În weekendul ăsta domnu’ Brylu ne-a făcut program sibian. Adicătelea, ne trimite maşini ca să ne ia de prin oraşele noastre (Bucureşti, Timişoara, Hunedoara, Cluj şi Baia Mare, din câte am înţeles) şi ne aduce la Sibiu ca să ne prezinte oraşul cum ştie el mai bine.
Poate părea un pic ciudat că, după trei ani de prezenţă constantă la FITS, mă duc să descopăr Sibiul dar, de fapt, nu prea e, fiindcă niciodată n-am avut suficient răgaz pentru a cunoaşte şi a mă bucura pe îndelete de acest oraş, nu-i ştiu tainele, istoriile şi poveştile decât în mică măsură. Ce ştiu, însă, e că mi s-a lipit de suflet, întocmai precum Timişoara, acum hăt! vreo zece ani.
De mâine, aşadar, sunt la Sibiu, pentru a cunoaşte mai bine un oraş care îmi e drag deja! O să facem turul oraşului, o să vizităm Muzeul Astra şi Brukenthalul şi sunt sigură că vom avea parte de o super experienţă!
Cât e ceasul? Uitaţi-vă. Reţineţi ora, minutul, secunda. Acum citiţi.
Noaptea trecută m-au chinuit nişte ţânţari. Da’ rău! Pe la 4 jumate trecute dădeam ture prin dormitor ca un leu în cuşcă, cu becul aprins, gândindu-mă că-i văd şi pălesc mortal pe intruşi. Nici gând! Pesemne, bine hrăniţi cu sângele meu, vampirii înaripaţi aveau o viteză de croazieră ceva de speriat! Într-un final dramatic, pe când deja se lumina afară – am adormit, biruită de oboseală. Dimineaţă am făcut bilanţul: cinci înţepături se lăţeau pe pielea mea. Cred că sunt un pic alergică, deci unde mă pişcă ţânţarul se face ditai pata. Urât, dar o să supravieţuiesc!
În schimb, în alte părţi ale lumii, mii de copii mor, zilnic, din pricina malariei cauzată de muşcăturile de ţanţar. Mai precis, unul la aproximativ 30 de secunde. Boala este transmisă de femela anofel iar moartea survine într-o zi, maxim două: într-o oră apar febra şi frisoanele, în două ore durerile, în 12 ore convulsiile, apoi coma şi, în fine, intervine decesul. Suficient de ironic, anofela poate trăi până la câteva săptămâni.
Nu există vaccin – în 2004 se vorbea de un orizont de timp de şase ani pentru această posibilitate, dar perioada s-a prelungit sine die. Medicamentele nu mai sunt nici ele prea eficiente, aşa că, practic, cea mai sigură metodă pentru ca aceşti copilaşi să nu moară este… o banală plasă de ţânţari în valoare de 22 de lei.
E atât de simplu. Şi nu e nevoie să vă spun că suma asta nu e mare lucru, mai ales când reprezintă diferenţa între asta:
şi asta:
Programul UNICEF de prevenire a malariei a dus, de-a lungul timpului, la schimbarea statisticilor: înainte mureau cu 50% la mulţi copii, câte unul la 20 de secunde. Dar chiar şi aşa, mortalitatea e mult prea mare.
V-aţi uitat la ceas înainte să citiţi? Cât timp a trecut? Câţi copii au murit?
Berea e asociată cu muzica, distracţia si prietenii, şi asta e fix platforma pe care mai multe branduri îşi construiesc campaniile. Una dintre ele e cea derulată de Tuborg, cu Party Manager-ul, şi mi se pare o abordare foarte faină, cu atât mai mult cu cât, în final, cineva o să “câştige” jobul ăsta, o să aibă telefon şi maşină de serviciu (Toyota Auris Hibrid) plus salariu de 1000 de euro.
E drept, asta doar pentru şase luni dar, dacă se descurcă bine, probabil îşi poate găsi un job permanent în echipa URBB sau în altă companie, la BTL sau Event Management. E un început şi poate fi o mare bilă albă în CV, dacă asta e meseria în care v-ar plăcea să faceţi carieră.
De ce e cool? Tinerii oricum ies prin cluburi, merg la petreceri, “e distracţie, ce mişto!”, aşa că Party Manager e în natura lor. Atâta doar, că această poziţie vine şi cu nişte responsabilităţi: nu te distrezi doar tu, ci trebuie să-i faci şi pe altii să se distreze, ba chiar să organizezi asta, să ştii ce muzică să alegi, că e destulă bere pentru toată lumea şi să călătoreşti destul de mult.
La o primă vedere, e simplu. În fapt, ca om care a făcut nişte evenimente, şi nu chiar mici, ştiu şi vă spun că nu e chiar aşa simplu (încercaţi, deşi e doar în joacă!) – there is NO such thing as a free lunch! Dar e distractiv, cu asta pot să fiu de acord! Puteţi, de asemenea, să aflaţi ce fel de party animal sunteţi via Facebook, unde e o aplicaţie chiar haioasă.
Pentru jobul ăsta vă mai puteţi înscrie până pe 10 iulie, dar “prin trimiterea codului de sub capacul sticlei Tuborg sau cheita dozelor, fie pe www.tuborg.ro, fie prin trimiterea unui SMS la numarul de telefon 1858, cu tarif normal in retelele de telefonie mobila” până pe 31 august se pot câştiga premii simpatice: pachete cu doze de bere, iPhones şi party kits.
Câteva statistici primite azi de la R-G: 14.164 de persoane au utilizat aplicaţia Party Animal pe facebook şi au fost înscrie, până azi, 372.500 de coduri. Nu e rău, nu e rău deloc!
În 2005, aflată în concediu la Vamă, asistam la prima ediţie a festivalului Folk You fără să ştiu că, un an mai târziu, aveam să-i fiu producător executiv şi, mai apoi, producător general. Mi-a plăcut mult conceptul de cântare pe plajă, cântare simplă: un om, o chitară, o muzicuţă şi, în culise, câteva băncuţe. Nu tu protocol, nu tu jocuri de lumini.
În 2011 Folk You s-a transformat într-un circ, iar începutul sfârşitului a fost în 2009. Am ezitat ceva până să scriu articolul ăsta fiindcă FY a fost “copilul meu”, adoptat la vârstă fragedă, l-am iubit şi păstrez amintiri preţioase cu cântările din Festival. Dar, în egală măsură, e dureros să văd ce a devenit, un bâlci muzical, fără cap şi coadă, fără identitate, fără brand. Mă explic, cu amintiri cu tot, în câteva postări.
2006, ediţia “Hei rup”-istă, cu Vânare de vânt!
În 2006, cum ziceam, deşi, teoretic, treaba mea era doar de PR, am ajuns să-mi asum şi funcţii executive, mai de voie, mai de nevoie. Festivalul s-a desfăşurat în fiecare sfârşit de săptămână, în cinci locuri de pe Litoral: Mamaia, Costineşti, Neptun, 2 Mai şi Vama Veche, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. E drept, scena nu mai era un simplu podium de lemn ci era compusă din buteci, aveam şi un acoperiş pentru ea, dar am păstrat aceeaşi distanţa mică între public şi artişti.
Inerentele probleme ale unui festival
Au fost şi probleme, şi nici nu se putea altfel! În Mamaia, de exemplu, a trebuit să mutăm scena după prima seară (şi nu e deloc lucru uşor!), fiindcă proprietarul bucăţii de plajă… se răzgândise. Au muncit băieţii de la Silver Music de le-au sărit capacele să mute scena, dar a meritat! Seara, puţin mai încolo, era un concert Accent cu mult mai mulţi decibeli, dar publicul i-a lăsat şi a venit la noi. Tot la Mamaia am decoperit-o pe Maria, care mi-a plăcut mult, şi îmi place în continuare. Ascultaţi:
În Costineşti ne-a plouat, dar Nicu Covaci nu s-a dat jos de pe scenă. A continuat să cânte, publicul a rămas şi, până la urmă, am alungat ploaia! A fost public chiar şi la Neptun – a fost un loc în care eu n-am vrut să facem concerte, dar nu era decizia mea. Mai puţin, dar a fost! Ce să mai spun de Vamă şi 2 Mai, locuri în care am fost primiţi cu braţele deschise?! Mă rog, aproape de toată lumea: proprietarii de la Stuf, deşi ne-au lăsat să punem scena pe plaja “lor”, au dat drumu la muzică până să se termine concertele. Dar şi eu eram încăpăţânată şi bătăioasă. Până la urmă, s-a sfârşit cu bine, dar anul următor aveam să le cer băieţilor de la SM de două ori mai multă putere în boxe. Lesson learned!
Culise mai mult sau mai puţin amuzante
2006 a fost anul în care am făcut tricouri şi bandane pentru dat în public. Eu, că nu suport chestii “pe gât”, îl sfârtecasem pe al meu, la fel şi la mâneci şi la poale. Arăta destul de funky şi, de mai multe ori, mi s-au cerut tricouri “ca al tău, din ăsta, mişto”. Am sfâşiat o grămadă de tricouri pe plajă în vara aia! :)
Şi tot în anul ăla s-a scris imnul. Olăraşu are păcatele lui, dar şi talent cu carul!
Din culise nu pot povesti cine ştie ce, deşi ar fi, cred, material cât pentru o carte. Toată lumea mă invidia pentru că, vreme de o lună, de miercuri până duminică sau luni, eu eram la mare. Cum aş fi putut să le explic că, în aceste cinci săptămâni, abia am reuşit să fac una sau două băi în mare, că fiecare noapte se sfârşea la ore mici şi fiecare zi începea maxim pe la 9, de multe ori şi mai devreme, fiindcă mereu se găsea, pe acelaşi etaj cu mine, câte un plod care fie urla de dimineaţă, fie sărea, şi avea adidaşi din ăia chiţăitori!
(nu că m-aş plânge, aş da oricând o lună de lucrat într-un birou pentru una de muncit la Folk You, aşa cum era atunci)
Provocări
Cel mai dificil lucru era reprezentat de diagramele de cazare. Artiştii, dragii de ei, că au şi calitatea asta, se răzgândeau frecvent, ba veneau azi, ba mâine, ba stăteau o noapte, ba trei. În fiecare zi trebuia să iau tabelul ăla de cazări şi să-l refac, neori de mai multe ori. Iar la un Festival cu buget atât de mic precum Folk You, când cele mai multe cazări sunt în barter, e greu, dacă nu imposibil să mai găseşti câte o cameră. Şi totuşi n-a dormit nimeni pe plajă. Foarte puţin a lipsit, cu cineva din echipa JN, dar nu s-a întâmplat. Nici n-aş fi permis aşa ceva.
O altă provocare a fost să respectăm un oarece program pe scenă. Ordinea era ok, nimeni nu ieşea din vorba lui Moţu, dar nici nu prea se respecta un timp de cântare pentru fiecare. De exemplu, la 2 Mai, Olăraşu era într-un mood poetic, aşa că a deviat de la programul lui şi a început să citească poezii pe care le scrisese c-o noapte înainte pe hârtie de imprimantă matricială, lungă de ajungea departe, în public! Nu le mai ţin minte, dar la mine era ceva cu stelele şi luna! Recitalul lui din seara aia a durat de două ori mai mult! Nu că publicului nu i-ar fi plăcut la nebunie, dar eu ştiam exact cât ne ţine generatorul şi a fost nevoie de două excursii la benzinăria din 2Mai pentru reaprovizionare cu combustibil! :))
Artiştii ediţiei, consacraţi şi debutanţi
Cine a cântat în 2006: Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Nicu Covaci, Mircea Florian, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Florin Chilian, Florin Săsărman, Adrian Sărmăşan, Emeric Imre, Maria Gheorghiu, Tatiana Stepa, Zoia Alecu, Maria Magdalena Dănăilă, Heidi Schmidt (spr că n-am ratat pe nimeni) şi câţiva mai tineri debutanţi care, între timp, au devenit şi ei nume cunoscute printre iubitorii genului: Unde, Silvan Stăncel, Alina Manole, Jul Baldovin şi Alina Zaharia.
Revin zilele astea cu episodul următor: 2007, sfârşitul nu-i aici!
M-am abonat, nu mai ştiu cum, când sau de ce, la newsletterul Stil Feminin. Pasămite eram pe la începuturile scrierilor mele pandoreze şi mă gândeam să văd şi eu cam ce subiecte se abordează în site-urile de life style feminin. De obicei ignor respectivele newslettere, dar cel de aseară mi-a atras atenţia printr-un titlu ilar dacă nu chiar cretin:
Ce ar trebui sa fac cand sunt cu noul prieten in oras si ma intalnesc cu mama fostului prieten?
Cum adică “Ce să faci”, îmi ziceam, până s-a deschis pagina, închipuindu-mi variate scenarii. De exemplu, ai putea să scoţi sticluţa cu vitriol pe care o ai mereu la tine, just in case, şi să-i zvârli mamei de ex conţinutul pe faţă. Saaaaaau ai putea să te arunci la picioarele ei implorând-o să-şi convingă odrasla să te primească înapoi ori, din contra, să-i povesteşti că fi-su nu era bun de nimic la orizontală sau că nu l-a învăţat, nesimţita!, cum se face un sos bearnez. Toate astea, de faţă cu “Actualul”.
Nu, serios, ce naiba ai putea să faci, altceva decât să saluţi politicos?! Care e problema dacă te întâlneşti cu mama ex-ului?! Despre ce vorbim aici, ăsta e subiect?! Site-ul cu pricina dă scenariul “mama te salută călduros şi apoi începe să-ţi povestească ce mai face Ex şi cum te-ar fi apreciat ea ca noră”, apoi propune, atenţie!, regula de trei simplă* pentru rezolvarea situaţiei: 1. Da dovada de respect şi educaţie, 2. Fii naturală, 3. Salută frumos.
Şi continuă: tu poate ai avut o relaţie încordată cu mama fostului, că aşa sunt oamenii, diferiţi, întocmai ca tenul lor, şi taman de aceea, Nivea (aha, deci e un advertorial), îţi recomandă, bazat pe aceeaşi regulă de trei simplă, un proces de îngrijire a tenului în trei paşi. Deci Nivea dă nişte bani pentru un advertorial, noi inventăm o problemă care NU există, iar concluzia e că, indiferent dacă te întâlneşti cu mama Exului sau cu probleme de ten, rezolvarea e în trei paşi! Pam Pam!
Mă gândesc că data viitoare ar putea încerca un advertorial bazat pe teorema lui Pitagora. Oare la ce produs ar putea fi?!
* Regula de trei simplă este o metodă matematică ce permite determinarea unuia dintre termenii unei ecuaţii de proporţionalitate pe baza celorlalţi.
M-am plimbat destul de mult prin România, cel mai adesea cu munca sau, aşa cum a fost cazul în martie, ca parte a campaniei Redescoperă România. Taman de aia, am strâns zece destinaţii pe care le recomand. Fiindcă ţara asta e frumoasă, trebuie doar un pic de răbdare la capitolul servicii şi un pic de drag de ea!
1. Delta
M-am îndrăgostit de Sulina în 2006, de străzile denumite simplu, strada 1, strada 2, şi de plaja parcă nesfârşită, de far şi rigurozitatea cu care e împărţit cimitirul din localitate. Practic, aici sunt cinci cimitire şi, zice-se, singurul în care cel musulman e aşezat lângă cel evreiesc. Mai sunt acolo cimitirul bisericilor europene occidentale, în care găseşti marinari cam de toate naţiile, cel lipovean (ortodox pe rit vechi) şi cel ortodox. Puteţi să vă urcaţi până sus în Far, merită efortul pentru cât de fain se vede!
De asemenea, dacă nu vă duceţi în perioada Anonimul, când e ceva hărmălaie, şi Sfântu Gheorghe e o destinaţie de vis. Peşte gătit ca la mama lui, linişte, o plajă superbă, apa curată, localnici prietenoşi şi multe poveşti… pescăreşti. Fără prea mare greutate, îi puteţi convinge să vă ia cu ei în lotcă şi să vă arate locuri de poveşte de prin canalele mai mici din Deltă, locuri doar de ei ştiute, în care o să aveţi ocazia să vedeţi vietăţile din manualul de zoologie la ele acasă! Dar să nu le deranjaţi!
2. Zona Horezu
Pentru experienţa specială a olăritului (mai mulţi meşteridin zonă oferă turiştilor această posibilitate), una pe care o recomand în special celor de la oraş care n-au experimentat în viaţa lor trăitul la ţară. De altfel, dincolo de olărit, recomand orice destinaţie în care gazdele vă învaţă una-alta depre ce va să însemne trăitul la ţară: un cosit, un săpat, o primenire a curţii.
Dacă vă abateţi doar un pic pe lângă Horezu puteţi vizita culele de la Măldăreşti, un soi de reşedinţe fortificate, cu guri de tragere şi beciuri mari, generoase, construite de boieri de prin secolul XVII pentru a-şi apăra averile în faţa raidurilor turce. Cele mai impresionante sunt Cula Duca (tot în zonă se află şi casa memorială a politicianului) şi Cula Greceanu – cea mai veche din ţară. NB: Mobilierul şi obiectele de decoraţii sunt originale!
3. Sighişoara
Dacă n-aţi reuşit până acum să ajungeţi în acest oraş, vă recomand să nu mai staţi mult pe gânduri şi să luaţi drumul cetăţii. Preferabil, când vizitaţi oraşul, e bine să aveţi şi un ghid care să vă spună poveşti şi detalii despre bresle şi… răţuşte!
Fiecare colţişor are o poveste şi e parte din istoria oraşului, aşa că n-aveţi decât să vă plimbaţi la pas pe străduţele pietruite.
Şi, dacă tot sunteţi în zonă, daţi o fugă şi la Hanul Dracului, unde se mănâncă super bine şi unde un proprietar ambiţios a reuşit să pună la punct tot soiul de atracţii, de la o insulă cu lebede, la o micuţă grădină zoologică şi un centru ecvestru.
4. Roşia Montana
Dincolo de scandalul legat de exploatarea minieră şi firma canadiană, zona e superbă, ruptă din poeziile lui Coşbuc. Dealurile sunt blânde şi chiar dacă drumul ce duce (dinspre Deva) spre Roşia nu e cel mai prietenos din lume, nu bagi de seamă, pentru că peisajul e minunat. La fel, centrul localităţii, casele vechi de sute de ani şi mina din care odinioară localnicii reuşeau să-şi câştige existenţa. Nu ştiu ce o să se aleagă de zona aia dar, cât e în picioare şi nu se umple de termopane e de văzut!
5. Saline
Sunt mai multe în România, dar eu cel mai recent am văzut-o pe cea de la Slănic Prahova, una dintre cele mai mari din Europa. După un drum cu liftul ce pare destul de lung, ajungi în salină şi te apucă dârdâitul, fiindcă acolo temperatura e de vreo 12-14 grade. Dacă aţi avut inspiraţia să vă puneţi o haină pe voi, însă, puteţi avea parte de o experienţă cu oh! şi ah! vizitând salina. Spaţiul e impresionant, nu vă gâdiţi la hrube mici şi înguste, nici gând de aşa ceva! Există chiar şi un teren de fotbal! :)
6. Piatra Craiului
Pentru cei care au depăşit stadiul de “pantofari”, de mers nu pe drumul forestier ci pe creastă, cu echipament potrivit. Cu siguranţă e mai greu să ajungi aşa la cabană (Curmătura, Plaiul Foii, Gura Rîului sau Pietricica – eu doar pe astea le ştiu), dar efortul este răsplătit de peisaje superbe şi, dacă gaşca e cum trebuie, cântări cu chitara până în noapte. Iar conţinutul conservelor n-a avut niciodată gust mai bun decât în (Popasul) Diana :))
7. Transfăgărăşan
E mai mult decât un drum tăiat în stâncă şi e musai de mers pe-acolo, măcar din când în când, şi, dacă tot treceţi pe acolo, opriţi-vă un pic şi la Bâlea. Pentru mine Transfăgărăşanul a fost o surpriză, pe când mă întorceam, acu’ vreo cinci ani, de la nush ce eveniment în Timişoara şi eram… în pantaloni scurţi şi sandale, că era iulie! :)
Am prins zăpadă pe Transfăgărăşan şi unele dintre cele mai frumoase peisaje, iar cu această ocazie, vă puteţi opri şi la Vidraru – cabană şi baraj.
Acesta este doar al doilea cel mai înalt drum din România. Primul, deşi nu complet asfaltat, este Transalpina – o să fie, curând, şi o campanie acolo, urmaţi linkul :)
8. Cheile Sohodolului
Alături de Valea Cheii, cred că e cel mai frumos loc pe care l-am văzut eu în campania Redescoperă România. Nu e departe de Târgul Jiu, acolo unde sunt o parte din sculpturile lui Brâncuşi, dar şi nişte covrigi demenţiali!
9. Cetatea Alba Carolina
Prima dată am fost la Alba Iulia când eram prin gimnaziu deci prin secolul trecut şi ţin minte că mi-a plăcut mult oraşul. Am revenit acolo în 2009, cu organizarea unui eveniment de business, şi am fost foarte impresionată de progres. Acum, din câte înţeleg, refacerea cetăţii e aproape completă şi e chiar şi gardă care se schimbă, cu costume, cu cai, tot tacâmul! Foarte tare!
10. În fine… ultima recomandare. Mi-e greu să mă opresc la 10, de fapt. Ar putea fi Sibiul (cu Ocna şi Muzeul Astra cu tot), fiindcă e un model de ceea ce se poate face într-un oraş românesc, sau Timişoara, fiindcă, dacă m-aş muta vreodată din Bucureşti, acolo aş merge. Ar putea fi recent descoperitul palat cantacuzin de la Floreşti ori Băile Felix, pentru o baie, iarna, în piscina exterioară cu apă termală – priceless!
Aşa e, nu poţi face doar zece recomandări. Văile principalelor rîuri au farmecul lor, la fel cetatea Devei şi până şi mult umblaţii Bucegi. Marea Neagră încă e sălbatică la Vadu ori la Cornu. În Apuseni, orice sătean ştie a spune poveşti fermecate. Luaţi-vă maşina şi mergeţi hai-hui prin ţară! Aveţi ce descoperi!
Leapşa, pentru că e o leapşa, se duce la Sorin Grumăzescu fiindcă şi-aşa are el chef de călătorit! Să vedem ce locuri #dinRomânia îi plac ! :)
Deşi am avut abonament, n-am putut merge decât sâmbătă la Bestfest, aşa că am văzut doar Mika. Ah, da, şi Asian Dub Fundation, un soi de electric jungle cu influenţe punk (sau aşa ceva!) care nu se auzeau, totuşi, deloc rău.
Câteva vorbe despre Summer Camp-ul organizat în Tunari: un perimetru generos, cu tot soiul de atracţii şi variante de petrecere a timpului, de la parc de distracţii clasice, cu carusel şi maşinuţe buşitoare (da, fireşte că m-am dat, şi încă de vreo câteva ori!!!), cu magazine găzduite prin corturi mai mari sau mai mici, cu teren de baschet (poate erau şi de altele, dar eu pe ăsta l-am văzut), cu Expirat (acelaşi ca în Vamă, da), cu mici şi bere (eu fără alcool), mâcare libaneză şi clătite, cu disco şi cort jaggermeister, cu fete de la Camel care nu m-au câştigat de clientă (sorry, ramân la “cuiele” mele!), cu hărmălaie, bloggeri, alţi cunoscuţi şi localnici mulţi, că au avut acces gratuit – super mişcare emagic şi Primăria, apropo!
Mika fu mişto tare, fix cum mă aşteptam, un concert pozitiv, vesel, care a încălzit mulţimea, în ciuda faptului că se cam lăsase răcoarea în Summer Camp, că, deh!, era un pic trecut de miezul nopţii când artistul s-a urcat pe scenă. O oră şi 20 de minute, atât a durat concertul lui, timp în care am prestat la unison cu cei din jurul nostru… Mai de voie, mai de nevoie, fiincă ne-am aşezat la vreo 10 metri de scenă :)
Preferatele mele, live, au fost Happy Ending şi Rain, poate şi pentru că acolo toată lumea părea să ştie versurile şi s-a cântat mai mult. Au fost toate piesele cunoscute, atât de pe Life in Cartoon Motion cât şi de pe The Boy Who Knew Too Much, cu Lollypop la bis. Am plecat tropăind vesel de la concert şi poate că aş fi întreprins chiar şi pasul ştrengarului dacă n-ar fi fost, totuşi, teren accidentat!
Una peste alta, a fost mişto la Bestfest. Mi-ar fi plăcut mai multă lumină la toalete şi un lineup mai zdravăn, aşa cum a fost în anii trecuţi la acelaşi festival, dar sper că pentru ediţiile viitoare Laura & Co se vor descurca mai bine din punctul ăsta de vedere.
În altă ordine de idei, prin blogosferă şi presă nu prea am auzit mare lucuru de Rock the City, doar câteva articole rătăcite pe ici şi pe colo. Mă rog, poate că a fost şi de la promovarea destul de slăbuţă. Mi-ar fi plăcut să nu se suprapună, totuşi, asta ca să nu spun şi de Jamiroquai, la Mamaia, în fix acelaşi weekend. Hai, că nu sunt aşa mulţi organizatori importanţi de spectacole pe la noi. Nu ne vorbim şi noi mai din timp, ce ziceţi?! Nu de alta, dar aceeaşi mulţime de plătitori de bilete împărţită la mai multe evenimente în acealaşi timp nu are cum să fie ok pentru nimeni. Numa’ zic…
Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.
Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.
Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.
Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.
(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)
Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.
Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.
În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.
La începutul lunii, după Festivalul de teatru, pe când eram încă în maşina ce mă aducea de la Sibiu la Bucureşti, mă sună Marta Uşurelu (deci nu Maria, deci nu Ursuleţu :p) să mă întrebe dacă nu vreau să scriu nişte mii de semne despre FITS pentru revista BIZ. Vrei, calule, ovăz? – cine a făcut sau face PR ştie că nu e chiar aşa de simplu să amesteci cultura-cultură cu cea business, ba uneori e chiar imposibil, oricâtă imaginaţie ai tu şi oricât ai încerca să faci texte care să se potrivească pe stilul produsului media de business.
Aşa că o asemenea întrebare nu avea decât un singur răspuns: DA! Lasă că ai vrea să dormi trei zile sau că nu e uşor să scrii un text mare cu o vedere de ansamblu asupra unui mega eveniment la care tu ai participat, practic, prea puţin, fiindcă erai, cum ar veni, “la datorie”, şi că nici nu ai, încă, toate toate fotografiile – le-am primit, totuşi, cu foarte puţin timp înainte de deadline (aici, credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2011)
Deja, în timp ce vorbeam cu Marta, îmi zburau prin minte rame şi abordări ca pentru o revistă business, cu bugete, cu ce idei au avut partenerii să se promoveze, cu Bursa de spectacole şi alte năzbâtii. Dar nu, deschiderea era completă: Nuuu, scrie cum a fost, scrie despre tot evenimentul, să ştie lumea ce şi cum!
Zis şi făcut, şi aşa a apărut, în numărul curent BIZ, articolul de două pagini intitulat Cronica unei petreceri de majorat – un festival, o petrecere, sute de evenimente, mii de artişti, zeci de mii de invitaţi – mulţumesc, Marta, pentru ocazia de a “vorbi”, din nou, despre un eveniment pe care îl iubesc!! Nu au mai apucat să intre în revistă vreo trei paragrafe, iar articolul s-a terminat la buget şi sponsori (ceea ce e foarte bine, totuşi, apropo de ce ziceam mai sus!), aşa că, după ce citiţi articolul în revistă, reveniţi aici pentru final:
O premieră în acest an a fost apariţia magazinului FITS, amplasat în Piaţa Mare, ca răspuns la cererile tot mai mari pentru obiecte personalizate cu însemnele Festivalului şi pe care mii de oameni l-au luat cu asalt în cele zece zile, dar şi oferirea, de către organizatori, a unor Diplome pentru spectatori. Ca amănunt „de culise???, fiecare dintre sutele de astfel de diplome a fost semnată personal de către directorul Festivalului, Constantin Chiriac, ca semn al preţuirii pentru Măria sa, Publicul FITS.
Şi Internetul a vuit mult mai mult decât în alţi ani, pe bloguri (au fost acreditaţi unii dintre cei mai citiţi bloggeri din România) şi pe reţelele sociale. În total, până în ultima zi de desfăşurare, FITS 2011 generase peste două milioane de rezultate pe Google, fotografii, filme, comentarii, Like-uri şi RT-uri, într-o amploare online fără precedent până la această ediţie.
Ce va fi la anul? Ei bine, directorul Chiriac ştie deja o parte din spectacolele „antamate??? pentru ediţia viitoare, iar iubitorii de arte ale spectacolului ştiu, cu siguranţă, că la fine de mai şi început de iunie au program la Sibiu pentru zece zile de absolută şi neîntreruptă încântare!
PS Şi, că tot veni vorba de revista BIZ, zic să vă anunţ şi că mă duc la evenimentul lor, Social Media Summer Camp, la Pârâul Rece, între 22 şi 24 iulie. Locuri nu mai sunt, deci zic doar aşa, să vă fac în ciudă :p
Pentru mine, ca exponent al generaţiei care a crescut cu Gala Desenului Animat, Cireşarii şi Maria Mirabela, seria Transformers e niţel din altă poveste, admit cinstit! Prima întâlnire cu maşinile care se ridică în picioare, se transformă şi încep să… danseze a fost în reclamele la Citroen, printre puţinele care au reuşit să nu ma enerveze oricât de des ne-am fi întâlnit.
Deci ideea îmi place, pe cuvânt! Despre ecranul IMAX am mai discutat în alte rânduri, “oricând, cu plăcere”, aşa că nici combinaţia, adică filmul văzut aseară în avanpremieră, Transformers 3, cum ziceam, n-a fost rău! Un picuţ cam lung, poate, dar nu rău!
Pe scurt, nişte transformers buni, Autobots, se bat cu nişte transforers răi, Decepticons. Printre ei mai sunt şi nişte muritori, Sam, Carly (acum băieţii oftează în cor) şi Dylan (acu’ oftează fetele), cu accent pe Carly care e o bunăciune blondă pe care o cheamă, vorba lui Auraş, Not Megan Fox. Carly (Rosie Huntington-Whiteley) arată cam aşa:
Lasă că am avut şi noi, fetele, partea noastră de entertainment şi o lecţie importantă: Sfârşitul lumii e ocazie unică, deci nu poţi să te îmbraci oricum, că apari la TV, salvezi lumea, e important!
Ca de obicei, nu vă povestesc acţiunea, e suficient să reţineţi că e cu transformări (dăăăă!), răsturnări de situaţie, adrenalină, ceva product placement (Lenovo, Mercedes, Nokia şi altele), tehnologie la greu şi ceva imagini de documentar din perioada în care Armstrong (care avea pantofi de trupa Andre!) a făcut pasul mic pentru om dar uriaş pentru omenire, şi chiar robofashion: cel mare si cel rău purta glugă, nene!, iar Sentinel avea cioc! :)
Mai adăugaţi, cinefili şi cinefile, că John Turturo şi John Malkovich au şi ei câte un rol în film, deci, serios acum, pelicula nu e deloc rea şi măcar acum ştiu despre ce e vorba, aşa că ne vedem şi la Transformers 4! Thx, tizo & Oxygen PR pentru invitaţie!
Poate părea un pic ciudat că, după trei ani de prezenţă constantă la FITS, mă duc să descopăr Sibiul dar, de fapt, nu prea e, fiindcă niciodată n-am avut suficient răgaz pentru a cunoaşte şi a mă bucura pe îndelete de acest oraş, nu-i ştiu tainele, istoriile şi poveştile decât în mică măsură. Ce ştiu, însă, e că mi s-a lipit de suflet, întocmai precum Timişoara, acum hăt! vreo zece ani.
