Am citit prin presă că există un program intitulat “Primul ghiozdan” şi găsesc că e o treabă tare bună, mai ales dacă e asociată şi cu niscaiva amenzi pentru părinţii care nu-şi trimit odraslele la şcoală. Fiindcă, oricum ar fi învăţământul românesc, analfabetismul e o plagă socială şi nici un copil nu ar trebui să fie condamnat la aşa ceva, cu atât mai mult de către chiar cei care i-au dat viaţă!

Dar titlul programului m-a dus instant cu gândul la primul meu ghiozdan şi povestea… lor! Fiindcă, în fapt, “primul meu ghiozdan” au fost două, după cum spune povestea.

Am fost foarte încântată de ideea de a merge la şcoală şi tot atunci, din câte mi pot aminti, a avut loc şi prima mea “fiţă” fashion. Adică mi-am dorit, da’ mult, aşa cum numai un copil poate, ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Văzusem la un alt copil, aiurea, pe stradă, şi de atunci nimic nu mi-a putut scoate din minte dorinţa fierbinte de a avea şi eu un astfel de ghiozdan. Cu fata cea frumoasă şi cu cei şapte pitici. Atâta l-am tocat pe tata la cap încât a mers, dragul de el, vreo câteva zile cu mine ca să căutăm minunea. Prin librării, prin depozite, pe unde mai ştia şi el pe unul sau pe altul, peste tot am scormonit împreună, dar ghiozdanul de vis nu apărea nicicum, iar eu nici gând să merg cu altceva la şcoală.

Până la urmă, fiindcă 15 septembrie nu putea fi amânat după găsirea sau nu a ghiozdanului ideal pentru mine, am primit unul verde, cu doi copii care se jucau tenis. Îmi plăcuseră culoarea şi forma lui şi oricum îmi era relativ indiferent în ce puneam abecedarul atâta timp cât personajele lui Grimm nu erau acolo. Nu am amintiri neapărat plăcute din prima zi de şcoală, fiindcă am nimerit în bancă cu o fetiţă foarte grasă (eu eram tipul “scândură” pe vremea aia) care atâta s-a foit până m-a trântit din bancă. De atunci şi din pricina asta nu suport să mi se greşească numele şi să mi se spună Roxana, că aşa o chema pe fetiţă cu pricina – acum ştiţi motivul.

Peste mai puţin de două săptămâni de la această primă zi de şcoală, la prima notă, un 10, am venit acasă plină de încântare! Fireşte că a fost o fericită coincidenţă, dar acasă mă aştepta, chiar în sufragerie, mult visatul ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Era albastru şi avea şi toată trupa veselă de pitici! Am fost convinsă, mult timp de atunci, că tata ştia ce note iau eu încă înainte să-i arăt carnetul sau să mi le treacă doamna Petcu (învăţătoarea) în catalog.

Fireşte, după asta mi-am dorit un penar chinezesc şi stilou cu cap de panda. Stiloul l-am primit tot în clasa întâi, după ce am depăşit faza bastonaşelor. Există şi acum, bine pitit de mama, alături de primul meu caiet.

Voi vă amintiţi primul vostru ghiozdan? Dar dacă ar fi să alegeţi astăzi unul, cum ar fi? Al meu ar fi, foarte sigur, cu pisici!

N-am scris cu gândul de a a leapşa, dar ar fi drăguţ, cred, că ne amintim de copilărie şi să ne imaginăm ce ghiozdan am alege azi, aşa că îi provoc pe Cristina, Chinezu (care ne poate spune şi ce se mai poartă azi), Raluxa şi pe Hoinaru să ne spună ce şi cum :)

Mă puse Chinezu să sap prin memorie şi să scot la lumină prima mea amintire. Am săpat, ba chiar am împrumutat şi un escavator, dar nu sunt prea încântată de rezultate. Vag, îmi străpunge memoria o salopetă portocalie pe care mama mi-a confirmat că am avut-o şi în realitate, nu doar în închipuirea mea, dar vorbim de o vârstă foarte mică, nici doi ani, practic e imposibil să am amintiri de atunci. Şi totuşi…

Poate ar fi fost povestea spălării bibliotecii cu şampon, dar pe asta am relatat-o de 1 iunie. Hm…

Bine, fie, prima tabără. Cred că aveam vreo patru ani, sau poate cinci, maxim, când m-a luat tata în prima tabără. Am mers la Muntele Roşu, la cabană, pentru o săptămână. Tata avea în grijă 20 de draci, elevii lui de la liceu, şi, colac peste pupăză, trebuia să vadă şi de plod, adică eu, şi nu cred că i-a fost prea simplu, fiindcă eram curioasă ca o pisică şi nu prea aveam clară noţiunea de “pericol”. Aşadar, ca să mă aibă mereu sub ochi, mă lua şi pe mine în excursiile pe munte. Hai, hai, doar că eu la patru ani oboseam repede şi mă plictiseam şi mai şi.

Într-una din drumeţiile astea, m-a luat la cules de afine. Mici şi dulci, bobiţele aproape negre m-au fascinat, cu atât mai mult cu cât tata îmi explicase că fetiţele care mănâncă afine vor creşte mai repede şi mai frumoase. Aaa, bon, vanity was my favorite sin, deci să culegem şi să mâncăm afine. Multe afine! Ceea ce am şi executat, foarte sigură pe efectul benefic al fructelor cu pricina.

Când am ajuns la cabană, însă, şi m-am dus la oglindă să văd cât de mare şi de frumoasă crescusem după atâtea afine, şi am dat nas în nas cu buzele şi limba pătate, aproape negre, am avut un şoc şi m-a luat plânsul. M-am lămurit, însă, că “se duce”, aşa că spaima a fost de scurtă durată iar afinele au rămas, până azi, pe lista fructelor preferate. Chiar dacă pătează :)

Am scris asta ca să vă atrag atenţia asupra campaniei World Vision România, Mame sănătoase, copii sănătoşi.  Pe scurt, e o campanie pentru copiii mai mici de doi ani din zonele sărace şi pentru mamele lor care, de multe ori, nu ştiu prea bine să-i îngrijească fiindcă nu prea au de unde învăţa, iar cei care suferă sunt.. exact! Copiii! Cu un leu, doar un leu, puteţi să vă abonaţi la bunătate. Hai că nu e mult, poftim şi motive!

E complicat cu adusul aminte, dar o nădăjduiesc că Andreea Burlacu o să reuşească să dezgroape prima ei amintire, la fel Claudia Tocilă şi hai şi Pietricel, că şi-aşa se plângea că n-are spor la scris pe blog! :)

Pe ceilalţi o să vă rog să răspândiţi vestea despre proiect pentru cine ar putea şi ar mai dori să ajute. Mulţumesc!

Sunt în sevraj. M-am întors aseară, târziu, de la Sfântu Gheorghe, obosită şi fericită. Am fost neatentă la drum după ce am revenit în Bucureşti, să nu-mi stric starea. În mintea mea, cât vezi cu ochii, se înfăţişau doar nisip, stuf, Dunăre şi mare. Mai ales mare.

Plaja de la Sfântu e generoasă, la fel cum sunt porţiile cu borş de peşte pregătite de Lucica. A fost cam multă lume la finele acestei săptămâni, cum intrai pe plajă erau cearşafurile unul lângă altul. De lene, pesemne, fiindcă plaja e lată şi lungă să tot pui câte zece metri între tine şi ceilalţi. Sau poate era cool să stăm unii în nasul altora, nu ştiu. Noi am fugit spre vărsare şi nu prea am avut multă lume în preajmă. Din când în când, nişte cai. Da’ mai departe, aşa.

Cel mai minunat lucru e că pe plaja asta nu se aud decât marea şi pescăruşii, dar până şi zburătoarele ştiu mai bine şi nu prea chiuie nici ele. Singurele zgomote care pot întrerupe visarea sunt cele ale unor avioane mici care survolează plaja, Dunărea şi marea pentru senzaţii tari date plimbăreţilor. Nici trocariciul nu se aude, nu se aude nimic, doar marea, iar “perfect” e doar o palidă descriere.

Nisipul e fin, fin de tot, că e amestecat cu cel de Dunăre, mai mâlos. Abia puteai construi castelele, dar noi ne-am străduit şi am înălţat o mândră cazemată şi ne-am făcut autoportretele, tot în nisip, şi un şotron. Aş fi desenat şi-o “frunză”, dar când să fac schema, mi-am dat seama că am uitat cum se face. Atâta pagubă!

Am prins şi o frumuşică de furtună, perfectă pentru pozat, cu curcubeu peste mare şi nori negri ce vesteau furii dezlânţuite. N-a fost să fie ploaie decât vreo 20 de minute, o răpăială scurtă care a răcorit la perfecţie locul. De fapt, seara de după ploaie a fost cea mai călduroasă. Nu, nu, nu vă gândiţi la zăduful Capitalei, ci la vreo 23-24 de grade maxim. Perfection! Şi nici nu erau ţânţari!

Una peste alta, “zen” ar fi doar o palidă descriere a zilelor petrecute departe de lumea dezlănţuită. Azi am fost năucă toată ziua şi, la duş, încă îmi părea că mi se scurge nisipul de pe picioare ba, mai mult, aş fi şi înotat vreo două lungimi de cadă iar domnul Sony ar fi putut să fie un pelican, de exemplu.

Da, cum spuneam, sunt în sevraj!

M-a pocnit Tomata c-o leapşa în absenţă, aşa că proaspăt revenită acasă, ma conformez mintenaş după cum urmează. Mai ales că e vorba despre muzică, iar eu îmi pot imagina viaţa fără multe, dar nu şi fără muzică!

1. Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ti-a plăcut când erai mai tânără

Nu există aşa ceva. M-am gândit, m-am gândit din nou, pur şi simplu nu găsesc nici un nume de care să mă jenez. Adică nici măcar seria interpreţilor de muzică uşoară românească, ştiţi voi, Angela Similea, Mirabela Dauer şi alţii de genul. Aia era muzica, aia auzeam, aia îmi plăcea. Pe unele am descoperit că le ştiu şi acum, cu versuri cu tot.

2. Numește o formație sau un cântăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori

The Cure.  Sau Pixies. Sau rockurile mai supărate un pic, categorie la care s-ar înscrie Rammstein – între timp m-am dus să-i văd live şi la Lisabona şi la Bucureşti! La începutul liceului, eu eram Depeche-istă, deci în oarece conflict cu rockul şi rockerii. După aia mi-a venit mintea la cap – nu singură ci cultivată de gaşca de la Radio Nova 22 – şi am început să ascult şi de altele. Cocteau Twins ar fi un alt exemplu, dar cam tot ce ascult acum are rădăcinile sădite în perioada aia.

3. Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum

Cred că Michael Jackson ar putea fi un exemplu. La fel şi Madonna (apropo, azi împlineşte 53 de ani pe care îi aniversează cu un domn de 24! WTG!), Abba… În fine, sunt mai multe! Depeche Mode se află, de asemenea, pe listă.

4.  Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare

Uhm… să vedem, asta e grea, fiindcă bâţâitul depinde mai puţin de muzică şi mai mult de starea mea. Pe vremuri era, inevitabil, indubitabil, Torn – Natalie Imbruglia, acum am un întreg playlist cu din astea mai săltăreţe, de la Gigi D’Agostino şi Sash până la Pet Shop Boys, Şuie Paparude, Armin Van Buuren, Faithless şi alţii de genul ăsta. Drept e: mă bâţâi mult.

5. Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie

S&M – Metallica, Life in Cartoon Motion – Mika, No Need to Argue – Cranberries, Violator – DM, Two Shoes – Cat Empire – am o întreagă listă, iar astea sunt doar albumele reascultate mai recent. Apropo, încerc să-mi cumpăr albumele care îmi plac: mi se pare un gest de respect faţă de artiştii pe care îi apreciez, acela de a plăti pentru munca lor.

7. Numește o formație sau un cântăret de care ești atât de sătul/ă încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el

Enrique Iglesias e primul nume care îmi vine în minte.

8. Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi

Uhm… No idea! Fac update dacă aflu ceva :)

8. Coverul tău preferat

Sunt două, de fapt. Primul e ăsta:

iar al doilea e ăsta:

Ar mai fi şi Summer Wine.

9. Cântecul sau formația preferată în secunda asta

Nu există aşa ceva. Dacă ascult ceva înseamnă că prefer să  fac asta. Dacă nu-mi place, nu ascult. Dar, ok, de dragul jocului, încă mă inspiră şi defineşte asta:

Fireşte că poate scrie oricine are chef despre acest subiect, dar sunt chiar curioasă ce mai ascultă zilele astea Nebuloasa, Auraş Mihai şi Alina Constantinescu.

Ştiţi pozele alea cu vedete care şi-au ratat operaţia estetică? E, aş putea să fiu şi eu într-o poză din aia acum, doar că nu-s vedetă şi n-am nici o operaţie estetică la activ – ratata sau nu. În schimb, nu ştiu exact din ce cauză, am o jumătate din buza superioară de două ori mai mare decât cealaltă jumătate.

E imposibil să nu-ţi atragă privirea şi, probabil, e dificil să nu te gândeşti că botoxul sau acidul hialuronic au intrat cum sau pe unde nu trebuie. Şi mă enervează niţel, recunosc.

În afară de asta, încerc să mă şi simt bine. Aseară la câteva scurt metraje (unele ok, unele nu), c-o lună plină dodoloaţă, rotundă ca o turtă de mălai răsturnată direct pe cer, cu muzică – acum, când scriu, cântă Julică ăla micu’, da’ am auzit şi muzică mişto aici, cu net wireless foarte bun şi cu prieteni. Şi apă împrietenită cu soarele. De altfel, mă pregătesc să merg pe plajă curând.

Se putea şi mai rău – dar să nu anticipăm, zic :)

Guest post by domnul Sony

Şi să ştiţi că apreciez foarte mult aprecierile voastre de la postul precedent, cel cu sfaturile. Mai am sfaturi, dar nu azi. Azi sunt uşor ambetat la gândul că am rămas singur acasă. Home Alone 137 cred, dar cine mai stă să numere cât umblă fata asta creanga?! Şi am încercat să plec cu ea, m-am ascuns în geantă, dar mi se vedea capul.

Pe de-o parte, sunt un pic stresat pentru că am responsabilităţi şi trebuie să mă duc la uşă ori de câte ori aud o mişcare, că poate se întoarce. Nu ştiu când se întoarce, dar nu-mi place să stau singur. Pe de altă parte fiindcă ea e şi jucăria mea preferată. Serios, vouă v-ar plăcea să rămâneţi fără televizor, fără mobil şi chiar fără net câteva zile?!

(asta e o poză mai veche, între timp are un laptop din ăsta şi eu nu mai pot să stau călare pe net toată ziua)

Anyway, acum sunt fix în situaţia aia în care miaun în sufragerie, apoi fug repede-repede în dormitor ca să-mi răspund. Nu poţi să te joci aşa prea mult, iar eu am o vârstă, totuşi.

M-am gândit să fac un party, am destule grăunţe, dar nu prea cunosc alte pisici. Pe vremuri, pe acelaşi palier cu apartamentul nostru, locuia un motan portocaliu şi slăbănog, o zgâtie, cu care m-am întâlnit, aproximativ nas în nas, într-o zi. De fapt, eu ieşisem pe holul blocului, ca să văd care mai e treaba, ce mai fac babele, în fine, să mă asigur că totul merge cum trebuie, şi când colo, puf! tigratul, slăbănogul, maţe goale, fripturistul îmi iese în cale!

Şi nu vă spun că se arcuise tot de parcă era băgat în priză şi a vrut să mă scuipe?! Cât tupeu să ai să te porţi aşa cu mine când e clar că 1. eram mai mare decât el şi 2. eu sunt blond natural, nu roşcat din ăla oxigenat. Cât tupeu?! Eu am vrut să fiu prietenos, adică, na, eram curios ca o pisică, fiindcă nu mai cunoscusem alţi motani, decât o mâţă, tot vecină, Fetiţa, iar el a băgat atitudine din asta mitocănească.

În replică, m-am uitat foarte urât la el şi am ţuştit-o spre casa noastră ca să văd dacă are tupeu să vină după mine. N-a avut. Pe urmă mi-a părut rău că am auzit că s-a pierdut sau a căzut de la balcon sau aşa ceva. Dacă am fi fost prieteni aş fi putut să-i spun că nu e mişto să cazi de la balcon. Adică adrenalină, adrenalină, dar chestia aia gri de pe jos nu seamănă cu mocheta pe care o tot gheruiesc eu. Nu, deloc. E tare, e rece şi miroase în multe feluri. Şi doare, au!

Mă rog.

Ideea e că dacă ar fi locuit în continuare aici aş fi putut să-l invit la un party. Nici Fetiţa nu mai e, s-a mutat. Vlăduţ (adică ursul de pluş) nu e suficient de distractiv, iar Căţelul nici atât! Şi, deşi mă străduiesc – pe şest! – de câteva zile, nu cred că o să reuşesc să sparg vaza fumurie. Singur, o să stau un pic la plajă, ultravioletele fac bine la blană, iar lumina din balconul nostru e divină. Dar în rest?!

What to do, what to do? Idei?

Nu, nu e un post despre proiectul cu mineritul şi nici unul despre excursia bloggerilor din Cluj şi Alba la Roşia Montană. E un post despre cum nu se scrie, când se scrie, pe site-ul unei corporaţii. În exemplul de azi, asta:

Trecem, dacă vreţi peste lipsa ghilimelelor din titlu, ca să nu ziceţi că, eventual, ar fi putut lipsi. N-ar fi putut, fiincă mai încolo numele evenimentului e reluat cu ghilimele. Dar nu pot să trec peste “un concerte” şi peste formularea “formaţii locale renumite, dar şi din Ţara Moţilor şi Bucureşti”. Nu că ar exista, pe bune, o ţară a moţilor dar, dacă ar exista, Roşia nu e pe-acolo, pe undeva?! Plus că amestecăm renumele cu locurile într-o nedelicată harababura stilistică!

O altă formulare mirobolantă: “printre cei mai cunoscuţi artişti de muzică populară care au urcat pe scenă se numără (…) dar şi solişti de muzică uşoară” cum ar fi, continuă comunicatul, un nene căruia i-au stâlcit numele şi două formaţii care, trupe fiind, nu au cum să fie solişti. Şi nici soliştii de muzică uşoară n-au cum să fie printre cei mai cunoscuţi artişti de muzică populară.

La final aflăm că RMGC a sprijinit acest eveniment virgulă deoarece susţine cultura şi tradiţiile locale. Păi, să vedem: corul de copiii din Roşia a făcut o demonstraţie de vals şi tango. Ce legătură are asta cu tradiţiile locale? Sau asta, că tot veni vorba:

PS Probabil că dacă nu puneau link pe Twitter la această mostră de scriere piaristică de tipul “Aşa NU”, nu citeam în veci comunicatul ăsta. Dar dacă au făcut trimitere, nu pot decât să prespun că lor li s-a părut ok. Ei bine, nu e. Sorry!

Aşa cum scriam la recomandările de locuri #dinRomânia pe care e bine să nu le rataţi prin excursiile voastre în ţară, Delta e la mine pe primul loc, combinaţia ideală între sălbăticie şi urme de viaţă umană, veselă şi degrabă dătătoare de bineţe, apă dulce şi apă sărată, vorba maestrului Julică (Cocoşul, nu Cotcodacul!), asfinţiturile perfecte şi plajele nesfârşite. Şi pustii. Mai ales pustii.

Ceea ce, fireşte, n-o să fie cazul acum, fiindcă la Sfântu Gheorghe are loc, până duminică, festivalul de film Anonimul, o veselă, cinematografică şi eclectică adunare, după cum reiese din poveştile Cristinei şi ale lui Adrian. Mă voi amesteca şi eu, deci, în mulţimea pestriţă, cu mişcări de tango şi poveşti din Anatolia, şi cu încrederea că voi vedea filme mari până la ore mici. Nederanjată, prea tare, de ţânţari. Totuşi, prinţii deghizaţi mă pot contacta :))

Nu vă ascund faptul că asta o să fie, probabil, singura mea vacanţă în acest an. Sau în anul trecut, că tot veni vorba. Sau acum doi ani… Dar nu va interesează asta, nu? Sunt pregătită să fac multe fotografii, să cunosc oameni faini, să-l vizitez pe Gogu Ornitologu, să mă bucur de aer, de soare (sau de ploaie, ce e scris şi pentru noi, vorba aia!) şi de MARE!

Pricep că e net bun în Complex, aşa că s-ar putea, doar s-ar putea, zic, să vă ţin la curent cu ce se întâmplă pe acolo. Dacă nu şi nu, totuşi nu disperaţi: Domnul Sony îşi freacă labele fiindcă are parola de la blog şi am observat că vă place cum scrie obrăznicătura blondă!

Toţi purtăm măşti, e un adevăr indubitabil şi cine spune că nu poartă minte. Într-un fel sau altul trebuie să funcţionăm social şi, hai să admitem, nimeni nu-i perfect, fiecare are ceva ce trebuie sau crede că trebuie ascuns. Şi, cumva, asta e în regulă, atâta timp cât masca presupune un pic de fard, nu operaţii estetice despre care încercăm să minţim.

Minţim şi disimulăm în dreapta şi în stânga cu o seninătate demnă de cauze mai bune. Ca să ne facem plăcuţi, fiindcă ni se pare că nu suntem destul de cool pentru asta, ca să obţinem diverse avantaje, fără să ne gândim că, uneori, avantajele obţinute într-un context în care nu le-am meritat nu au cum să ţină prea mult.

Deunăzi, un mail nevinovat mi-a confirmat părerea nu prea bună ce începuse deja să se contureze faţă de cineva care pare foarte ok. Din cauza contextului nu-mi pot modifica atitudinea faţă de acest cineva, ar trebui să dau explicaţii, s-ar isca dicuţii, confruntări… Neah! Nu e chiar prima dată când mi se întâmplă dar, cumva, asta mă face să mă simt şi eu cam “mascată”.

Poate şi de asta mă enervează un pic faptul că sunt un bun profiler şi că văd, adesea, dincolo de formă. Aş prefera uneori să fiu mai fluturaşă în schimbul dezamăgirii că am dreptate atunci când aş prefera să greşesc.

Totuşi, cu riscul de a trebui să ne străduim pe bune şi constant pentru a deveni cu adevărat mai buni, n-ar fi mai simplu dacă am purta mai puţine măşti? Fiindcă, odată ce acoperi tot, acoperi şi părţile bune. Poate părea mai sigur aşa, dar… nu e!

La începutul lui mai am fost, alături de alte câteva doamne valoroase de prin online-ul autohton, la Sighişoara, la un training Farmec pe care l-am câştigat. Adică a fost un concurs, au fost nişte echipe, nişte produse, nişte obiective, iar noi, echipa “Onlineriţe cu Farmec”*, am câştigat concursul. În consecinţă, Farmec ne-a luat şi ne-a dus frumuşel la un weekend de poveste la Sighişoara în care ne-a testat, ne-a alintat şi, mai ales, ne-a explicat în detaliu diverse despre cosmeticale şi nu numai, lucruri pe care orice femeie ar trebui să le ştie dacă ţine la pielea ei.

Doamna Jofi, şefa laboratorului de cercetare Farmec, este una dintre cele mai fermecătoare doamne pe care le-am întâlnit vreodată, o enciclopedie de cosmetică şi chimie, şi a răspuns absolut la orice întrebare i-am adresat. Iar când ne-am pornit noi cu întrebările… Nu ne-am mai oprit două zile!

A fost o campanie cu costuri, fireşte, dar nu o campanie plătită deşi n-am nici o îndoială că informaţiile oferite de echipa Farmec valorează bani buni, măcar prin economiile pe care le fac pentru că ştiu ce cosmetice să cumpăr şi cum să-mi îngrijesc pielea şi părul, ce produse mi se potrivesc şi ce produse nu. Şi, mult mai important, e un brand care a căpătat încredere în social media, iar cei/cele care au reacţionat cu el au căpătat încredere în brand. The beginning of a beautiful friendship, vă asigur, şi dovadă stau mailurile ulterior schimbate cu Cristina Beredea, responsabila de marketing online a companiei.

Astăzi, după declaraţia Mirunei de aici şi după confirmarea faptului că fix la campania Farmec se referea, Raluxa, Nebuloasa, Alina de la TvDeCe şi cu mine am reacţionat şi am punctat, din nou, meritele şi câştigul campaniei Farmec. Fără să ne ceară compania asta ci doar pentru că produsele şi oamenii ei ne-au convins, iar asta nu s-ar fi întâmplat fără campania de care ziceam mai sus. Şi e un bun exemplu despre cum se face PR.

Şi, ca să mai existe o confirmare, dacă mai era nevoie, crema hidtratantă din gama Gerovital Plant, adică fix aia despre care am scris noi, a fost votată Produsul anului de către consumatori iar Gerovital este cel mai cumpărat brand cosmetic!

Până la urmă, Miruna a admis că şi ea foloseşte o ojă Farmec şi că devine aproape invidioasă că n-a participat la acel training. Dragă Miruna, îţi spun nu printre şoapte ci printre rânduri, chiar ai motive de invidie!  :)

Despre bani, bloguri si branding personal vorbim cu altă ocazie.

* Alina, Nebuloasa, Cristina, Diana, Zăineasca, Andreea, Miruna, Denisa, Corina şi Mironeasca.