Începând de ieri public un serial despre ce caută – când caută! – agenţiile de relaţii publice la un potenţial angajat, care este acel set de valori şi calităţi pe care şefii de agenţii consideră că trebuie să-l aibă un om care se ocupă de relaţii publice. Ieri am publicat primul răspuns din această serie, pe cel al Crenguţei Roşu, Managing Partner şi Owner la DC Communication.

Astăzi continuăm acest serial cu o altă doamnă cu experienţă în PR, de asemenea Managing Partner şi Owner al unei agenţii. E vorba despre Sorana Savu de la Premium PR.

Cu Sorana am avut mai multe ocazii să stau de vorbă pe îndelete şi avem adesea păreri asemănătoare în ceea ce priveşte felul în care se face PR. Îşi iubeşte mult meseria, îşi respectă în egală măsură clienţii şi partenerii, iar celor care lucrează la Premium PR le oferă, printre altele, un loc de muncă foaaarte plăcut căci agenţia îşi are sediul într-o casă veche, proaspăt renovată iar spaţiul aduce mai mult a cămin decât a birou. Lucru bun, de altfel, dacă ne amintim că în meseria asta se mai stă şi peste program. Şi să nu uităm de pisici! Pisici adevărate, frumoase, cuminţi şi, cum altfel, cu cont pe FB!

Aşadar, care sunt calităţile pe care ar trebui să le aveţi pentru a vă putea gândi la un job în agenţia Premium PR? Ei bine, citiţi mai jos!

N-as vorbi despre niste criterii de angajare, ci despre un proces de angajare asemanator unui pitch, in mai multe etape:

Prima e cea care tine de CV si de scrisoarea de intentie – la care, mai nou, se adauga activitatea in social media: blogul, pagina de FB si cea de LinkedIn. E echivalentul prezentarii de credentials a agentiei. Pretentia minima este ca toate mesajele care se trimit in aceasta faza sa fie scrise corect si frumos si sa ne fie adresate noua si numai noua. E surprinzator cat de rar se indeplineste.

E suprinzător şi trist, aproape. Printre greşelile frecvent întâlnite se numără depăşirea numărului admis de i-uri pe cuvânt sau, dimpotrivă, lipsa de i-uri acolo unde ele ar trebui să fie. Scrisorile de intenţie sunt, de multe ori, copy/paste de la un potenţial angajator la altul şi arată clar că expeditorul caută mai degrabă o sursă de venit decât un loc de muncă. Atenţie la diferenţă!

A doua tine de interviu – cu teste sau fara teste formale, discutia pe care o ai cu un candidat intr-un interviu scoate multe la iveala. De ce vrea sa faca PR, ce crede ca inseamna PR-ul, pentru ce tipuri de clienti si-ar dori sa lucreze, ce stie sa faca si asa mai departe. Cautam in aceasta faza, prin mijloace specifice :-) curiozitate, prezenta de spirit, abilitati de comunicare verbala, discernamant, sinceritate, bun simt, creativitate, flexibilitate.

A treia e perioada de proba – oricat ne-am dori sa nu gresim si sa alegem bine si permanent din primele doua etape, PR-ul este un business creativ, in care ai de rezolvat probleme noi in fiecare zi si in care trebuie sa ai “chimie??? si cu colegii, si cu clientii, ca sa poti sa te simti relaxat, inspirat si eficient la birou. Ai nevoie de o perioada de proba in care sa testezi compatibilitatea nou venitilor cu restul echipei, cu clientii si cu temele pe care le au de rezolvat. Nu neaparat in aceasta ordine.

Pare mai simplu decat este. Este mai subiectiv decat pare. Dar subiectivismul are motivatii cat se poate de obiective: cand oamenii de langa tine sunt de un fel, cand sunt competenti si profesionisti si curiosi pentru ca asa vor ei, nu pentru ca asa scrie la regulament, ai de invatat de la ei si iti face placere sa lucrezi alaturi de ei si cresti la randul tau. Credem in chestia asta si de 10 ani ea da rezultate, asa ca nu avem motive sa ne abatem de la regula. Practicam, cu alte cuvinte, o selectie naturala, sustinuta (vezi etapa 1) de o baza de competente uzuale profesiei.

Aşa cum puteţi afla şi de pe site-ul agenţiei (şi vă recomand insistent să vă faceţi bine lecţiile înainte să mergeţi la orice interviu!), valorile companiei sunt: pasiunea, respectul, energia, metoda, inspiratia, înţelegerea şi măiestria. De asemenea, ar trebui să citiţi ce crede Sorana despre întrebarea “Unde te vezi peste cinci ani”. Nu strică! :)

Mâine continuăm această serie cu Gabriela Lungu, Managing Partner la The Practice, una dintre cele mai premiate agenţii de la noi şi prima care a adus României un Leu de Aur de la Cannes, în 2010.

Ca dovadă, petrecerea de aseară prilejuită de lansarea numărului doi al publicaţiei Daily Cotcodac, cocoşul (că nu pot să-i zic găină!) din grădina 2.0. autohtonă. Care cântă de tot râsul, dar asta e şi ideea. Vorba unui domn care a urcat aseară pe scena din Control: blog de umor fără glume. Sau aşa ceva. Tiraj de 10.000 de exemplare, şi se dă gratuit, iar dacă nu vă permiteţi, citiţi ce e de cititi pe Daily Cotcodac.

Vorbitori pe scenă (şi în public), râsete ba din diafragmă, ba doar din muşchii feţei, de prezentat a prezentat (moka, cică) Andi Tuţescu, pe scenă s-au perindat care cum în ordine aleatorie: “Lucian Mândruţă care nu mai este la televizor, doamnelor şi domnilor!”, un pic de Simona Catrina, nişte Eftimie, Radu Pirca, Vlad Petreanu care a avut un moment aproape liric (ha!) şi, desigur, Juliuuuuuuus Cooonstaaantiiineeeescuuuuu, care, pe final de seară (a mea, că am plecat mai devreme), a primit următoarea felicitare:

Julius, frate, eşti genial şi vreau să-ţi spun (pauză) că eşti (pauză), că eşti… eşti (altă pauză şi, într-un final) răzbunarea tuturor… tuturor… tocilarilor!!!

Hă?, face Julius către fan.

Da, uite câte femei frumoase în jurul tău!

True, true, iată şi dovada, graţie lui Ionuţ Tecuceanu:

A interpretat muzicalo-artistic formaţia Partizan care este şi rimează cu Artan, s-a făcut şi o tombolă cu un HD mobil pe care era să-l câştige o fată cu adresă de mail la yahoo (s-a strigat Bobby Voicu), dar l-a câştigat o alta, cu adresă de gmail (s-a strigat Bogdana), iar colegul Auraş a câştigat un nou (re)nume, respectiv Imprimaş, odată cu imprimanta cu care a plecat acasă. Nu, n-a furat-o, i-au dat-o la tombolă cu proces verbal şi s-a urcat pe scenă şi tot tacâmul.

De asemenea, l-am surprins pe Piticu făcând o chestie destul de compromiţătoare pentru un onliner: dom’le, citea! Citea o publicaţie pe print! Cum ziceam şi-n titlu… dere iz hăup. Pentru Piticu, pentru presa scrisă, pentru toată lumea, în general. Acesta este un articol pozitiv.

Deci umor – am scris. Oameni – am scris (au fost şi bloggeri, să ştiţi :D), vedete – checked!, ce mai era? A, da! Partener al evenimentului a fost Xerox iar de organizare s-a ocupat Premium PR, deci Tecuceanu, săracu’, era la serviciu (îmi dai mail dacă am uitat să scriu ceva)!

Mişto a fost! Să mai faceţi, zic!

* Chinezu, Pandutzu, Claudia Tocilă, Andreea Burlacu, Carmen Rusu, Ligia, Anca Bundaru, Papen, CezarV. Victor şi Piticu au fost paparazzo oficiali :D

Săptămâna trecută, am avut o discuţie referitoare la cerinţele pentru un job de PR postat pe PRWave. Printre altele, candidaţii la poziţia cu pricina trebuiau să aibă minim doi ani de experienţă şi “ceva prieteni prin presă”. Acum, sigur, formularea e regretabilă, dar dincolo de ea am intuit că se referă la nişte contacte în presă, lucru pe care îl consider perfect normal după doi ani de experienţă în meseria asta.

Aşa mi-a venit ideea să întreb câţiva manageri de agenţii ce anume trebuie să ştie şi cum anume trebuie să fie un potenţial candidat la un potenţia job în agenţiile pe care le conduc. Am primit şi răspunsurile, majoritatea cu lux de amănunte, astfel încăt în locul unui articol cât o zi de post, am decis să public câte un răspuns pe zi. Cu alte cuvinte, un soi de serial care sper să fie de folos în egală măsură agenţiilor (pentru că primesc sute de CV-uri de la candidaţi nepotriviţi) dar şi celor care îi caută un job în domeniu, pentru a targeta mai bine locul de muncă potrivit.

Prima agenţie cu care încep este DC Communication, iar cea care a răspuns (şi-i mulţumesc foarte mult!) întrebării mele este Crenguţa Roşu, Managing Partner şi Owner al agenţiei, un om special şi foarte cald, cu mult simţ al umorului şi bun simţ şi cu o extraordinară empatie cu clienţii săi.

Înainte să redau răspunsul ei, mai adaug doar că valorile DC Communication sunt: abordarea strategică,  onestitatea, lucrul în echipa şi inovaţia. Ţineţi cont de ele dacă şi când o să fie cazul să aplicaţi acolo pentru un job. Sublinierile îmi aparţin.

Iata mai jos cateva lucruri pe care le cautam cand se pune problema de angajare in echipa. Sigur ca acestea sunt valabile in cazul general – cand angajam pe cineva pentru ce urmeaza. Daca este cazul unei supraincarcari este posibil ca acestea sa mai capete nuante – in sensul ca ne uitam la un anumit set de abilitati  care este necesar imediat in echipa care este supra incarcata.

Criterii de angajare

La un interviu, pentru o pozitie de entry-mid level

1.      Competentele de baza necesare

a.      Capacitatea de a scrie un text corect, cursiv, raspunzand regulilor stirii

b.      Capacitatea de a pune intrebari relevante pentru colectarea de informatii destinate textelor specifice ( press release, materiale de background, prezentari, newslettere interne/externe/ publicatii)

c.      Capacitatea de a selecta informatiile relevante si de a concepe sinteze

d.      Cunoasterea mediului mass media ( on si off line) – informatii despre publicatii, structura lor, subiectele abordate, unghiurile abordate, audienta- dimensiune si caracteristici – eventual cu specializare pe industriile in care isi desfasoara activitatea clientii nostri sau echipa petru care se cauta un nou coechipier;

e.      Capacitatea de a opera online; deschiderea pentru a invata elemente de lucru cu instrumente online: ce posibilitati/capacitati are fiecare mediu – blog, site, pagina facebook, twitter; Intranet- cum functioneaza, ce ofera fiecare relevant pentru situatii de comunicare constante sau pe proiect etc

f.      Capcitatea de a creiona un plan editorial, de a colecta informatie cu relevanta pentru mediile diverse

g.      Capacitatea de lucru in echipa: coordonarea cu diferitele departamente interne- tehnic, evenimente, grafica etc, inscrierea in deadline;

Apropo, iată cât de cool arată birourile DC din clădirea The Ark! Iar atmosfera e pe măsură!

2.      ATITUDINE

a.      Responsabilitate fata de proiect: clientul este The King, il sfatuim si sprijinim pentru a-si valorifica la maximum informatia relevanta pentru publicul relevant (ceea ce presupune invatarea industriei si modelului de business al clientului, alertele – orice informatie relevanta este retinuta si utilizata – implicare constanta – semnalarea situatiilor care au consecinte asupra proiectelor/activitatilor etc..

b.      Colegialitate – spirit de echipa: Proiectele sunt suma implicarii mai multor oameni, ca atare bunul management al timpului, briefurile interne corespunzatoare, capacitatea de a  „vorbi??? si in limbaj tehnic sau artistic, cand este necesara coordonarea etc. sunt importante pentru noi

Deschidere- bun raport cu echipa, bun raport cu clientul, capacitatea de a invata continuu, de a fi un colaborator placut, capacitatea de coordonare 

Poate nu vi se pare greu, poate lucrurile astea vi se par la îndemâna oricui, dar vă asigur că nu e chiar aşa, altfel n-ar fi atâtea exemple “aşa nu” în această industrie. Referitor la apectul punctual al “prietenilor din presă”, Crenguţa a adăugat:

Tema raporturilor/contactelor cu media este un sensibila, in sensul ca este normal ca omul de PR sa aiba informatiile despre publicatii, persoanele specializate pe una sau alta dintre industrii, sa stie titlurile si politicile editoriale, sa urmareasca modul in care se scrie pe subiecte, pe industrii, opiniile exprimate etc dar nu este normal sa i se ceara sa puna pe masa lista de prieteni in media.

Nu prietenia trebuie sa fie cea care genereaza un text ci tipul si calitatea informatiei. Marfa de „trade??? este informatia si nu prietenia. (…) Este imoral fata de jurnalisti sa fie tratati cu ipocrizie: “suntem prieteni si atunci tu vei scrie despre clientii mei”. Nu: suntem prieteni pentru ca avem interese si subiecte comune, impartasim idei, ne placem ca oameni. In spatiul profesional, insa, oferim rapid informatie relevanta, corecta. Pe aceste baze functioneaza relatia profesionala.

Mărturisesc onest că pe mine relaţiile în presă în aceşti ani m-au ajutat. N-am cerut niciodată, e drept, acoperire media fără să ofer o ştire dar sunt conştientă că, uneori, dacă nu ştiam pe cineva, undeva, probabil că vreunul dintre evenimentele culturale pe care am avut plăcerea să le promovez ar fi avut mai puţine şanse să vadă printul sau sticla, şi asta pentru că, din păcate, agenda publică pe care presa o acoperă are mai mult circ şi mai puţină cultură. Remember?

Oricum, aveţi o primă idee despre ce fel de oameni, cu ce set de valori şi calităţi, caută – când caută! – DC Communication. Mâine vă povestesc ce a răspuns aceleiaşi întrebări Sorana Savu, Managing Partner şi Owner la Premium PR.

Am scris ieri, în câtea vorbe, ce şi cum despre cum devine cazul cu jurnalistul, bloggerul şi PRul la evenimente. La Cristi pe blog, referitor la acelaşi subiect, Zoso zice că dacă firma te cheamă la un eveniment, îţi dă papa şi băutură, sigur n-o face de drag ce-i eşti ci pentru că se aşteaptă să zici ceva. Corect. Daaaaar….

Am încercat să scriu un reply, ajunsesem deja pe la paragraful 4, nu pot să-l sintetizez că n-am terminat cafeaua, aşa că, scriu aici de ce lucrurile sunt, totuşi, pe la mijloc. Şi iar trebuie să mă împart între PR şi blogger :)

Ca PR încerc să cunosc oamenii cărora mă adresez atunci când lansez invitaţii la un eveniment, fie că e vorba de jurnalişti, fie că e vorba de bloggeri. Îmi fac o listă pentru fiecare eveniment sau proiect în care sunt implicată şi targetez oamenii, pentru că nu vreau să irosesc timpul nimănui, începând cu al meu. Deci aia cu “nu te plac, nu te cunosc”… nu bun. Dar, da, ştiu că funcţionează, există nişte adrese de mail, trimitem invitaţia la eveniment, lumea vine, all right.

Ca blogger, dacă merg la un eveniment, înseamnă că deja ofer o parte din timpul meu respectivei companii. E un act de bunăvoinţă şi înseamnă că am creditat respectiva companie cu gândul că va fi făcut un eveniment care să fie pe placul meu şi oferă plus valoare pentru mine şi pentru cititorii mei. Fireşte, aş putea face altceva cu timpul ăla, poate chiar să merg să mănânc ceva, dacă e ora prânzului sau cinei. Aici intervin mâncarea şi băutura.

Dacă evenimentul are loc, aşa cum se întâmplă majoritatea, după orele de birou, şi mai şi durează câteva ore, într-o incintă în care eu nu pot să aduc mâncare şi băutură proprie, poate că e indicat să oferi un snack sau măcar o cafea şi nişte apă. E în interesul tău de firmă să faci asta, ca eu să mă pot concentra cât mai bine la ce ai de comunicat în cadrul evenimentului, nu la faptul că mi-e sete sau foame.

Exemplu concret: eveniment mare, astă vară, ceva fiţe, lume, mingle. O singură masă cu apă, suc, alcool, dar zeci de invitaţi. Inevitabil, era coadă. Fireşte, lumea stătea la coadă, că doar nu era să moară de sete. În cazul ăsta, coada de la apă a bătut interesul pentru evenimentul propriu-zis. Am plecat după o oră şi nu, n-am scris nimic.

Aaaa, că sunt firme care sunt realmente mai stresate de ceea ce pun pe masă decât de ceea ce pun în mape şi la microfon, da, sunt cazuri, e trist, şi aia e. Ceea ce contează cu adevărat, ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat, e informaţia pe care firma doreşte să mi-o transmită. Şi, în afară de cazurile în care evenimentul e despre o mâncare, o băutură ori o firmă de alimentaţie publică, informaţia aia n-are nici o legătură cu mâncarea sau băutura, asa că nu poate face subiectul unei postări, în afară de cazul în care vrem să fim ironici:

Aseară, la Locul x, firma y a organizat evenimentul z. Mâncarea şi băutura au fost de excepţie. Felicitări şi mulţumiri firmei y pentru ocazia de a-l fi cunoscut pe nemaipomenitul sote de ciuperci de la Catering srl.

Şi mai simplu, mai scurt (am terminat cafeaua între timp), situaţia stă cam aşa: dacă vrei să ai parte de un articol (!), trebuie să te străduieşti să bifezi alte nevoi decât cele basics. Cina şi-un pahar de vin dau bine, dar fără teatru sau film şi conversaţie, mă tem că la finele serii mergem fiecare, separat, la căşile noastre. Tomai pentru că suntem copii mari de-acum! :)

PS cumva legat de asta, pentru oricine nu ştie sau n-a auzit de Niculina, vă rog să citiţi această Odă. De fapt, merită recitită şi de cei care cunosc personajul, fie că e vorba de PRi, bloggeri sau jurnalişti! Ca să nu uităm despre ce e vorba!

Azi mai şi muncesc, deci am avut mai puţină vreme să reacţionez la topicul zilei: Evenimentele – scriem despre ele sau nu?

Să zicem că am acces la o triplă perspectivă (PR, blogger, jurnalist) şi, taman de aia, părerea mea ar putea fi exprimată într-un singur cuvânt, scurt, clar şi cuprinzător: depinde.

Deci, te duci la un eveniment. Bon. Hai să vedem ce şi cum depinde.

Ca jurnalist, aşa cum a spus şi Vlad Petreanu, scrii în primul rând dacă e spaţiu. Dacă nu e, poate să fie mama conferinţelor, că nu intră, oricât de interesant e subiectul. Sau intră o coroniţă, maxim. Apoi, dacă e interesant. Care, atenţie!, interesantul tău de organizator nu e mereu acelaşi cu interesantul jurnalistului/ gazetei şi nu e mereu pe agenda publică. În presă mai sunt, ce să-i faci?!, şidecizii în funcţie de: E client de publicitate sau Avem parteneriat cu ei sau Cutărică (manager, acţionar) a zis să intre. Dacă oricare dintre astea intervine, intră.

Ca blogger mi se pare mult mai relaxa(n)t. Au fost evenimente despre care am scris ştiind că nu există nici o pretenţie sau aşteptare de la mine în sensul ăsta, şi evenimente de care nu am scris deşi ştiam că ar putea exista aşteptări.

Scriu când îmi place evenimentul şi când, în urma participării, am ce recomanda celor care mă citesc. Uneori, chiar dacă vreau, nu am timp să scriu decât atunci când nu mai e “news worthy”. Încerc, totuşi, să postez măcar pe reţelele sociale. În cazuri de genul ăsta trimit un mail cu scuze către organizatori, promit să mă revanşez şi chiar mă ţin de promisiune.

Uneori merg la evenimente nereuşite. Îmi pare rău, se mai întâmplă şi din astea, mai ales că le judec – n-am ce să fac! – şi prin prisma celor 10 ani de PR pe care-i am la mine tot timpul. Despre astea nu scriu pentru că aş scrie de rău, fiindcă nu pot să mint (de fapt, pot, dar de ce aş face asta?!) şi fiindcă ştiu şi pricep ce înseamnă să te străduieşti, ca organizator, să faci un eveniment. E multă muncă şi o respect chiar dacă rezultatul nu e neapărat… cum să spun? Pe placul meu. În cazul ăsta mulţumesc organizatorului pentru invitaţie şi… atât.

Ca PR nu impun nimănui să scrie dar trimit poze şi text a doua zi, cât de repede pot  :D

PS Au mai scris despre asta: Raluxa, TV De Ce, Alex Negrea, Cristi Manafu, Zoso şi Claudiu.

E o vorbă veche, demodată şi prăfuită care spune că “Râsul îngraşă”, dar nu e adevărat. De fapt, râsul este sănătos, bun pentru minte, şi, dacă râzi destul de mult, s-ar pute dovedi şi un exerciţiu util pentru muşchii abdominali, ştiţi voi, când te doare burta de râs.

Ei, în acest context, azi vorbim despre comedie. Mai precis, Festivalul Comedy Cluj, care este, după cum îi spune numele, un festival de (film de) comedie care are loc la Cluj (dăăăă!), începe astăzi şi de la care, din 19 şi până în 23 octombrie, voi avea plăcerea să vă povestesc de toate cele ca blogger acreditat ce sunt.

Spot Comedy Cluj 2011

Vezi mai multe video din evenimente

Comedy Cluj este la a treia ediţie şi aduce, în acest an, peste 100 de filme din 30 de ţări. N-am apucat să mă uit pe tot programul, dar mi-a atras atenţia secţiunea dedicată celor de la Monty Python, cu două filme – vă rog să vedeţi Life of Brian, e una dintre cele mai bune comedii, ever! De asemenea, alte două secţiuni sunt dedicate doamnei Draga Olteanu Matei în rolul Chiriţei şi comediilor lui Caragiale: O scrisoare pierdută (1953) şi D’ale carnavelului (1958). Daps, vechi (dar nu mai puţin bune) fiindcă, estimez, cei mai mulţi dintre cineaştii români de azi nu sunt în stare să facă un film bun după Caragiale, pre(a)ocupaţi de şi cu urmările comunismului portretizat în toate felurile posibile şi imposibile!

Ăăăă… asta nu prea e de râs. Sau e?!

Revenind la Cluj. Comedy Cluj, vă mai spun, pentru moment, că e şi o competiţie în Festival şi că mă voi bucura să-l revăd acolo, ca membru al juriului, pe Noel Witts, critic de teatru la BBC, un domn fermecător pe care l-am întâlnit la FITS, dar şi să-l cunosc pe Denis Dreith, unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film de la Hollywood şi despre care îmi povestea Elliot  Goldenthal, pe care l-am cunoscut săptămâna trecută – cică nu e o lume mică! :))

Nu în ultimul rând, dincolo de râs (sănătate curată!), oameni de film şi comedii, mă bucur tare tare să revăd gaşca de bloggeri de la Cluj!!! Prietenii ştiu de ce, da’ zic la toată lumea că nu e secret: pen’că toţi îs foarte foarte faini, mă, d’aia mă bucur! Şi, da, Zăineasco, n-am uitat ce-am promis :)

Ce mai era? A! Festival: site, blog, facebook, twitter şi secţiune specială pe Trilulilu (crocodilu’ dă o bere).

Click on, LOL!

Ascultaţi aici. Primele versuri, puteţi sări peste restul, că la primele versuri ne oprim în seara asta

“Dacă azi ai cumpăra un cerb, fără frunze n-aş veni la tine”, da?

Ei bine, mi se pare cea mai bună abordare. Ideală! Adică dacă cineva îşi cumpără un cerb cea mai firească şi normală reacţie e să te duci cu nişte frunze în vizită. Nu să întrebi Da’ ce faci tu cu un cerb la etajul şase?

Îmi agăt fularele colorate pe coarnele lui, poftim! Ne jucăm baba-oarba şi, în pauze, îmi predă zoologie. Ne uităm împreună la Bambi, partea întâi şi partea a doua. Mă ajută să redecorez prin casă. Whatever! E un cerb, na! Probabil s-ar uit toată ziua la Animal Planet.

Ideea e să-i iei pe ei din jur așa cum sunt. Nu e aşa o nebunie să ai un cerb sau să faci alte lucruri… diferit. Așa că dacă ne cumpărăm un cerb, în loc de valuri de întrebări şi precipitaţii cu explicaţii, să ne aducă naibii nişte frunze. Iarbă (inclusiv proaspăt culeasă) e şi mai bine, am auzit că le place cerbilor.

Duminică seara, HBO a difuzat, în premieră, “Bună! Ce faci?” o adorabilă comedie românească pe care o recomand cu drag. Fireşte că am vrut să revăd filmul dar ce să vezi!, Dolce se încăpăţâna să-mi transmită imagine doar pe HBO Comedy. Şi aia proastă! Şi atât! Am sunat la telverde, am dat de un operator care mi-a zis să dau restart la receiver, ceea ce am şi făcut, doar că în urma acestei acţiuni receiverul a murit. De tot, în ciuda operatorului care mă asigura c-o s-o ia din loc. Nu s-a întâmplat, aşa că am înregistrat o reclamaţie, urmând ca cineva să vină şi vă vadă într-un interval cuprins între “o oră şi 72 de ore”. Anytime now, don’t call us, we’ll call you :)

A doua zi, pe la prânz a sunat şi a şi venit domnul Mutulică, un nene care n-a zis nici Bună ziua şi nici La revedere. Nu am cine ştie ce pretenţii, dar chiar să intri în casa omului fără să spui bună ziua, fără să întrebi care e problema, fără să nimic!? A fost cel puţin ciudat! A zis, totuşi, că o să schimbe receiverul, şi-a strâns lucrurile şi a ieşit, la fel de mut cum intrase, de m-a apucat şi râsul (poate e o strategie de înveselire a clienţilor?!). A revenit cu alt receiver, l-a instalat, a băgat şi cardul. Ei, nu, nu a fost aşa simplu, că nu se pupau între ele. Mi-a spus că o să anunţe el ambele serii – card şi receiver – pe seară, când ajunge la birou, ca şi cum nu eram în 2011 şi telefonia mobilă nu se inventase. Şi că mai durează 24 de ore, timp în care voi putea recepţiona doar Taraf, Etno şi Euforia.

Peste 24 de ore de la asta, cum încă nu se remediase problema, am sunat din nou la TelVerde. Aşa am aflat că cică eu trebuia să le dau codurile de pe card şi device şi că, guess what!, mai durează 24 de ore ca să am cablu. Adică domnul Mutulică din ziua precedentă nu transmisese codurile nici măcar când ajunsese la birou.

Am mai aflat şi că dacă doresc ca zilele în care nu am semnal Dolce să nu fie plătite – aşa cum e firesc, nu? – trebuie să sun eu la serviciul Comercial. Asta e o prostie de comunicare internă de care suferă şi Orange. Din punct de vedere al clientului, e bine să ştiţi, dragi companii, că eu când sun la numărul de client service am pretenţia că discut cu compania şi nu mă interesează bucătăria voastră internă. Dacă v-am spus că nu am semnal, mi se pare firesc să nu plătesc şi mi se pare firesc să nu trebuiască să repet acest lucru la un alt serviciu. Pe scurt, eu comunic cu compania via Client Service, e treaba companiei cum îşi gestionează fluxul intern de comunicare. Că atunci când nu-mi plătesc abonamentul, serviciul Comercial ştie să anunţe serviciul Deconectări, nu? Invers, în interesul clientului, de ce nu se poate?!

În fine, pentru că doream să scriu despre asta şi pentru că am vrut să dau şansa companiei la un feedback, am contactat PR-ul Romtelecom, expunându-i situaţia. Am primit imediat un mail cu scuze şi, în câteva ore, am primit un telefon şi o vizită de la acelaşi domn Mutulică, însoţit, de data asta, de un tânăr care, chiar dacă n-a lăsat să i se vadă faţa (avea gluga de la hanorac pe cap) măcar a zis Bună ziua şi La revedere. Am aflat că receiverul proaspăt instalat nu era bun şi că trebuie schimbat, ceea ce s-a şi întâmplat, cu unul nou. Şi au anunţat în centrală cele două serii chiar în faţa mea. Şi, fireşte, mai trebuia să aştept cele 24 de ore.

A durat vreo oră, de fapt, dovadă că se poate şi într-o oră. Mă întreb, totuşi, dacă nu sunam la PR pentru o poziţie oficială faţă de toată întâmplarea, cât ar fi durat?! Sper să nu fiu nevoită să aflu :)

Nu în ultimul rând, azi dimineaţă, la 12 ore după ce serviciul se reluase, m-a sunat cineva de la Romtelecom să-mi spună că seria receiverului e greşită. N-am aprofundat, i-am spus doar că acum am semnal şi că, greşită au ba, s-o lase aşa!

Una peste alta, Dolce nu e un serviciu prost. Mai pică, rar, când plouă, dar eu sunt mulţumită. Ceea ce nu-mi place – nici la ei, nici la alţii – e felul în care îşi gestionează Client Service-ul şi comunicarea internă. Nu e ok, nu e deloc ok. Şi deşi ştiu că nu e genul de problemă care se remediază în 24 de ore, nici măcar în 72, sper că experienţa mea povestită aici să îi ajute pentru ca data viitoare să nu mai fie nimic de povestit existe!

Later edit: reacţia Irinei Ilie, PR Romtelecom:

Asa cum ti-au spus si colegii de la 1930, termenul de remediere a unui deranjament este de maxim 72 de ore din momentul depunerii sesizarii, conform conditiilor generale de furnizare a serviciilor Romtelecom. “In caz contrar, Romtelecom va rambursa Clientului Abonamentul aferent Serviciului afectat, in cota fractionara, corespunzator perioadei efective de nefunctionare”.

Domnul care a ajuns la tine (luni, inteleg) nu este angajat Romtelecom – ci reprezentant al unei firme terte care realizeaza lucrari de mentenanta pentru Romtelecom (majoritatea lucrarilor care tin de Dolce DTH sunt realizate de catre terti cu care noi avem contract). Te asigur ca angajatorul sau a fost instiintat cu privire la feedback-ul si recomandarile tale.

In cazul schimbarii unui STB, cartela trebuie asociata in sistem cu aparatul inlocuit – tertii pot face acest lucru atunci cand ajung la sediul lor, pentru ca se face prin intermediul unui proces electronic accesibil de la un computer. Exista o alternativa, mai rapida – abonatul poate contacta 1930 si solicita asocierea cartela-STB. Vom ruga colegii care se ocupa de acest aspect sa reaminteasca alternativa catre cei care inlocuiesc STB-urile. De asemenea, vom clarifica pe site, in sectiunea de suport, detalii cu privire la aceasta procedura deja publicata.

In incheiere, iti multumesc inca o data pentru mesaje si pentru feedback si imi pare rau pentru orice neplaceri cauzate.

Multumim si iti stau la dispozitie pentru orice alte clarificari ai nevoie.

Poate ştiţi, poate nu, dar senatorul Alin Popoviciu a propus ca pedofilii să fie condamnaţi la închisoare pe viaţă sau castraţi chimic, pentru a împiedica recidiva. O idee foarte bună şi care cred că ar trebui aplicată nu doar pedofililor ci tuturor violatorilor, în general.

Ce a făcut comisia juridică a Senatului?! A respins propunerea aşa cum, de altfel, o făcuse şi Guvernul, detalii aici. Motivele ţin de oarece nepotriviri în legislaţie, paper work, birocraţie. Cine a mai avizat negativ propunerea? Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi pentru că, vezi Doamne, cf art 22 din Constituţie, chiar şi persoanele condamnate pentru săvârşirea unor fapte penale au dreptul de a li se respecta integritatea fizică şi psihică. Ca şi cum nemernicii care abuzează de copii (sau de femei) ar mai putea fi numiţi oameni, ca să beneficieze de vreun drept al omului!

Una peste alta, respingerea acestei iniţiative nu face decât să încurajeze aceste fapte: Yey, Senatul e cu noi! Hai să mai siluim o victimă!

Nu ştiu dacă liceenii de azi mai au emoţii la română. Ca să fiu sinceră, nici eu nu prea aveam, am avut doar la Bac, la oral, fiindcă, deşi olimpică la materie, erau câţiva autori pe care nu i-aş fi dorit pe bileţel. Fireşte, mi-au picat doi dintre respectivii :)

De fapt, mi se pare că nu prea mai ştiu multe despre liceenii din ziua de azi, par atât de diferiţi de cum erau noi, şi cred că la asta s-a gândit şi George Şovu, scenaristul primelor filme din seria Liceenii, şi de aia a scris un scenariu pentru Liceenii de azi. După acest scenariu, regizorul Adrian Popovici a făcut un film, iar filmul are o proiecţie în avanpremieră în cadrul RO-IFF, în seara asta, de la ora 19, la The Light Cinema.

Fireşte blogosfera e invitată, dar cum locurile sunt limitate, pls DM, comentariu sau email ca să vă trec pe listă :)

În rolurile principale: Ioana Blaj, Cristian Popa, Claudiu Bleonţ, Andi Vasluianu, George Potoceanu, Crina Semciuc, Iuli Verdeş, Diana Dumbravă, Dana Rotaru, Vlad Rădescu şi, ei bine, o apariţie-surpriză în rolul “dirigii”. Ne vedem diseară!