Nu am putut participa la Grandprix-ul blogosferei, dar am avut corespondent acolo, nimeni alta decât buna şi nebuna mea prietena, Andreea Andreescu, ale cărei impresii le redau mai jos! Citind ce-a scris Andreea şi twitturile care au curs despre eveniment cred că se cuvin felicitări organizatorilor şi maxime păreri de rău că nu am putut fi acolo!

Enjoy reading!

Care pe karting: Grandprix-ul Blogosferei

Recunosc, îmi plac senzaţiile tari. Ştiu că pentru voi, şoferi de Bucureşti, e-o joacă, dar pentru mine kartingul e adrenalină-n stare pură. Asta vine din partea unui om care şi-a făcut şcoala înjurând printre dinţi şi-a declarat ritos la sfârşitul ei ca n-o să-şi ia permisul niciodată şi-şi asumă împăcat scaunul din dreapta, schimbatul CD-urilor, şi, cum altfel, nelipsita ţigară…

Ieri, la Grandprix-ul Blogosferei de la Amckart Pipera, am avut ceva emoţii. Evenimentul organizat de Cineforum şi gaşca veselă de la TopGear cu ocazia lansării filmului Cars 2 adunase o tabără de bloggeri acolo, mai toţi băieţi, cu aere de mari cunoscători într-ale maşinilor. Discuţiile dinaintea competiţiei analizau savant unde-i bine să frânezi pe circuit şi ce caracteristici tehnice au karturile. Eu una, aveam dificultăţi în a ţine minte, după trainingul tinut de staff-ul Amckart, unde-i frâna şi unde-i acceleraţia…. Şi-n plus, mă impresiona logistica competiţiei (bravo Rogalski-Grigoriu) – erau patru grupe de calificări în toată regula, timpii se măsurau instant la ieşirea din cursă, başca se faceau pronosticuri şi se puneau pariuri …

Din fericire, nu mi-a trebuit mult. M-am îngrămădit în bolid, am apasat timid piciorul pe pedală (am mai întrebat o dată, încet- încet-de-tot, să nu m-audă restul băieţilor din grupă: “dreapta, asta-i acceleraţia, daaa????), şi l-am dus până la fund. Şi dus a fost şi instinctul meu de conservare. Nicio frână până la finalul cursei, două ieşiri în trombă de pe traseu, scârţâituri de roţi ca-n filmele italiene cu buget excedentar. Si pulsul, tot timpul la maxim, respiraţia, tot timpul sacadată, sângele, tot timpul pompând… N-am numărat turele (mi-au zis la final c-au fost şapte). N-am numărat maşinile de care-am trecut.  Nici măcar n-am mai apucat sa mă-ntreb pe unde-i “politically correct??? sa depăşeşti în aşa situatii sau cât de agasaţi de stilul meu indefinibil de condus sunt restul nefericiţilor de pe pistă. N-am simţit decât viteza şi kartul zgâlţâindu-se din toate fibrele. Şi praful, şi zgomotul asurzitor, si volanul vibrând, şi din nou pista liberă-n faţa mea….

M-am oprit buimacă la final. Fără nicio exagerare, m-am aşteptat să intru-n primii zece, dar am fost abia a 14a din 33 de concurenţi. Cred că m-a costat ceva timp preţios prima ieşire de pe traseu, cand m-am învârtit spectaculos într-o curbă, altfel eram în finală…

P.S. Marea mea dezamăgire a fost c-am ratat să conduc (cu Titi Aur langa mine!!!) preafrumosul Volvo portocaliu oferit spre drive-test, când s-au prins organizatorii că n-am permis… Ah, şi am fost atât de aproape! :)

Să lăsăm un pic expresia celebră cu Mihaela. Nu ne interesează. Cert e că eu chiar ţopăi la gândul că mâine dimineaţă la şapte (am scris pe litere, poate nu mai pare atât de matinal) plec (ăm) spre Timişoara, iar asta nu se va schimba peste noapte, e votat,am fost aleasă pentru această excursie, gata!

Iar Timişoara chiar e dragostea mea, dincolo de oamenii dragi care trăiesc acolo, dincolo de oraş, de locuri… nu ştiu cum să explic asta, pentru că e un sentiment ce nu s-a mai repetat decât cu Amsterdamul şi cu propriul apartament: când am pus prima dată piciorul acolo, am simţit o energie bună pentru mine.

N-am avut, până acum, cel puţin, răgazul să-i cunosc secretele, aşa cum trebuie. Mereu am fost, şi aici, ca şi la Sibiu, pe fugă, şi mai mult decât centrul şi câteva străduţe din cartierul de lângă stadion nu prea ştiu. Aşadar, am răspuns pozitiv inivitaţiei de la Nebuloasa şi Cristina şi sper ca avertizările meteo să nu sară calul, nici cu vijelia, nici cu căldura, ca să putem vedea cât mai multe!

Şi, da, mă, iar se plimba ăia de la TVdece, toata ziua se plimbă! Apropo, au promis că ne-aduc la toţi stilouri cu peniţe de aur ca să scriem mai bine pe iPad-urile primite la Sibiu! Ei au deja de platină! :D

Poza e furată de la Cristi Sitov, că mi-a plăcut tare!

#TimisoaraNoastra e un proiect prezentat de Bere Timisoreana si sustinut de Hotel Timisoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara si Pizzeria Rustica. Ghidul nostru va fi Dan Caramidariu, iar voia buna de seară vine de la Trabucuri.com.

Guest post by Domnul Sony. Adică eu.

Deoarrrece simt că am ajuns la vârrrrsta la care înţelepciunea-mi dă pe dinafarrrră, am decis să furrrr parrrrola şi să vă împărrrrtăşesc desprrrre unele şi altele fiindcă, uneorrrri, îmi parrrre că nu vă descurrrrcaţi. Cel puţin din ce citesc pe Twitterrrr şi din ce aud vorrrrbindu-se prrrin prrrreajma mea. Sunteţi atenţi? Bine, luaţi de notaţi!

1. În viaţă este bine să laşi ceva în urmă. De exemplu, cât mai multă blană prin toată casa. Asta cu siguranţă te face observat, mai ales în afara casei, mai ales de către cei care poate nici n-au auzit de tine, dar îţi remarcă isprăvile.

2. Nu te supăra pe cei care te urmăresc şi te agasează. Coada din spatele tău e o dovadă clară a faptului că, înaintea lor, eşti tu! Deci e de bine. Iar atunci când te învârţi în cerc, măcar nu pari stupid: alergi după coadă! Mă rog, de cele mai multe ori se întâmplă ca această coadă să nu poată fi prinsă. Dar, uneori, o păcăleşti. Şi, oricum, ea vine după tine, da? Am stabilit asta deja!

3. Să ne îngrijim unghiile! Aspectul ăsta este foarte important, nici măcar nu pot să încep să scriu cât e de important! Eu, de exemplu, nu suport să mi le taie altcineva, e nevoie, când e nevoie, să fiu niţel drogat ca să pot colabora. Şi nu suport nici oja, nici măcar lacul incolor! Păi adică ce?! Suntem bărbaţi sau suntem pisi?!

4. Tipii cu mustăţi suntem cei mai mişto! Cu cât mai lungi mustăţile, cu atât mai bine. Fără ele, n-am avea nici un farmec, doar păr pe faţă şi un nas care, de cele mai multe ori, mie, personal, mi se pare foarte caraghios, pus asa, în mijlocul feţei. Mă rog, la mine treaba cu nasul e măcar simetrică, la alţii…

5. Şi, că tot veni vorba, şi ăştia cu păr pe faţă suntem tot cei mai mişto! Aaaam zis! De fapt, eu am păr peste tot, şi e şi lung, e şi blond. Aş fi putut să joc în noua serie de reclame la Old Spice. De altfel, m-au sunat dar i-am refuzat fiindcă presupunea o treabă cu mult rostogolit pe un pian. Mi s-a părut cam fără sare şi piper ideea, vă spun sincer.

6. Nu spune niciodată “Mi-e lene”. Poţi să zaci cât vrei dar, serios, indolenţa nu e apreciată de nimeni! Spune “Am o idee şi vreau să mă gândesc mai bine la ea. În linişte, mulţumesc frumos!” sau ceva de genul ăsta, ai înţeles ideea. Oricum, peste câteva ore toată lumea o să uite c-ai zis de idee şi, chiar dacă nu uită, poţi oricând să prinzi una bună din zbor.

7. Nu te reprezi din prima, orice ţi s-ar oferi. Fă-te, mai întâi, că nu te interesează, că analizezi, că “It’s complicated”, că mai studiezi meniul. Data viitoare e posibil să primeşti ceva mai bun (o conservă), nu doar mărunţişuri verzi şi uscate (bobiţe). Sau chiar pepene galben, mmm!

8. Nu tot ce zboară se mănâncă. De exemplu, eu! Când am căzut de la balcon, deşi am aterizat în bot, iar botul are legătura cu mâncarea, nu eram de mâncare. Ironia sorţii este că atunci mi-am pierdut un canin şi n-am mai putut mânca nimic vreo trei zile. A fost nevoie să fiu hrănit cu seringa, precum puii de panda. M-am simţit foarte jignit, în sinea mea. Dar am supravieţuit!

9. Daţi dovadă de puţină sensibilitate, ce naiba! De exemplu, dacă vine un gândac zburător de Litoral, urcaţi-vă pe masă şi faceţi scandal. Cineva tot o să prindă gândacul iar voi o să fiţi un fel de eroi pentru că aţi avertizat omenirea în legătură cu atacul insectelor. Nu, pe bune, s-au făcut filme despre asta, voi pe ce lume trăiţi?!

10. Simţul umorului e foarte apreciat! În acest sens, încercaţi să găsiţi calea prin care să-i faceţi pe ceilalţi să zâmbească! Eu reuşesc dar, mă rog, nu toată lumea are un look zdrobitor, ca mine. Aţi putea încerca cu un Like la articolul meu, de exemplu, sigur o să-i faceţi (şi) pe alţii să zâmbească! Mulţumesc! :)

PS Dacă vă place, revin pe-aici!

Fiindcă mă întreabă lumea ce şi cum, m-am gândit să scriu despre piatră şi tatuaj. Nu că m-ar deranja să răspund la ambele întrebări, dar s-o fac de prea multe ori la acelaşi eveniment nu e foarte fun. Aşadar…

Tatuajul. Reprezintă două inimi, una mai mare şi una mai mică. Poveste lui e legată de un medalion cu oarece încărcătură sentimentală pe care l-am pierdut şi regăsit, în Vamă, de vreo trei ori, motiv pentru care am decis să mi-l tatuez. Zis şi făcut, l-am tatuat, chiar atunci, în Vamă, pe principiul “Poţi să-l tatuezi? Tatuează-l!”. Apropo, nu doare, dar e un pic enervat, cam ca picătura chinzească, să te tot înţepe cineva/ceva şi tu să trebuiască să nu reacţionezi.

Întrucâtva amuzant, pe lângă faptul că tatuatorul (un zdrahon pletos) s-a tot chinuit să fie extrem de delicat, a fost că mi s-a spus că odată ce-ţi faci un tatuaj sigur o să mai vrei unul. Au avut dreptate, mai vreau unul :D

Piatra. E o piatră banală, are formă de inimă şi-o gaură proprie (adică nu eu i-am facut-o, aşa era piatra) prin care trece un şiret de piele cu ajutorul căruia o pot purta la gât. Eu am găsit-o şi pentru mine e o piatră preţioasă fiindcă îmi aminteşte constant că în vara aia (2008) am învăţat o lecţie importantă de viaţă. Mai în glumă, mai în serios, spun că e inima pe care o port la vedere: una de piatră, muhaha! :))

Azi n-am, din câte ştiu, nici o întâlnire programată, aşa că sper să termin seria post Biz SMS Camp – cred că-s ultima care mai scrie încă despre asta, dar viaţa e greu (!) şi cu adevărat complicat e să mă împart între obligaţiile profesionale şi plăcerea/relaxarea de a scrie pe blog!…

… iar asta mă duce spre o primă concluzie de la acest eveniment, şi anume că plăcerea de a scrie pe blog ar trebui profesionalizată şi ea cumva. Nu până la a deveni o corvoadă, desigur – dar, până la urmă, odată ce ne-am asumat, în faţa unui public (mic, mare, nu contează) că livrăm nişte postări, am face bine să nu mai lăsăm (prea multe) zile între ele. Deci, mai multă rigoare şi disciplină!

Social Media e 24/7 job. Publicurile nu dorm, iar dacă tu, companie o faci, e pe răspunderea ta.  Social Media nu înseamnă trei mesaje pe zi pe pagina de facebook şi contul de twitter, înseamnă interacţiune, înseamnă să urmăreşti ce se spune despre tine, companie, şi să reacţionezi. Şi nu doar online, şi nu doar în stil “ba p-a mă-tii de client” ci şi concret. De exemplu, cum aş zice şi aş tot zice eu că nu pot să-mi mut un cont BRD de la o sucursală la alta, iar BRD s-ar sesiza că are problema asta, s-ar destupa la minte şi mi-ar uşura viaţa.

(fireşte, BRD nu face asta şi de-aia am să mă şi mut la altă bancă. Apropo, recomandări?)

Da, Social Media înseamnă şi un buget, fie doar şi pentru unul (sau mai mulţi) oameni interni care se ocupă cu acest aspect al comunicării. Pe de altă parte, vorba lui Victor, se plătesc milioane (de euro) pe servicii de telefonie, pe convorbiri nesfârşite care, de multe ori, nu duc nicăieri. N-ar fi mai simplu, oare, ca în loc să dăm 100 de telefoane ca să aflăm ce dracu’ vrea clientul de la noi, să monitorizăm discuţiile care ne privesc, pe noi sau produsele noastre?

Majoritatea companiilor pe care le cunosc se bat cu caramida în piept că lor le pasă de client. Social Media e şansa lor de a demonstra asta şi nu-mi pot imagina ceva mai simplu, mai direct, mai eficient. Nu mai am mult până să consider că dacă nu eşti acolo, măi companie, nu-ţi pasă cu adevărat de clienţii tăi, orice-ai zice pe TV sau pe alte canale. Nu te mai feri, trage adânc aer în piept şi plonjează!

Trecerile din online în offline şi viceversa se fac natural, dacă mesajul şi motivaţia pentru care cineva ar face asta sunt corect formulate şi livrate. Atenţie, însă, nu aveţi prea multe ocazii de a greşi. Durata de viaţă a unui mesaj e scurtă, da, însă durata de viaţă a unei greşeli/percepţii/mentalităţi nu mai e aşa de scurtă! Măsuraţi de trei ori, tăiaţi o singură dată.

Tot apropo de asta, cea mai bună socializare online e… offline! Pentru că şi bloggerii sunt oameni (dar şi PRii, băi, nesuferiţilor!, şi PRii!) dar pentru că, în ciuda tuturor emoticoanelor din lume, nu s-a inventat încă nimic care să înlocuiască ciocnirea prietenească a două sticle cu bere, o strângere de mână sau un duet la karaoke. Şi bravo, Marta & Co, pentru că v-aţi uitat cu suficientă atenţie şi empatie spre lumea online şi aţi arătat că printul nu e mort, printul se transformă şi, mai mult, chiar poate să dea exemple de bună practică.

În fine, pentru că deja e un post lung, a fost, prima dată, cred, când bloggerii, agenţiile şi clienţii au cântat la unison. N-am fost chiar corul Scala – unii erau cam răguşiţi, dar e un foarte bun început şi un grozav exemplu că se poate!

Din nou, felicitări şi mulţumiri participanţilor şi sponsorilor Bancpost, Nokia, PepsiCo, Danone, Staropramen, gazdelor, bravo Biz şi, fireşte, #bauau!

Din ce în ce mai des citesc prin presă despre accidente rutiere de tipul “hit and run” şi parcă cele mai multe dintre maşinile implicate sunt BMW – sau asta e percepţia mea. De altfel, marca asta parcă a ajuns să fie cumva asociată cu “jmekerii”, şi nu neapărat dintre cei care au şi ceva de zis ci mai degrabă din categoria celor care doar au ceva de condus.

Eram, încă sunt, un fan declarat al maşinilor făcute de Bayerische Motoren Werke AG, însă din ce în ce mai mult am impresia asta, că se pune un semn de egal între loazele de care ziceam mai sus şi BMW, şi ştiu sigur că există oameni care-şi permit o maşină nouă, scumpă, şi nu mai aleg marca asta pentru că nu vor să fie percepuţi aiurea.

Aşa că vă întreb: are BMW o problemă de imagine în România?

A doua zi am reuşit să ne strângem în formulă completă cam pe la 10, când au început prezentările şi discuţiile, în ciuda faptului că în noaptea precedentă se dezbătuse aprig cu chitara până la ore mici – şi ce mişto a fost.

Manafu a vorbit despre lucruri de bun simţ în social media – prezentarea e la el pe blog şi e bine s-o parcurgeţi fiindcă zice de basics: cum intri în SM, cum comunici corporate si non-profit, dar şi care este cel mai mare secret: cel mai bine înveţi fiind în Social Media. Word!

De la Victor am reţinut alte sfaturi de bun simţ despre cum companiile ar trebui să-i ajute pe cei interesaţi să găsească informaţii despre ele chiar la ele pe site. Walk before run. Înainte să ne aruncăm în campanii şi proiecte alambicate, faceţi-vă, măi companiilor, o pagina corectă de “About”, cu un kit de presă bine făcut. Şi după aia mai vedem :)

Cristi China: “cel mai mare risc în Social Media e să nu fii în Social Media”. Punct. Pe I! Ca de obicei.

Dragoş a reluat ideea decesului previzibil al publicităţii online, argumentănd că e vorba de mediu mai mult decât de media şi că generaţiile viitoare sunt “Natural Born Digitals”. Mai multe şi mai pe larg despre asta, aici.

Alex Negrea a vorbit mai ales despre Facebook pentru că, aşa cum admite, e un evenghelist al acestei reţele de socializare în care crede foarte mult. Pe foarte scurt, e importantă mărimea comunităţii, dar e mai important ca această să fie activă. Plus “constanţă”, lucru pe care l-aş striga şi eu, tare!, să se audă până la Sibiu! Mai multe concluzii, aici. Şi aici un articol care prezintă puncte de vedere cu care nu sunt complet de acord. O fi vorba de una dintre diferenţele alea între PRi şi bloggeri :)

După prânz eram ultra mega somnoroasă, dar tot am reuşit să notez câteva idei.

Robert Zănescu de la BancPost a făcut o declaraţie de intenţie: “Nu suntem jucători în Social Media, dar vrem să devenim”. Mi-a plăcut mult ideea www.trimiteunbravo.ro şi abia aştept să văd ce idei mai au! Succes!

M-a surprins un pic declaraţia lui Cristi Dorombach, respectiv: “Social Media e cel mai mare duşman al unei companii” – asta e valabil, a completat apoi, doar prin neprezentare, ca să zic aşa. Nu poţi, idee reluată şi de Chinezu, să ignori, de exemplu, 3.600.000 de oameni care sunt pe facebook.

Mă rog, mulţi dintre ei sunt şi nu sunt, eu estimez că activi pe FB sunt ceva mai puţin de jumătate din numărul ăsta, poate nici atât. Dar ei există, se află se găsesc online. Au învăţat să caute informaţii în acest mediu şi învaţă, din ce în ce mai mult, să ţină cont de ele în decizia de cumpărare.

E bun simţ de bază să nu ignori aceste realităţi, iar dacă le ignori, invitabil, o s-o păţeşti! Aş adăuga eu că fiecare companie are unul sau mai multe publicuri şi este, practic, imposibil ca unii dintre aceste publicuri să nu fie online. Aşa că, dragi companii, Social Media vă are în vedere, indiferent dacă vă place asta sau nu! :) (ideal ar fi să vă placă sau să vă luaţi om/agenţie căruia să-i placă!)

Adi Ciubotaru a avut un discurs foarte (bine) legat şi articulat despre oportunităţi, big picture, brand personal şi profesionalizare a blogosferei şi despre faptul că cu cât creşte mai mult industria, cu atât creştem toţi. De altfel, şi Vali a zis cam acelaşi lucru, dar cu mai mult accent pe mărimea comunităţii pe care un blogger o adună în preajma sa. Tot Vali (Zoso, mă, cum “Care Vali?” :D) a vorbit despre greşeli, atât ale bloggerilor cât şi ale companiilor, cu exemple şi de o parte şi de alta. Despre branding personal a vorbit şi Andrei: “Nu fi diferit online faţă de cum eşti offline”. Word!

Costin susţine şi el abordarea SM pe principiul “începe să faci şi apoi umblă la fine tuning” şi, în afara prezentării, a spus că banii se fac, dar ar prefera şi aşteaptă provocări din partea companiilor şi agenţiilor, iar Groparu a avut una dintre cele mai inspirate şi haioase prezentări, despre importanţa de a avea un blog şi despre blogosfera locală – prezentarea şi concluziile lui post event le găsiţi aici.

Şi acum iar tre’ să plec la o întâlnire! Aşa că “stay tuned”, mai am de povestit şi încă nici nu m-am apucat de scris concluziile personale cu privire la experienţa asta. Dada, ştiu că le aşteptaţi cu interes! :))))) Deci urmează partea a treia despre eveniment. Foarte mişto eveniment. Şi inspirat!

Săptămâna trecută, Roxana ne-a invitat la Blogtail, un eveniment Cafepedia cu şi pentru bloggeriţe, cu fructe, barmani, alcool şi combinaţii care mai de care mai trăznite! De altfel, ca şi vremea, la propriu, fiindcă în timp ce noi ne distram de zor cu coctailuri, muzică şi dans, afară tuna, turna şi vijelea!

Am fost întrebată, în prealabil, de fructul favorit şi, deşi mi-a fost greu, am ales afinele pentru că-s parfumate şi nu neapărat foarte dulci. Se ştie de-acum, sper, că nu-s fan dulcegării, nici la propriu şi nici la figurat. Când am ajuns la Cafepedia, zis şi făcut, Alex, barmanul, mi-a pregătit un cocktail cu afine şi vodka. Nu era rău, recunosc, dar nu m-a sedus irevocabil. I-a urmat un Long Island cu vreo cinci tipuri de alcool, cam prea tare pentru gustul meu. Între timp, n-am “şomat”, fireşte, ci am experimentat delicioasele shoot-uri, başca am gustat fiecare de la fiecare într-o veselie indescriptibilă!

Ca în Sex and the City, doar că au fost mai multe prietene!

Până la urmă, combinaţia câştigătoare pentru mine s-a dovedit a fi una cu mere verzi, un cocktail nu foarte tare însă teribil de aromat şi foarte foarte bun! Am admirat mult răbdarea barmanului de a experimenta până când a găsit combinaţia perfectă pentru gusturile mele, lucru atât de rar în cafenelele de azi când, poţi să le zici de şapte ori ce vrei, că tot ce ştiu ei primeşti! Iubesc locurile cu servicii care îmi dau senzaţia că ceea ce vreau eu, client, chiar contează!

De fapt şi de drept, combinaţia câştigătoare a fost seara în sine, cu fete prietene din online, muzică aleasă perfect, loc răcoros şi luminat numai bine pentru încins atmosfera, cocktailuri colorate, fructe proaspete, hăhăială şi o binevenită relaxare într-o seară de miercuri, pe când afară era furtună…

Şi dacă nu mă credeţi, poftim pozele!

PS la finalul serii, am primit şi un card de reducere la Cafepedia, aşa ca ştiţi deja unde ne vedem pentru cafele şi fructails! PS mai ales pentru prietenele mele offline, vă ştiţi voi care, mâncătoarelor de floricele ce sunteţi! :p

Vineri am ratat trezirea de la 6, aşa că bagajul a fost făcut pe foarte repede înainte sistemul folosit fiind “umblă chiaună prin casă şi pune în troller ce-ţi pică în mână şi crezi c-ar fi util”. E prima dată când reuşesc să nu uit ceva acasă, dar nu recomand să faceţi ca mine.

Diferenţa de vreo 15 grade fată de Capitală a fost mai mult decât binevenită, iar gazdele de la hotel Bucegi Porţile Regatului şi vila Allegria (unde am stat eu) au fost de nota 10 cu felicitări! Mi-au dat până şi-o geacă mai serioasă care a preîntâmpinat dârdâielile!

În fine, încet-încet, ne-am adunat toţi, organizatori, participanţi, agenţii, bloggeri de top, companii, şi, după masa de prânz, au urmat prezentările unde am spus, fiecare, cine şi de ce suntem acolo. În contexte din astea eu sunt şi blogger şi om care face campanii, inclusiv online, aşa că am fost de două ori mai atentă la ce s-a vorbit.

Am reţinut cel mai bun răspuns pe care îl poţi da la întrebarea “Ce ROI am eu când investesc în Social Media?”, adică: “Dar la telefonul mobil ce ROI ai?” (Victor Kapra), şi mi se pare best of din seria explicaţiilor şi argumentelor. La fel de convingător (pentru cine ştie cât de cât ce şi cum) este că a nu fi prezent (companie)  în SM e ca şi cum ai avea – vrei nu vrei – un canal important de comunicare pe care nu îl controlezi. Cine-şi permite aşa ceva?!

Râsete, voie bună, mai o înţepătură pe ici, pe colo, discuţii de voie. Şi a urmat seara, în care organizatorii s-au întrecut pe sine, cu mai multe grade în sticle decât în atmosferă, cu foc de tabără ca la carte, batal proţăpit şi carnuri la grătar, cu palinca de Sălaj via Groparu, cu karaoke, frate!, cu #bauau şi cu chitară marca Tecueanu!

Găsiţi filmuleţe, video şi poze via Manafu care le-a strâns pe toate (mai treceţi, c-o să facă updates, n-am scris chiar toţi), dar vă spun cinstit că sunt doar o palidă redare a atmosferei din prima seară de #bizsmscamp. Pentru că spaţiul era rotund (!), am stat în cerc şi nimeni nu s-a strâns pe la colţuri, nu s-au făcut bisericuţe, a fost o circulaţie liberă a participanţilor în natură (la propriu!) şi s-a râs mult. După caz, gheaţa a fost spartă, topită sau băută, şi asta s-a simţit: toată lumea a fost foarte relaxată. Aşa de relaxată încât s-a stat în jurul focului până la ore mici din noapte, exact aşa cum făceam pe vremuri în tabere.

A doua zi la conferinţa… E, dar despre asta vorbim într-un episod viitor, că tre să fug la o întâlnire! :p

Moartea regretabilă a lui Amy Winehouse nu are cum să fie un subiect de bancuri. În fapt, moartea oricui nu are cum să fie subiect de poante. Nici a lui Michael Jackson, nici a lui Adrian Păunescu. Nu e prima dată când văd tampenii de genul ăsta pe twitter, dar e prima dată când m-au iritat peste măsură. Rândurile de mai jos sunt pentru cei care au găsit treaba asta amuzantă!

Să fii artist de talia lui Amy e greu. Uneori, din păcate, e prea greu. Succesul mondial la o vârstă la care altele abia descoperă cum se fierbe corect un ou, nu e lucru simplu de gestionat. Nici banii mulţi care îţi dau iluzia libertăţii în timp ce orice mişcare, orice apariţie îţi este comentată până la cel mai mic detaliu fără nici o urmă de prietenie sau înţelegere, pentru că, nu-i aşa?, ştirile negative vând mai bine decât cele pozitive.

Amy Winehouse a influenţat modă şi muzică şi cine ştie câte poveşti s-or fi scris şi s-or mai scrie pornind de la ceea ce a reuşit să realizeze în (doar) 27 de ani de viaţă.

Cu toate astea, se găsesc nişte deştepţi cărora moartea ei li se pare subiect de poante, glumiţe şi băgat în seamă!

Bă! Ştiţi ceva?! Dependenţa voastră de atenţie e la fel de periculoasă şi dăunătoare precum drogurile şi alcoolul. Dar în timp ce artista a cărei moarte vă amuză a reuşit să realizeze lucruri inspiraţionale, care au bucurat o lume întreagă şi care rămân, glumiţele voastre şi atenţia pe care o meritaţi durează doar câteva secunde!

Acum puteţi să râdeţi de să vă prăpădiţi! Joke’s on you!