April 1

Criminalii au talent

Probabil ați aflat deja că povestea lacrimogenă a deținutului care a primit patru de DA la cea mai recentă ediție de ”Românii au talent” nu e chiar adevărată. Dacă nu, a scris Simona Tache la ea pe blog, citiți acolo faptele.

Din start, și ca să nu existe dubii, spun și eu că ce a făcut ProTV e de neiertat, indiferent dacă producătorii au știut sau nu adevărul, și anume că, de fapt, tăinuirea de care se jena public și lacrimogen românul ”talentat” este, de fapt, complicitate la o crimă, și încă una sângeroasă.

Dar nu despre asta vreau să scriu, c-a zis Simona ce era de zis, ci despre reacții.
Continue reading

January 9

Legea Presei? Mult succes!

Înţeleg pe deplin supărarea şi argumentele lui Vlad, obiecţiile lui Cristi şi adăugirile lui Bogdan referitoare la necesitatea unui act normativ menit să reglementeze dezgustătoarea presă autohtonă, însă mie mi se pare futil acest demers, chiar şi dus la bun sfârşit – oricare ar fi acel bun şi acel sfârşit.

Voi chiar credeţi că toţi cei care toacă mărunt răposaţii şi monicile nu ştiu, la începutul, mijlocul şi sfârşitul unei zile de “jurnalism”, că ceea ce fac ei nu prea are nici o legătură cu presa?!

Continue reading

December 16

Cine e de vină pentru masacrul din Connecticut

Vineri, 14 decembrie, un tânăr de 20 de ani a intrat în şcoala “Sandy Hook” din Newtown, Connecticut cu trei arme (două, după alte surse) şi a omorât 20 de copii şi şase adulţi. După masacru, trăgătorul s-a sinucis. Pasionată de arme, mama lui Adam a fost aceea care i-a pus prima dată aşa ceva în mână. Adam Lanza şi-a ucis mama cu propria ei armă chiar înainte de a se îndrepta spre şcoala unde avea să ucidă 26 de oamenipe care nu îi cunoştea.

Acestea sunt faptele. Cine, ce, cand, unde şi cum. Singura întrebare la care nu există un răspuns, ci doar presupuneri, este de ce. Ce anume poate împinge un tânăr – aparent “normal” – să facă o asemenea faptă, să-şi omoare mama, 20 de copii şi alţi şase adulţi? Nu ştiu să vă spun, cred că nimeni nu ştie, probabil că se fac şi se vor mai face o mulţime de speculaţii pe tema asta. Am găsit, însă, o declaraţie, atribuită lui Morgan Freeman, făcută ieri despre această tragedie şi un posibil răspuns la întrebarea din titlu. Eu cred că are dreptate! Foarte mare dreptate!
Continue reading

November 10

Jurnalismul românesc la moarte

Acum puţin timp, a încetat din viaţă un îndrăgit actor român. Era grav bolnav de câteva luni, acasă, pentru că medicii nu-i mai dădeau şanse, avea 83 de ani, era obosit. Se ştiau toate astea, presa a relatat subiectul cât mai pe larg, că, deh, mizeria şi tristeţea unui actor iubit de public face trafic. Tot aşa cum s-a făcut şi cu Şerban Ionescu, şi cu atâţia alţii!

Primii au dat ştirea cei de la cancan.ro, urmaţi, la scurt timp, de Realitatea şi de ceilalţi, rând pe rând. Actorul era irecuperabil bolnav, ştirea asta urma să vină, din păcate fără mari întârzieri, dar nimeni nu avea vreun dosar sau măcar un material bine scris despre cel dispărut. S-au grăbit, toţi, să anunţe ştirea pe reţele sociale, ştiri cu titlu mare, a murit!, şi fără nici un conţinut, fiindcă, deh, nu apucaseră să copieze de nicăieri câteva lucruri despre cel dispărut.

Continue reading

November 6

Corespondenţă în exclusivitate de la Global PR Summit

Începând de astăzi, pentru trei zile (poate mai mult, dacă găsesc mai mult răgaz), vă prezint câteva dintre lucrurile discutate la PR Summit săptămâna trecută la Miami, locul în care s-a reunit crema cremelor din PR-ul global pentru discuţii dar şi pentru Sabre Awards Gala. Prima însemnare din această miniserie este o corespondenţă specială, în exclusivitate pentru blogul meu, de la Amith Prabhu, participant la PR Summit, care lucrează la Edelman, cea mai mare firmă de PR din lume. Am editat un pic, dar nu am tradus rândurile lui Amith şi nici nu cred că e nevoie, fiindcă dacă nu ştiţi (măcar) engleză, nu prea aveţi ce căuta în industria comunicării. Enjoy reading!

Continue reading

November 21

Jurnalism sau recepţie marfă?!

Pe vremea când jurnalismul se făcea “pe bune” în ţara românească, iar investigaţia şi reportajul nu erau specii jurnalistice pe cale de dispariţie, şcoala de profil, exemplele de bună practică de afară, situaţia economică şi bunul simţ al fiecăruia au impus nişte reguli, respectate, pe atunci, de majoritatea prestatorilor în domeniu.

Ieri am văzut la Anca un exemplu de cum, întocmai precum ziarele şi calitatea lor au murit puţin câte puţin, regulile de care spuneam sunt ignorate cu o infatuare demnă de cauze mai bune!

Pe scurt, un domn jurnalist doreşte să scrie despre componenţa şi, atenţie!, competenţa juriului Internetics. Zis şi făcut: intră pe site-ul Internetics, click pe Juriu, se uită, citeşte şi scrie o opinie despre acest juriu. Nu comentez aici dacă opinia domnului despre subiect ne interesează ori ba, în nici un caz, şi nici demersul ca atare, ci argumentele şi regulile de bun simţ în jurnalism, reguli de care domnul, îmi pare, a făcut niţel abstracţie.

În primul rând, când scrii despre calitatea şi competenţa unor oameni, trebuie să ai tu însuţi o minimă pregătire în domeniul cu pricina, ca să ştim că-i judeci pertinent.  Apoi încerci să faci o minimă documentare despre oamenii ăia şi nu, LinkedIn nu e neapărat o sursă în sensul ăsta. Dacă totuşi asta e tot ce poţi în materie de documentare, LinkedIn, deşi, ca jurnalist ar trebui să poţi mai mult, aş vrea să văd şi eu unde scrie, în CV-urile celor din juriu, textual “specialist(ă) recepţie marfă”. Că dacă asta ne e sursa documentării, apăi să fim corecţi, nu?!

Oricum, dacă e să folosim acelaşi criteriu de evaluare, nu scrie nicăieri, pe profilul de LinkedIn al domnului jurnalist, despre competenţele sale în evaluarea unor experţi în comunicare digitală.

Tot de bun simţ (da, ştiu, e desuet gândul ăsta, dar rămân o optimistă, ce să zic?!), ar fi să trimiţi un mesaj organizatorilor Internetics şi celor vizaţi de articol în care să le spui că, în opinia ta, cei care sunt în juriul competiţiei nu au treabă cu Internetul şi să le ceri o reacţie înainte să publici. Nu de alta, dar 1. tu însuţi nu-ţi declini competenţa în domeniu, 2. îţi e lene să te documentezi mai mult decât cu un click pe LinkedIn, 3. aşa este etic!

Şi, în fine, tot de bun simţ e să citeşti înainte să dai publish, altfel te trezeşti cu dezacorduri în text, de parcă l-ai fi recepţionat de undeva şi l-ai fi publicat aşa cum a venit, fără să te uiţi pe el.

NB: întrucât sunt aproximativ 18 ani de când scriu şi citesc (corect!) consider că sunt suficient de competentă pentru a-mi exprima opinia cu privire la dezacordurile dintr-un text. De asemenea, deoarece nu doresc să-l acuz pe domnul jurnalist de rele intenţii, presupun că este responsabil şi, deci, îşi asumă opiniile şi greşelile odată cu publicarea, aşa că nu e cazul să-i cer părerea despre ele.

Nu în ultimul rând, nu văd nici o posibilitate de a comenta la opinia cu pricina, altfel poate nu scriam textul ăsta.