan și în viață, cântăreț, actor sau alt truditor în domeniul creativ! Sigur că plătiți bilete și le aplaudați (dacă e) talentul. Dar, dacă aveți ocazia, spuneți-le personal sau printr-o scrisorică sau printr-un mesaj pe rețelele sociale. O să le faceți ziua mai frumoasă, tot așa cum arta lor a făcut ziua voastră mai frumoasă.
Și, la o adică, puteți să-i spuneți mulțumesc oricui vă bucură ziua într-un fel sau altul, că prea le luam pe unele ???for granted???, ca și cum ni s-ar cuveni. Nu ni se cuvine nimic extra, iar cine oferă, ar trebui să primească măcar recunoașterea printr-un Mulțumesc! Nu e așa greu!
PS Știați că My Way e, în original, o piesă franțuzească? Nu știați. Uite, știți de-acum!
(photo by James Barr on Unsplash)
Leave a Comment